Profesorul trebuie să inspire elevului încredere în forţele sale, să prindă curaj, să-l facă să se implice în relaţia de comunicare, să reuşească să-l antreneze  într-o discuţie constructivă. Este principiul ales de profesoara de engleză Mihaela Fetic şi de profesoara de matematică Simona Râşcanu, ambele foste cadre didactice în învăţământul liceal buzoian. Mihaela Fetic, a fost ultima dată, profesoară de limba engleză la Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu”, iar Simona Râşcanu profesoară de matematică la Colegiul Naţional ,,B.P.Hasdeu”.

După ani în care au format elevi şi caractere, au ales să plece din acest sistem, fiecare dintre ele din motive diferite, sau ca urmare a unor anumite conjuncturi. Recunosc, însă, la unison că, odată ce au părăsit învăţământul buzoian, au lăsat o părticică din suflet în locurile în care au predat şi şi-au exercitat meseria de profesor. Nu au putut însă sta departe de copii, aşa că au ales să continue să facă ceea ce le-a plăcut întotdeauna: să predea, să ofere copiilor şi cursanţilor de orice vârstă din cunoştinţele lor. Ambele şi-au ­des­chis câte o afacere, care are la bază predarea materiei pe care o cunosc şi au îndrăgit-o de la vârste fragede. Fac acest lucru de câţiva ani, într-o manieră nouă, facilă pentru elevi, transformând astfel materiile pe care le predau cursanţilor într-o joacă de copii.

Amândouă spun că o cale spre educaţie este comunicarea profesor-elev. Nu trebuie să existe bariere, iar totul trebuie să se bazeze pe încredere şi respect. Pentru a înţelege mai bine cum au ales să aplice acest sistem, extrem de eficient, de altfel, pentru cursanţi, am ales să vorbesc atât cu Mihaela Fetic cât şi cu Simona Râşcanu, care mi-au dezvăluit de unde a pornit înclinaţia lor spre pedagogie, paşii pe care i-au urmat pentru a ajunge în învăţământ, deciziile pe care le-au luat, regretele şi împlinirile pe care le-au avut de-a lungul timpului ca profesori.

Reporter: Ce anume v-a atras spre această carieră şi cum aţi ajuns să profesaţi?

Simona Râşcanu: Dragostea mea pentru matematică a început încă din primii ani de şcoală, pe când tatăl meu, un dascăl de nota zece al şcolii româneşti, a început, cu multă răbdare şi dibăcie, să-mi insufle acest meşteşug. Formându-mi bazele matematicii de care şi acum îmi amintesc cu drag, atât acasă cât şi la şcoală, tatăl meu mi-a deschis porţile largi ale acestei meserii nobile. În clasele a XI–a şi a XII–a am avut parte de primele momente în care mi-am descoperit talentele didactice, pregătind colegii mai slabi pentru examenul de bacalaureat. Încă de pe băncile şco­lii mă gândeam cum să procedez să-mi eficientizez munca, astfel încât colegii să ia o nota bună la bac! M-am străduit, cu mintea mea de copil, să găsesc o metodă cât mai uşoară pentru fiecare. Mai târziu, după terminarea facultăţii, am avut cinci ani de activitate ca profesor la Colegiul „B.P. Hasdeu“. Apoi am ieşit din sistemul de învăţământ, conjuctura!, datorită soţului meu care a plecat la Cluj şi distanţa fiind foarte mare, normal că m-am adaptat, am cedat situaţiei chiar dacă mi-a rămas locul în gând şi în suflet. Am lucrat ca programator, având şi a doua specializare de programator. Mi-am dat seama că locul meu este la catedră, ne-am reîntors, pentru că iarăşi conjunctura a fost de aşa natură. Greu, după ce ai renunţat la titularizare, se intră în sistemul de învăţământ! Am încercat să pătrund din nou, am dat din nou ti­tularizare la dorinţa fiicei mele, care mi-a zis „Mami, tu eşti profesoară şi aş vrea să îmi fii profesoară“. Şi chiar în clasa a V-a, când a intrat Briana la Hasdeu, – acum este clasa a VIII-a -, i-am fost profesor. Şi i-am îndeplinit acest gând. M-am bucurat foarte, foarte mult, eu fiind tot fiică de profesor. Noi suntem trei fiice la părinţi. Tatăl meu era profesor de matematică, deci am simţit de când eram copil mirosul „Gazetei matematice“ şi „Culegerea Petrică“. Chiar zilele trecute mi-am găsit-o şi am fost tare mândră că mi-am găsit-o, zic „Unde e culegerea mea preferată?“. Şi acum am manual după care predau la liceu, manualele mele de când eram elevă. Chiar le arăt copiilor şi sunt foarte entuziasmaţi de pagina îngălbenită. Zic „Să ştiţi că sunt culegerile şi manualele mele de suflet şi să ştiţi că de aici mă inspir şi vă predau şi vă aleg anumite subiecte pentru că sunt şi rămân în picioare“.    

