Ionel STĂNUŢĂ

Pe bine-cunoscutul şi apreciatul actor şi director – în acelaşi timp – al Teatrului de Comedie l-am căutat într-o zi de început de toamnă, la sediul instituţiei din Bucureşti, dar n-am avut norocul să-l întâlnesc, fiind plecat la Braşov. Doream să-i adresez invitaţia ca teatrul pe care-l conducea să vină mai des la Buzău, cu atât mai mult cu cât piesele aflate în repertoriul său erau foarte bine primite de publicul buzoian. Deşi n-am avut bucuria să discut cu Silviu Stănculescu, am obţinut de la adjunctul acestuia, un arhitect căruia, din păcate, nu-i mai reţin numele, promisiunea că, la Buzău, „comedia” va fi mult mai activă decât până atunci. Condiţia – de la sine înţeleasă şi mereu respectată – să asigurăm acestui teatru un număr cât mai mare de bilete vândute.

N-a trecut prea mult de la deplasarea mea la Bucureşti şi, în prima lună a anului 1984, ne trezim cu organizatorul de spectacole al Teatrului de Comedie, propunându-ne piesa „Avea două pistoale cu ochi albi şi negri”, într-o distribuţie selectă: Stela Popescu, Cornel Vulpe, Ion Lucian, Silviu Stănculescu ş.a. Cu asemenea nume mari pe afişul spectacolului, sală şi mai mare să fi avut, că spectatori se găseau din plin, aşa că am aşteptat cu nerăbdare sosirea trupei de la Bucureşti, mai ales că piesa se juca la noi în premieră.

După ce am luat „pulsul” piesei şi am văzut că potenţialul meu interlocutor evolua doar în actul I, în pauza dintre cele două spectacole l-am căutat la cabină pe Silviu Stănculescu şi i-am propus o discuţie amicală despre teatru, pe care reputatul actor a acceptat-o rapid. „Când mi-am încheiat rolul, mă schimb şi vin cu cea mai mare plăcere.”

La momentul mult aţteptat, l-am condus pe directorul Teatrului de Comedie în biroul meu. Drumul de la scenă până aici n-a fost tocmai scurt, pentru că, deşi mai venise de câteva ori la Buzău, Silviu Stănculescu nu văzuse cum arăta Casa de Cultură, cu excepţia scenei şi a sălii mari. Aşa că, după ce a văzut foaierul, unde era o excepţională expoziţie de fotografie artistică adusă de la Casa Culturii Cehoslovace, sala cu vitralii şi alte câteva spaţii, oaspetele meu mi-a spus că avem „o clădire cu adevărat frumoasă, cu multe încăperi realizate cu mult simţ artistic.”

I-am mulţumit pentru aprecieri şi-n momentul în care s-a aşezat pe unul din fotoliile ce mobilau în­căperea de la primul etaj, unde se afla biroul directorului, l-am întrebat pe Silviu Stănculescu dacă doreşte să servească un vin de Pietroasele. „Aşa ceva se poate refuza?”, mă întreabă cu un zâmbet larg, reputatul meu invitat.

De aici a început interviul meu cu marele actor, care s-a dovedit a fi o discuţie extrem de agreabilă, desfăşurată pe parcursul a mai mult de o oră. În micile şi inerentele pauze dintre o întrebare şi un răspuns, îl priveam cu atenţie pe interlocutorul meu, căutând să-i descopăr şi alte calităţi, în afara celor pe care el le demonstrase cu prisosinţă publicului larg în numeroasele roluri jucate în piesele de teatru şi filmele ecranizate în ţara noastră. Şi nu mi-a fost greu deloc să constat că am în faţa mea o mare personalitate a teatrului românesc, un om de cultură în adevăratul sens al cuvântului, care vorbea cu sinceritate ­des­pre el, dar, în acelaşi timp, cu mult respect despre colegii săi, mai vârstnici sau mai tineri, despre efortul acestora de a fi în permanenţă în slujba publicului, cu roluri bine interpretate, în piese de mare succes din dramaturgia ro­mânească sau universală.

