Aleea Scriitorilor

… M-a sunat Irina lui, aşa cum am salvat-o în agenda telefonului – «Irina lui Mar». Amar, Marine!, să mă anunţe că se apropie cele 40 de zile, soroc la care sufletul tău rătăcitor se duce la judecata individuală. De s-ar pune pe un tas toate păcatele lumii, iar în celălalt taler sfărâmiciosul pergament pe care vor apărea cu litere de aer versurile poetului, există îndoială cum se va înclina balanţa? Totuşi, să te mai judece şi Acolo, nu te-au tras destui de mânecă pe lumea asta! Târziu, poate niciodată, învăţăm că viaţa nimănui nu seamănă cu amuzanta carte de colorat, să ne dăm noi cu părerea – pune albastru, adaugă o nuanţă de gri, un pic de mov, e bine, nu,  şterge, mai încearcă. Aşa că, mai uşor cu judecata, parcă era vorba că ne ducem într-o lume mai bună…

Nu ştiu dacă pot veni, mă tot învăţ cu muritul, tot încerc să scriu/vorbesc despre altceva. N-am prea apucat să ne vedem noi în ultima vreme, când ne tot întâlneam pe fugă, nici atât în absenţa ta nu aş putea veni.  Ultima dată, când ne-am văzut în carnea şi oasele noastre vitregite, a fost parcă o perfidie a sorţii (încă una). Mă mai liniştisem după izolările mele şi simţeam nevoia să mai reînviem din atmosfera ce odată ne mângâia cu dulci iluzii. Ai fost printre primii spre care m-am reîndreptat când după ce, înghiţit de viaţă ca Iona în burta chitului, am dat semn că aş încerca să re-respir, să re-găsesc lumea. Te căutam să mă reconectez, să-mi împrumuţi reviste literare la zi, să citesc ce-i nou prin breaslă, tu primeai de peste tot. De pe unde numele tău însemna, de la Dâmboviţa, la Dunăre şi Marea cea Mare, din Moldova cu autostradă doar literară, până de peste munţii prin trecătorile cărora trecuse badea Cârţan cu tipărituri clandestine. Te vedeam apărând printre blocuri, cu traista plină, mi le dăruiai de fiecare dată, şi eu mereu insistam să le restitui, să le mai dai şi altora, să circule precum bileţele cu dorinţe, poate se mai molipseşte cineva de darul lecturii. Pe ultimele n-am mai reuşit să ţi le înapoiez, voi încerca să le dăruiesc la rându-mi, ca din partea ta.

Ultima dată când ne-am văzut vii, cumplită precizare, după pretexte care ascundeau amânările mele de a reveni în lume, îmi promisesem că, gata,  intrăm undeva la o cafea, un pahar de vin roşu, că stăm în tihnă la poveşti. N-a fost nici atunci îngăduitoare soarta, dimineaţa a început alarma maşinii să sune disperată, nu puteam încuia uşile, pornea să ţiuie din mers, trebuia să ajung urgent la un electrician auto. Am tras-o pe trotuarul de la ACR, te-am aşteptat cu portiera deschisă să vii cu traista de cărţi şi am ridicat nedumerit din umeri, nu puteam pleca de lângă maşinăria infernală, cum închideam  uşile porneau ţipetele ei ascuţite, ca nişte Moire. Parcă era cucuveaua ce mi-a prevestit…

– N-am ce face, mă grăbesc, Marine, ţi-am zis, urlă maşina ca nebuna, amânăm taclalele la care tot vreau să ne aşezăm, doar n-o fi capătul lumii.

– Uite aşa ne grăbim mereu şi nu ştiu unde, mi-ai răspuns, mie mi-au dat doctorii de trăit doar un an după operaţie, şi am apucat deja încă patru!

– Şi eu am crezut că nu voi mai reveni printre oameni, am zis eu, termin de citit revistele şi te sun să le înapoiez, găsim atunci timp să recuperăm din graba asta idioată!

Ne-am despărţit cu o promisiune şi uite, Marin, că te-ai grăbit tu, n-ai avut răbdare să mă aştepţi! Când te-am sunat să ne întâlnim erai deja internat la Bucureşti, mi-ai spus că ai luat probabil un virus de spital, doctorii nu prea ştiu ce să-ţi spună, păreai puţin descumpănit, dar departe gândul de la ce-i mai rău. Am revenit cu un telefon, nu mai răspundeai, or fi doctorii în vizită, o fi intrat în operaţie, mă amăgeam. Nu există revanşă în faţa morţii, am rămas dator unor persoane dragi sufletului meu, mereu am spe­rat şi am amânat. Şi doar te citisem în Blocat în lift spre Cer, ştiam ce echilibristică e amărâta de viaţă. Da, ştiam că uriaşul Nabokov ar fi fost năruit de un virus de spital, dar nu tu, abia redescopeream prietenia noastră de altădat, nu avea ce să se întâmple fatal. Ne legau amintiri, trebuia să le reînviem cândva, să mai mergem odată la Bălăceanu, unde m-ai chemat în tinereţe la un cules de vie, de fapt să-mi faci lipeala cu o verişoară, n-am uitat zâmbetul ei însorit, la Bălăceanu unde am şezut pe malul înalt al bălţii, am pescuit şi am spart pepeni, ceaunul de mămăligă de pe prispă,  fantomaticile siluete ale celor care dormiseră în curte peste noapte, la poveşti, cu pârâiaşul de apă scurgându-se pe sub ei  din tocitorile puse la umflat doagele.

Aveai contestări aprigi! Nu pot să ocolesc asta, deşi pare banal, cine n-are într-o lume în care epitetul sfârâie în buricul deştelor? Unul dintre cei mai tenaci adversari lite­rari ai tăi îmi este vechi şi drag prieten, cărturar de viţă nobilă. N-am întrebat vreodată pe niciunul dintre voi, cu atât mai puţin vreun amic din cercul slovelor, ce v-a separat până la înrăit. Zicea Nichita – poetul nu are viaţă personală, viaţa lui personală este praf şi pulbere. Adăuga – ca şi soldatul, dar aici l-aş contrazice, ceea ce la unul este boemie, inspiraţie, creaţie, la celălalt e doar disciplină, militărie. Dar cine sunt eu să-l contrez, îl vei întâlni prin Câmpiile Elizee, vă veţi lămuri voi ce-a vrut să zică, poate pur şi simplu că nu poţi să judeci viaţa poetului ca pe un şerveţel de hârtie, cum îi plăcea lui să-şi scrie versurile.

Vreau să mai scriu ceva, deşi aceste rânduri nu le adresez ţie, nici nu ştiu cui – ar fi chiar imposibil de amenajat Aleea Scriitorilor la Dumbrava? Să nu mai fie luate oficialităţile prin surprindere că nu există un loc pentru a-şi afla liniştea o stirpe căreia numai la cele materiale nu-i stă gândul pe astă lume! Au mai clamat-o şi alţii, ar fi un gest minim pentru onoarea urbei. Nici nu sunt mulţi, să nu existe o rezolvare administrativă. Personal, n-am cunoscut decât doi, nu dau nume, să nu răscolesc inutil orgolii. Să ne vedem cu bine, Marine!