În Hasdeu, când am plecat, am avut o clasă terminală. Mi-am propus de la început să-mi eficientizez munca în orele pe care le-am avut, de cinci ore la dispoziţie în orar. M-am hotărât să mai aloc încă două ore în plus, deci şapte ore de matematică, le-am dat simulare lunară şi corectura, normal, dar pe fiecare lucrare în parte, corectez step-by-step fiecare situaţie şi arăt copilului unde greşeşte de fapt, pentru că noi trebuie să-i îndreptăm greşelile, nicidecum să vânăm notele. În catalog, bineîn­ţeles că ajungeau notele mai mari, pentru că îmi doream foarte mult să nu mi-i pun la zid, să mi-i cresc. I-am luat foarte slabi. Deci la prima simulare dată în clasa a XI-a, n-am atins 5 media pe clasă şi am ajuns prima, în clasa a XII-a. Muncă, deci în cancelarie când eram, eu corectam permanent, acasă la fel, şi soţul meu mi-a zis „Tu eşti sclavul hârtiilor“ şi zic „Da, într-adevăr chiar vreau să urc aceşti copii pentru că mă ascultă“. Toate generaţiile mi s-au dus la suflet. Mi-am lăsat sufletul în Hasdeu, ca profesor.        

Încerc că fiu foarte flexibilă, să ne adaptăm pe fiecare situaţie în parte şi ne adaptăm în primul rând după copil, temperamentul copilului. Deci chiar mă centrez pe elev. Şi la şcoală am procedat la fel. Ştiu că învăţământul este gândit să fie centrat pe elev şi am luat în serios acest lucru, avându-l model şi pe tata. Deci chiar dacă, pe vremurile îndepărtate, sistemul de învăţă­mântul nu era canalizat în acest fel, tata preda matematica cu zâmbetul pe buze. Aşa procedez şi eu, şi sora mea, care este tot profesor de matematică, dar în Sibiu, la Colegiul Naţional „Octavian Goga“, la fel. Sora mea cea mică a încercat să se desprindă un pic din schemă, a terminat doctoratul şi are post în New York. Deci, suntem peda­gogi. Este, să spunem, o tradiţie, da. Nu puteam să mă îndepărtez de catedră.