În continuare, încerc să aflu de la Silviu Stănculescu cum se împacă, în acti­vitatea sa de zi cu zi, directorul Teatrului de Comedie cu… actorul aceleiaşi instituţii. „Deşi este cam dificil, directorul dispune, iar actorul se supune. Vezi, eu sunt bucuros că am putut să facem această deplasare, prima din acest an. Faptul că, după atâtea zile geroase, teatrul s-a încumetat să părăsească Bucureştiul, pe o vreme nu tocmai prielnică, să joace azi la Buzău, unde ne-am întâlnit din nou cu acest pu­blic de excepţie, îmi umple inima de bucurie. Nu este prima dată când istoria teatrului înscrie Buzăul, ca public, în primele rânduri.

Nici nu ştiu când au trecut momentele petrecute cu actorul Silviu Stănculescu. Un salariat al Casei de Cultură ne anunţă că piesa s-a sfârşit. În drumul pe care l-am făcut împreună spre cabine, dăm cu ochii de… Alexandru Arşinel. „Maestre, azi mă treci la diurnă”, i se adresează Ar­şinel directorului Teatrului de Comedie. Pe moment, cel cu care ajunsesem în zona ­ca­binelor, n-a înţeles mai nimic din solicitarea formulată. În hazul gene­ral al actorilor prezenţi aici, care-l înconjurau pe Arşinel, aflăm ce se întâmplase. Aflat la Buzău pentru un spectacol de muzică şi comedie organizat la Sala Spoturilor, la desfăşurarea căruia în „ferestrele” piesei jucate la noi în sală, contribuia şi Stela Popescu, Sandu Arşinel venise aici, după încheierea spectacolului la care participase, pentru a pleca la Bucureşti cu trupa de la „Comedie”. Întrucât piesa din sală nu se încheiase, după o înţelegere cu Stela Popescu şi cu ceilalţi actori din culise, Alexandru Arşinel decisese să le facă o farsă celor aflaţi în acel moment pe scenă: Cornel Vulpe şi Ion Lucian. Când Arşinel îşi făcu apariţia pe scenă, cei doi au rămas ca la dentist. Înşelegând însă repede că-i vorba de o farsă, maestrul Lucian strigă cât îl ţin puterile: „Afară cu impostorii! Afară!”  Publicul aplaudă apariţia… de nicăieri a marelui comic, caută numele acestuia în programul de sală… Arşinel n-a dat nicio replică, nici… că nu prea avea ce spune, dar se mulţumeşte să iasă cu toată trupa la aplauzele de final. De asta i-a cerut lui Silviu Stănculescu să-l treacă la diurnă. Pentru o farsă făcută unor actori „de comedie”, de un actor de comedie…

Reporter: Stimate Silviu Stănculescu, pentru că aţi acceptat ideea unui interviu, vă rog să alegeţi dumneavoastră cu cine să dialogăm mai întâi. Cu actorul Silviu Stănculescu sau cu directorul de teatru Silviu Stănculescu…

Silviu Stănculescu: Prefer prima variantă. Despre a doua vom discuta numai dacă va fi nevoie.

Rep.: Ce v-a chemat pe dumneavoastră spre această profesie? Cum aţi ajuns la ea?

S.S.: Ca să discutăm des­pre începuturi, trebuie să ne întoarcem cu ani în urmă. La această meserie am ajuns după nişte plăceri teatrale amatoare, care mi-au dat ­sa­tisfacţii. Mă aflam la Târgovişte, în antepenultima clasă de liceu. Părinţii mei plecând din localitate, m-au lăsat la un unchi, profesor la şcoala unde îmi făceam cursurile. Eu nu am avut altceva mai bun de făcut decât să-mi abandonez şcoala, pentru o viaţă boemă, de repetiţii, spectacole şi turnee cu trupa semiprofesionistă a teatrului C.F.R. din localitate. Asta se întâmpla prin 1948. Ceva mă chema… Eu nu mă făceam că nu observ, nu trăgeam cu coada ochiului la şansa teatrului, ci priveam cu ochii largi deschişi. Până la teatru însă am mai avut o pasiune: sportul. Aşa se face că în 1951 am început cursurile I.C.F. Teatrul însă a învins şi, un an mai târziu, m-am dus la I.A.T.C.