Mihaela Fetic

Mihaela Fetic: Încă din clasa a-V-a, de când am început să studiez engleza, m-a atras foarte tare. Am rugat-o pe mama mea să mă dea la pregătire şi mi-a zis „Ce să faci cu engleza? Pune mâna şi învaţă româna şi matematica, o să dai un examen, nu vei avea ce face cu engleza pe mai târziu“. Nu am reuşit să o conving, am parcurs anii de gimnaziu cu puţine, sărace cunoştinţe la limba engleză. Nu am avut ocazia să îmbunătăţesc pentru că, Dumnezeu să-l odihnească pe profesorul meu de atunci, acesta probabil că avea alte preocupări şi nu era foarte preocupat în predarea englezei la noi, însă mi-am dorit foarte mult să ajung la un liceu cu profil. În vremea mea nu exista profil de limbi străine, ci doar profil de filologie, însă mama mea voia să fiu medic. Aşa, foarte frumos le aranjează Dumnezeu câteodată! Deşi am pus, când m-am înscris la Eminescu, ca primă opţiune Bio-chimie ca să îi fac ei pe plac, următoarea a fost Filologie. Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că aşa pot spune, nu am intrat la Bio şi prin alunecare am ajuns fix unde îmi doream. În clasa a IX-a am reuşit să o conving pe mama mea să mă dea la pregătire. Nu am găsit din prima profesorul la care visam, însă în clasa a X-a am reuşit să găsesc un profesor minunat, care încă predă şi căreia îi datorez toate cunoştinţele mele, un om excepţional – şi profesor, şi om. Am terminat liceul, iar gândul meu era către Facultatea de Limbi Străine. Nu am intrat din prima, am dat la Braşov. A fost o dezamăgire maximă pentru mine, nu mă aşteptam. M-am întors la profesoara cu care lucrasem, care mi-a zis următorul lucru „Să nu cumva să stai acasă, pentru că atunci nu vei mai avea contact, probabil îţi vei lua o pauză şi te rupi“. Şi am zis: „OK, în afară de studiu, ce să fac?“. A spus: „Uite, ai ocazia să fii suplinitor.“ Şi-am zis: „Ce e asta?“ Aveam 18 ani, eram un copil, habar nu aveam despre ce este vorba. Şi mi-a zis: „Te duci, dai un examen şi te duci în învăţământ“. Mi s-a părut atât de ciudat, însă am ascultat-o şi am avut o primă experienţă la catedră. Eram pur şi simplu un copil prin­tre copii. Am stat un an acolo. În anul următor am dat din nou la facultate, garantat la Bucureşti. Slavă Domnului, lucrurile au fost OK. Am parcurs facultatea, însă nu m-am desprins de activitatea mea nicio secundă, nici în facultate. Am şi predat, am făcut şi traduceri, pentru că eu, de fapt şi de drept, în afară de faptul că sunt profă, sunt şi traducător şi interpret autorizat, activităţi care îmi plac foarte mult, de pe urma cărora am învăţat şi învăţ foarte mult. Pentru că, de ­alt­fel, pentru mine, lucrurile aşa au fost şi aşa sunt, trebuie să mă provoc. Nu pot să rămân într-o rutină, mă plictisesc. Dacă nu am ceva care să mă provoace tot timpul, nu pot să funcţionez. Trebuie să schimb ceva. În fine, după ce am terminat facultatea, am ajuns să predau, cred că la Şcoala 16. Am revenit în Buzău – sunt o persoană care este foarte prinsă cu rădăcini de locuri; locul unde m-am născut, unde am crescut. Sunt mai sentimentală, aşa. La mine emoţionalul primează întotdeauna şi ştiu că nu e un lucru bun, pentru că de multe ori m-a pus la pământ. Nu cred că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Bucureşti. E prea multă agitaţie, prea multă oboseală. Am stat patru ani la Şcoala 16, şi acolo am început să mă maturizez din toate punctele de vedere. Îmi aduc aminte prima dată când am intrat în acea şcoală, singurul profesor care mi-a întins mâna şi mi-a spus ,,Bun venit în echipa noastră!“ a fost Anca Munteanu, un profesor ­mi­nunat de altfel, şi om minunat. N-am să uit niciodată acest lucru. Începând cu acel moment, am început să învăţ foarte multe lucruri: ce înseamnă să te descurci pe picioarele tale, cum este să trăieşti printre străini, efectiv, cât de greu este să poţi să faci ceva, ceva altceva, pentru că atunci când eşti tânăr eşti atât de idealist, ai impresia că poţi să faci foarte multe lucruri. Ei bine, nu este aşa. În învăţământ, sau cel puţin la momentul acela, nu am putut să fac lucruri pe care mi le-aş fi dorit să le fac.

„Dacă fi putut sta în clasă, fă trec prin cancelarie, nu aş fi plecat niciodată din învăţământ”

Rep: Aţi fost dezamăgită?

Mihaela Fetic: Da, am fost foarte dezamăgită, pentru că cel puţin aşa am perceput la acel moment. Când eşti tânăr, eşti un newcomer, trebuie să fii mai la colţ, aşa. Nu ai experienţă, şi este adevărat că nu ai cum, trebuie să profesezi. Însă întotdeauna am considerat că cei cu experienţă, în orice domeniu, nu doar în învăţământ, te pot ajuta, îţi pot crea aripi, pentru că, odată ajutându-te pe tine, se ajută şi pe ei.

Rep: Cât timp aţi lucrat în învăţământ şi de ce aţi renunţat?

Mihaela Fetic: Cred că aşa, luând în considerare şi anul acela până să dau la facultate, probabil că sunt vreo zece ani. Înainte să fac 29 de ani, am decis să plec. Ce m-a făcut să plec, să renunţ? Dacă aş fi putut să stau doar în clase şi să nu ajung în cancelarie, m-aş fi bucurat foarte tare. Şi nu mă întreba de ce, pentru că sunt lucruri pe care le ştiu cu siguranţă colegii mei profesori. Nu îmi plăcea atmosfera din cancelarie, nu îmi plăcea că mi se puneau foarte multe beţe-n roate, nu-mi plăcea că trebuia să mă ţin de o programă, ori o programă nu o poţi respecta ad literam. De ce? Intri într-o clasă în care sunt zece copii foarte buni şi zece copii care nu au chemarea aceea către limba engleză. Nu poţi să lucrezi doar cu cei zece care sunt foarte buni şi pe ceilalţi să-i dai deoparte. Trebuie să faci în aşa fel încât activitatea ta să se muleze pe toţi, pentru că de asta eşti acolo. Să îi ajuţi mai ales pe cei care nu ştiu, mai mult decât pe cei care ştiu. Nu îmi place să trec peste lucruri, văd că ceva nu s-a fixat. Poate  că este cazul să rămân acolo trei-patru ore, or, o programă mă obligă să merg cu materia foarte repede. Bun, cu ce au rămas copiii aceia? Care este targetul meu final?  Eu ştiu, are 9 şi 10 la celelalte materii, să nu-i stric copilului media, să nu-l demora­lizez, poate că n-are nicio treabă cu limbile străine dar, totuşi trebuie să fac ceva pentru el. 

„Îmi lipseau copiii. Îmi lipseau cursurile“

Rep: Când a luat fiinţă societatea Poliglot?

Mihaela Fetic: După ce am plecat din învăţământ, o perioadă am vrut să mă detaşez de tot ce a fost, iar mai apoi am spus că o să plec, vreau să activez la vedere, ca traducător şi interpret, activitate din care am învăţat foarte mult. Pe 1 iunie 2003, mi-am început efectiv activitatea. Iată, sunt 15 ani. Am început cu parte de traduceri şi interpretariat. Am fost prima în Buzău care a avut tupeul şi neobrăzarea să-şi deschidă un centru de traduceri. Deşi aveam satisfacţia muncii pe care o făceam, era ceva care însă mă nemulţumea, nu mă împlinea. Îmi lipseau copiii cu adevărat. Îmi lipseau cursurile. Şi atunci am zis ,,OK, hai să mă întorc şi la cursuri“. În toamnă mi-am găsit spaţiul unde să ţin şi cursuri. Nu m-a interesat să mă autorizez cu Ministerul Muncii, cu ministerul nu-ştiu-care, pentru că targetul meu nu era să dau nişte diplome ca oamenii să le folosească în diverse scopuri: să se angajeze, să mai ia un punctaj la nu ştiu ce dosar. Pur şi simplu predam, cine dorea să facă limba engleză, făceam pregătire atât cu copiii cât şi cu adulţii. 

Simona Râşcanu

Rep:  De unde v-a venit ideea de a face Centrul Pitagora?

Simona Râşcanu: În mod normal ar trebui să ne alegem meseria după talentele pe care le avem, ştiţi că omul sfinţeşte locul şi una dintre aceste situaţii este talentul pe care ni l-a dat Dumnezeu şi trebuie să ni-l urmăm. Tocmai pentru că, în ultima perioadă, ne canalizăm tot mai mult pe nevoi, decât pe ­ta­lent; exact aici este toată problema. Acesta a fost şi gândul meu. Deci de aici a pornit idea cu Centrul Pitagora,  pentru că mie îmi place să stau la catedră. Mi-am luat a doua oară titularizarea, dar n-am mai găsit locul la Hasdeu, dar am predat în continuare la Hasdeu, prin detaşare. Am fost titulară la ţară, şi am zis ,,Eu, ca profesor format în Colegiul Hasdeu, unde într-adevăr se munceşte şi se formează oameni şi caractere, nu pot fi în altă şcoală decât acolo“, dacă mă credeţi. Deci, direcţia în sens invers nu este rezolvabilă. Exact în această direcţie am fost şi am zis altă soluţie nu am, decât să rămân la catedra mea şi în acest caz s-a născut Centrul Pitagora, în vara anului 2015.

Rep:  Deci, dumneavoastră aţi ieşit efectiv din învăţământ pentru a preda aici…

Simona Râşcanu: Da, am mai predat şi la Şcoala 15, pentru că nu am mai putut intra la Hasdeu, lucrurile erau de o altă natură, normal, pentru că nu mai erau ore, n-am putut să mai obţin şi alte ore. Iar în momentul în care am văzut că nu pot să pătrund decât când iese cineva la pensie, şi dosare şi cu tot ce trebuie, deci eu sunt omul catedrei, nu sunt omul hârtiilor decât dacă sunt pentru elev. Deci acestea sunt hârtiile care mă urmăresc pe mine, nicidecum hârtiile din dosarele necesare… Am zis că nu sunt omul să obţin acele hârtii, până şi la grade am renunţat, dacă mă credeţi. Am avut toate inspecţiile şi am zis: ,,Pentru ce?“. Deci, mi-am făcut masterul între timp la Sibiu, pentru că sora mea este din Sibiu, am şi un băieţel, era Rareş foarte mic şi am zis măcar să stau undeva unde să am siguranţă, că am copilul, şi să plec. Făceam naveta, eram profesoară în Hasdeu… 

„Îmi gândesc grupele după temperamentul copiilor“

Rep: Ce aduce nou acest centru de meditaţii?