Rep.: De la examenul din 52 şi până astăzi, câte examene aşi dat dumneavoastră, Silviu Stănculescu?

S.S.: Multe. Nu de admitere, ci de confirmare. Cu fiecare rol, cu fiecare piesă ş.a.m.d. Scena e locul unde dai mereu examen, pentru că în meseria asta nu e suficient să corespunzi o zi sau două, o lună. Trebuie să faci faţă tot timpul. Publicul te primeşte repede, dar te contestă şi mai repede, dacă nu corespunzi.

Rep.: Cum se formează personalitatea actorului?

S.S.: Prin ceea ce face el pe scenă. Destui însă nu ştiu că ceea ce se vede pe scenă se pregăteşte în sute de ore de cursuri în afara ei, dar actorul nu poate exista pentru public ca valoare, ca entitate, decât cu ceea ce reuşeşte să aducă pe scenă. În afara ei, conferinţe poţi ţine nenumărate, vorbi şi scrie despre cum îşi faci rolul iarăşi, dar grăitor rămâne personajul, eroul pe care l-ai interpretat şi care te-a lansat ca artist.

Rep.: Referindu-ne la dumneavoastră acum. A ­exis­tat cineva care v-a influenţat într-un fel sau altul cariera?

S.S.: Da… Am jucat alături de Ştefan Ciubotăraşu. Nu era uşor să joci lângă el. Era însă şi mai greu să te afli lângă el în afara spaţiului artistic. Era ca un torent, ca un vulcan, căruia nu-i intra toată lumea în voie. Pe mine mă suporta alături. Nu ştiu de ce sau poate ştiu prea bine. Cred eu, pentru că nu semănam cu nimeni… Şi alături de Marcel Anghelescu am jucat. Deşi eram, poate, la jumătatea anilor lui, ca vârstă vorbesc, ne înţelegeam foarte bine. Mai mult chiar, ne respectam. Şi de la unul, şi de la altul am luat însă ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Cum se zice şi în alte situaţii, meseria se mai şi fură, uneori. Eu nu ştiu dacă de la ei am furat meseria, dar în mod sigur, dacă se poate spune aşa, am furat ­res­pectul pentru ea, pentru teatru.

Rep.: Cum se împacă directorul Teatrului de Comedie, Silviu Stănculescu, cu actorul… Silviu Stănculescu?

S.S.: Azi (interviul a fost luat în ziua de 22 ianuarie, n.r.), plecarea spre Buzău era planificată pentru ora 11,30. Deci, repetiţia unui nou spectacol nu a putut fi ţinută în întregime. Întoarcerea colectivului la Bucureşti este pe la orele nopţii, 2-2,30, deci destul de târziu, ceea ce înseamnă că nici repetiţia de mâine nu poate fi susţinută în întregime. Asta ca să desprind actorul de director. Deşi, teoretic vorbind, directorul dispune, iar actorul… se supune. Mai pe scurt, este foarte greu să-ţi faci meseria când eşti şi director de teatru.

Rep.: Spuneaţi puţin mai înainte că sunteţi bucuros de reîntâlnirea cu publicul buzoian…

S.S.: Ce mă determină în condiţii de iarnă grea, departe de casă, să fiu atât de bucuros? Faptul că, după nişte zile geroase, teatrul s-a ­în­cumetat să părăsească Bucureştiul, făcând prima deplasare a anului la Buzău unde, ca în atâtea alte rânduri, am descoperit acel public de excepţie care îşi umple pur şi simplu inima de bucurie. Nu e prima dată când istoria teatrului înscrie Buzăul, ca public, în primele rânduri. Discutând astăzi cu câţiva iubitori de teatru, îmi spuneau că, dacă am reveni peste o lună sau două, am regăsi în sală, la acelaţi spectacol, o bună parte din publicul de astăzi. Nu este puţin lucru, este chiar foarte mult.

 

DISTRIBUIȚI
loading...