Simona Râşcanu: Doresc să cresc nivelul educaţional al elevilor de gimnaziu şi liceu. Doresc să vin în sprijinul copiilor, atât pentru înţelegerea profundă şi eficientă a cunoştinţelor dobândite în şcoală, cât şi pentru îmbunătaţirea performanţelor şcolare privind testele curente, examenele de evaluare naţională şi bacalaureat, admiterea la facultate şi olimpiadele şcolare. Eu acum îmi pregătesc clasa a VIII-a. Toată materia, din clasa a V-a până în clasa a VIII-a este predată din nou. În acest stadiu, eu am terminat toată materia cu ei. Facem recapitulare în sens invers – de la clasa a VIII-a până în clasa a V-a –  să avem suprapuneri de informaţii, cu alte tipuri de exerciţii sau asemănătoare, selectate din culegeri sunt foarte multe pe piaţă. Ca să nu derutez elevul, încerc să le selectez eu şi să le aduc la acelaşi numitor situaţia şi să se simtă şi confortabil şi să se simtă optimişti. Sunt speriaţi, îşi numără zilele până la examen, dacă mă credeţi. Şi eu le spun „Doamne, să nu vă mai aud. Să fiţi bucuroşi că, uite, am terminat materia, acum trecem şi facem recapitulare, iarăşi o să vă dau testare, să vedem cum stăm“. Şi ei spun: „Dar, doamna, noi la testările dumneavoastră nu luăm zece…“ Îi liniştesc: „Nu-i nicio probemă. Nu luaţi la mine 10, dar să luaţi la examen 10. Deci asta este teoria şi vă rog frumos să o ­res­pectaţi. Deci când vă spun să recapitulaţi, recapitulaţi“. 

Rep: Din câţi elevi sunt formate grupele ?

Simona Râşcanu: Am grupe de trei copii, de cinci copii. Am unele grupe de câte şase copii. Eu îmi gândesc grupele după temperamentul copiilor din grupele res­pective, nu spun copii slabi sau copii mai buni, pentru că eu iau grupele de la zero.

Mihaela Fetic: La început am mers pe o structură, făceam un modul de 60 de ore, pentru începători. Aveam două întâlniri pe săptămână, câte o oră şi jumătate sau două ore şi lucram efectiv la modul următor: predam, dar în următoarea oră îi ascultam. Deci nu scăpa niciunul. Aveam grupe de maxim zece persoane. Şi acum dacă mă întrebi: erau multe? Nu trebuia să lucrez cu atâtea persoane, dar nu scăpa niciunul. La un moment dat au fost nişte persoane care mi-au spus: „Ia ascultă, ce ne tot asculţi pe noi, că noi am venit aici, îţi plătim“. Şi eu am zis: „Da, tocmai că-mi plătiţi, tocmai de asta vă şi ascult. Tocmai de asta vreau să plecaţi de aici cu nişte ­cuno­stinţe. Nu vreţi să învăţaţi, vă rog frumos, nu mai aveţi ce căuta“. Şi în ziua de astăzi aplic aceeaşi tactică. Lucrez şi cu adulţi şi cu copii. Cererea este tot mai mare din partea adulţilor, pentru că ei conştientizează necesitatea limbii engleze. Sunt foarte mulţi adulţi care cred că dacă vin la mine, sau la oricare dintre noi care ar putea să-i ajute, şi dacă ne uităm unii la alţii, gata… am învăţat. Nu, le spun de la bun început ,,Oameni buni, e muncă, trebuie să învăţaţi”.

Rep: Sunt adulţi, de ce au concepţia asta?

Mihaela Fetic:  O să râdeţi, dar sunt mai răi decât copiii. Adică încearcă să se fure pe ei înşişi, incredibil de mult. Deci, trebuie să fiu cu ochii pe ei, mai rău decât pe copii. Întâmplarea face ca mulţi copii cu care lucrez să fie copiii adulţilor cu care lucrez, şi am ajuns să-i şantajez la modul „Dacă data viitoare vii la fel de nepregătit, o să te filmez, o să te înregistrez fără să ştii, iar filmarea şi înregistrarea o să ajungă la copii, şi n-o să-ţi convină lucrul ăsta pentru că tu, adultule, ai pretenţii de la copilul tău să înveţe, să ia note bune. Da? Ei, atunci, bagă de seamă că şi tu trebuie să faci la fel. Fii tu un model pentru copilul tău“. Şi îmi spun: „Nu poţi fii atât de rea“. Şi le spun: „Ba da“. Am făcut lucruri de genul, nu ştiu, nu reuşeam să-i determin să înveţe ceva şi le spuneam „Dacă data viitoare veniţi cu toate lucrurile astea învăţate şi voi fi mulţumită, nu-mi plătiţi şedinţa“. Tot timpul am căutat tot felul de tertipuri ca să-i determin să înveţe. E clar că adulţii sunt foarte ocupaţi, dar şi copiii, deopotrivă. Eu tot timpul am spus că săracii copii ar trebui să fie plătiţi pentru timpul pe care şi-l petrec la şcoală. Incredibil, atâtea ore, şapte ore la şcoală, teme cu duiumul din toate direcţiile. Copiii ăştia nu mai au timp să iasă în parc, să se plimbe, să stea şi ei o oră, să-şi relaxeze mintea. 

Corect este să spui „relaţia profesor-elev-părinte“

Rep: Care credeţi că este ,,handicapul“ învăţământului românesc, în general vorbind?

Simona Râşcanu: Ca profesor la catedră, eu am încercat să mă mulez pe sistemul de învăţământ. De ce? Pentru că nu m-am simţit şi nici nu sunt genul de profesor şi om să stau să judec o situaţie sau un om, deci sinceră să fiu, atitudinea mea de viaţă este să învăţ de la fiecare ceva şi să-i văd latura ­po­zitivă, indiferent ce ar fi. Deci, încerc să mă încarc de energie pozitivă şi să găsesc soluţii, să mă adaptez în primul rând fiecărei situaţii în parte. Eu încerc să adaug, deci din acest motiv am ales această cale, eu nu vreau să mă revolt, Doamne fereşte, nu. Astea sunt vremurile şi trebuie să ne adaptăm în aşa fel încât copilul să reuşească. De ce să ne luptăm? Cu ce să ne luptăm? N-avem nevoie de aşa ceva. Deci, copilul este important. Aşa cum v-am mai zis, eu mă centrez pe nevoia copilului.

Rep: Relaţia profesor-elev reprezintă una dintre problemele majore ale învăţământului în general. Cum credeţi că ar trebui să fie această relaţie profesor-elev?

Simona Râşcanu: Corect este relaţia profesor-elev–părinte. În momentul în care se creează acest triunghi, se formează un echilibru. Nu este suficientă doar relaţia profesor-elev. Deci am situaţii în care trag doar eu şi copilul aici, iar acasă nu are chef. Cum în zilele de astăzi, părinţii sunt foarte preocupaţi şi ştiţi foarte bine… Şi eu ca părinte, nu mă dezbrac atunci când vin de la muncă şi Rareş spune „Mami, nu am înţeles nu-ştiu-ce problemă“, „Briana, hai să-ţi corectez, să vedem ce n-ai înţeles, ce-ai mai înţeles“… Chiar dacă sunt copiii altor părinţi, încerc cât de cât să fiu şi eu părinte la rândul meu şi profesor cu ai mei, chiar dacă uneori nu ne reuşeşte situaţia, dar mă străduiesc. Este foarte greu. Avem nevoie de acest triunghi şi îmi dau seama clar, pentru că eu am momente când stau aici şi corectez şi mi-l aduc pe Rareş lângă mine. Deci încerc să privesc lucrurile şi ca părinte, dar şi ca profesor. Vă spun, cele trei piese din puzzle sunt necesare, altfel nu putem să spunem că avem reuşite. Am încercat să preiau din tehnicile tatălui meu pentru a le folosi în relaţia cu elevul, pentru a nu crea acea barieră care înseamnă egal rigiditate. Cum matematica este rigidă prin definiţie, mai cream şi eu, ca profesor, această barieră, deja se rupea filmul şi se crea teama participării la oră sau la tablă. 

Aşa cum vedeam şi la catedră, copiii sunt speriaţi uneori de matematică în general. Şi am zis „Nu, matematica e frumoasă, matematica este tot ceea ce ne înconjoară“. Şi unii mă întrebau: „Cum adică?“. Şi doar câteva idei din geometrie şi îi ancoram în realitate. Le dau exemple din inginerie, din informatică, din fizică, din chimie şi imediat îi aşezi lângă tine. Că asta este foarte important. Te încarci de energie pozitivă. Deci simt că întineresc când sunt în preajma lor.   

Mihaela Fetic: Targetul final sunt copiii, pentru că, de altfel, către ei trebuie să te îndrepţi şi pentru ei desfăşori această acti­vitate. Cred că este un schimb. Tu, ca profesor, îţi oferi cunoştinţele şi nu doar, cunoştinţele împletite cu sufletul, pentru că dacă nu pui suflet şi nu eşti apropiat de ei, nu cred că poţi să transmiţi absolut nimic. Nu poţi să te aşezi acolo la catedră şi să zici „Hei, eu sunt bossul, dacă nu mă ascultaţi şi nu faceţi ca mine, vă ia mama naibii“. Nu! Cred că trebuie să fie un schimb frumos, un studiu într-un mod prietenos.

Rep: Acest lucru l-aţi văzut în învăţământ?

Mihaela Fetic: Din păcate, nu. Nu vreau să generalizez, însă din experienţa mea, clar că am întâlnit şi oameni profi, dar nu pot să spun că sunt atât de mulţi profesori pe cât mi-aş dori eu, care să spună „OK. Acesta este punctul tău de vedere. Tu aşa vezi lucrurile. Dar eu aş putea să îţi spun că mai exi­stă şi un alt punct de vedere şi o altă viziune“, nu să spun eu, ca profesor, că „Doar varianta aceasta este corectă şi tu doar pe asta trebuie să o înveţi, pe asta trebuie să o emiţi, nu ai voie să ai ideile tale“. Ducându-mă puţin înapoi la engleză, care este o limbă vorbită ca şi limba română şi ca toate celelalte limbi, în română amândouă vorbim aceeaşi limbă, însă ne exprimăm diferit. Ei bine, la fel este şi în engleză. Nu poţi să te duci şi să spui că doar varianta mea este corectă, pentru că acel copil se poate exprima altfel, dar la fel de corect. Nu poţi să le îngrădeşti modul de a studia, nu poţi să le îngrădeşti ­vi­ziunea, nu poţi să apari în faţa copiilor şi să le fie frică de tine. Niciodată nu am mers pe ideea că un copil va învăţa de frică. Ştiindu-mă pe mine cum reacţionez la bine, la frumos, la calm, la atitudine prietenoasă sau ostilă, m-am gândit tot timpul cum sunt eu şi cum le-ar plăcea celorlalţi să primească informaţia şi eu să le cer informaţia. Trebuie să fie pur şi simplu un schimb. De multe ori nu luam nici catalogul. Nu mi-a plăcut niciodată să dau note, pentru că eu consider că notele sunt subiective. Şi pentru mine, ca profesor, pentru că şi în ziua de astăzi mă mai întreabă cei cu care lucrez, cum se spune X, sunt cuvinte pe care nu le ştiu, nu mi-e ruşine să recunosc, să spun că nu ştiu, stai puţin să mă documentez. Deci eu ca profesor nu pot să îţi spun că „Eu, profesorul, deţin toate cunoştinţele, voi copiii sunteţi nişte proşti şi să vă uitaţi la mine ca la un Dumnezeu. Nu, nici vorbă. Niciodată“. Întotdeauna am considerat că noi, adulţii, avem foarte multe de învăţat de la copii, foarte multe. Şi eu învăţ şi în ziua de astăzi de la copiii cu care lucrez. Sunt atât de puri, sunt atât de drepţi, atât de corecţi, încât dacă aş mai fi în ziua de astăzi în sistem, mi-ar fi ruşine să mă uit în ochii lor şi să le spun „Îţi dau nota 8 pentru că eu consider că n-ai pus virgula nu ştiu cum, că aşa voiam eu“. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu oamenii, cu copiii în mod special. Recunosc că sunt un vampir energetic. Le fur toată energia. Când sunt supărată, când sunt obosită, când sunt bolnavă, mă încarcă foarte-foarte mult copiii, şi cred că de asta nu am renunţat niciodată la activitatea mea. 

„Copiii sunt văzuţi ca o materie primă

Rep: Cum catalogaţi învăţă­mântul românesc?

Mihaela Fetic: Dezastru. Copiii nu mai au interes. Nu pot să spun că doar profesorii sunt de vină. Copiii nu mai au interes pentru studiu. De ce cred eu? Se uită la cei care conduc maşini ultima apariţie, sunt îmbrăcaţi nu ştiu … la fel, ultima apariţie, îşi petrec timpul în baruri de dimineaţa şi până dimineaţa, sunt în excursii exotice şi nu fac nimic. Adică nici măcar nu au terminat o şcoală de Doamne-ajută, sau să termine o şcoală până la urmă, însă ei au ales o cale „mult mai uşoară“ şi au ajuns să aibă nişte venituri care să le permit să facă toate aceste lucruri. 

Rep: Bine, şi ce-i determină să fugă de şcoală, să fugă de educaţie până la urmă?

Mihaela Fetic: Cred că cei care reuşesc să-şi facă loc prin hăţişul acesta de superficialitate din toate punctele de vedere, profesori care nu mai au răbdare sau, mă rog, îşi primesc elevii ca pe o materie primă, pentru că, recunosc, eu obişnuiesc să spun în ultima vreme lucrul ăsta. Copiii sunt văzuţi ca pe o materia primă, merg la şcoală, îmi iau din clasele la care predau copii pe care să-i aduc acasă şi cu care să lucrez şi îmi fac un ban în plus. Copiii aceştia care ajung să facă o facultate, un master, un doctorat, şi care reuşesc să-şi facă drum frumos prin acest hăţiş primesc de acasă susţinere din toate punctele de vedere, moral în mod special şi, de ce nu, şi financiar, pentru că ai nevoie de o grămadă de bani ca să-ţi susţii copilul în proiectele lui, dar din păcate realitatea asta este. Ne confruntăm cu toţii cu pragmatismul zilelor de astăzi. Cu toţii vedem banii, la capătul tunelului. Nu mai vedem copilul, omul, uma­nitatea, emoţia, ci vedem mijlocul prin care putem să ajungem la targetul acela cât mai repede.  

Rep: Manualele şi programa şcolară sunt un stres pentru elevi…

Mihaela Fetic: Noi avem o programă atât de stufoasă şi se vrea ca noi românii să fim „multifuncţionali“. E imposibil, nu poţi. Nu ai cum să reţii atât de multe informaţii: istorie, geografie, mate­matică, chimie, toate materiile. Eu una aş lăsa profesorul să facă cum consideră el, la fiecare materie, la clasă. Să conducă copilul, să dea la o parte tot frunzişul ăla de care nu are nevoie şi să-l ducă la informaţia strict necesară, să nu-l îngroape în informaţii, să nu aibă timp să asimileze şi până la urmă, să fim serioşi, cât reţii din toată informaţia respectivă? Şi încă un lucru: fiecare profesor să se adapteze la clasa pe care o are, că nu seamănă un copil cu altul, darămite o clasă cu cealaltă. Cum eu nu am fost bună la matematică niciodată, aşa poate că sunt copii care nu au înclinaţie către limbile străine. Asta nu înseamnă că sunt proşti. Nu, nici nu încape vorbă de aşa ceva. Doar că trebuie să procedezi într-un alt fel cu ei. 

Simona Râşcanu: Este destul de greu. Sunt momente, normal. Aici se ţine cont  foarte mult de legătura dintre profesorii care predau la clasa respectivă. Deci ar trebui să se informeze unii pe ceilalţi. De exemplu, la ciclul primar I-IV, doamna învăţătoare trebuie să se gândească la faptul că le-a dat un pic mai mult la matematică şi la română să le dea în aşa fel încât să nu-i sufoce. La gimnaziu, V-VIII nu se comunică. Profesorii nu comunică între ei, „Măi frate tu le-ai dat, au teză“. Deci unii copii se întâmplă să aibă şi trei-patru teste într-o zi. Copilul este sufocat. Dar sunt, probabil, situaţii şi situaţii.    

Rep: Cum aţi vedea un sistem de învăţământ eficient?

Mihaela Fetic: În primul rând, i-aş ruga pe copii să-şi aleagă profesorii. Copiii să fie cei care să-şi aleagă profesorii, pentru că, deşi sunt copii şi credem că nu au minte, ei ştiu să se evalueze, şi să evalueze foarte bine. Eu aşa aş vedea. Să fie o relaţie umană, în primul rând, o relaţie prietenoasă, să fie un mediu în care copiii să vină de plăcere şi nu de frică, să nu mai existe aceste note care, iertat să-mi fie, dar unora le dă aşa o anumită putere să se joace cu destinele copiilor şi nu e OK. Lucrul ăsta, mie nu-mi place absolut de loc. Şi să se înveţe de plăcere. Eu am spus tot timpul, trebuie să existe un schimb permanent: noi adulţii le dăm copiilor, copiii ne dau o grămadă şi nouă. Este foarte important să vrei să vezi ce ţi se oferă, pentru că eu mă îndoiesc că există vreun adult la catedră, care să nu vadă. Nu vor să vadă, sunt ferm convinsă de asta, pentru că eu sunt adultul acela atotputernic care poate să facă unele lucruri, şi ca să citez un clasic în viaţă, care mi-a spus, într-un moment extrem de dureros al vieţii mele, când l-am întrebat „De ce îmi faceţi asta?“, mi-a răspuns „Pentru că vreau şi pot“.