• Fragment din volumul I al monografiei „Un colţ de ţară românească – Judeţul Slam Râmnic, 2008

În lunile noiembrie-decembrie 1916, linia defensivă a frontului din Carpaţi se sprijinea la sud pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru -Dunăre. După ce, în noaptea de 1/2 decembrie 1916, trupele Diviziei a XIII-a de Cavalerie Bavareză au ocupat Buzăul, iar linia Cricovului a căzut, trupele române s-au fixat pe aliniamentul R. Sărat – Filipeşti –Viziru-Dunăre, poziţii cu care inamicul intră în contact la 6/19 decembrie 1916.

Comandantul frontului german, generalul Mackensen, şi-a dat seama, pe baza observaţiilor aeriene şi cercetărilor din teren, că poziţiile româno-ruse erau bine pregătite, de aceea a fixat ofensiva, pentru a se pregăti în consecinţă, pe 22 decembrie. Au fost aruncate în luptă 17 divizii, la stânga Armata a IX-a, comandant generalul Falkenhayn, cu 10 divizii de infanterie, fixându-se, ca axă principală de atac, şoseaua şi calea ferată spre Râmnic, câmpul de operaţii fiind regiunea de dealuri şi munţi din nordul judeţelor Buzău şi Râmnicu Sărat. După câteva zile de pregătire şi tatonări, a început bătălia de la Râmnic, pentru anihilarea rezistenţei trupelor româno-ruse generalul Makensen utilizând toate forţele disponibile. Pe direcţia Buzău-Râmnicu Sărat a atacat Armata a IX-a germană, cu 10 divizii de infanterie, iar între Buzău şi Dunăre, trupele comandate de generalul Kosch, cu 5 divizii de infanterie germano-bulgaro-turce şi două divizii de cavalerie. Trupele române ocupau următorul dispozitiv de apărare: Armata a II-a între Racoviţeni şi Slănic, pe două grupuri: a) grupul Râmnic, comandat de generalul Văitoianu, în zona Racoviţeni – muntele Furul cu diviziile 1, 3 şi 6, în linia întâi şi diviziile 7 şi 12, în rezervă şi b) grupul Vrancea-Oituz, condus de generalul Cristescu şi Divizia 15 Infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu. Poziţiile defensive erau acoperite, pe aripa dreaptă, între muntele Furul şi Racoviţeni (grupul Râmnic al Armatei a II-a) de români, iar în centru şi pe partea stângă, de ruşi cu mai multe corpuri de armată şi cavalerie. Din păcate, ruşii nu şi-au luat în serios misiunea şi, chiar de la 16 decembrie au raportat Regelui şi au transmis trupelor un ordin de operaţii, prin care se ordona retragerea pe un aliniament, în spatele Siretului, ceea ce a impus ca şi comandamentul trupelor române să-şi fixeze o linie de rezistenţă, în zona Caşin – muntele Clăbuc-Purceleşti, la nord de Odobeşti.

Ruşii se retrag fără a comunica şi aliaţilor români

Au fost totuşi nevoiţi să încerce să reziste pe aliniamentul de la 16 decembrie, între 22-27 decembrie desfăşu­rându-se aprige lupte, bătălie numită de germani „Weihnachtsschlacht” (bătălia de Crăciun). Timp de 6 zile, pe frontul Râmnic au loc lupte crâncene. Atacul principal a fost declanşat de Armata a IX-a, cu grupul trupelor de munte, comandate din grupul Krafft, la stânga, cu misiunea de a ataca diviziile româneşti din zona muntoasă şi de dealuri, iar pe direcţia şoselei Buzău-Râmnic erau trupele de cavalerie din grupul Morgen, cu misiunea de a străpunge liniile ruseşti şi de a cuceri oraşul Râmnic, iar rezerva era formată din Diviziile 41 şi 89, întregul front german având în dreapta, până la râul Buzău, grupul Kühne.

Nemţii au început atacul, la 22 decembrie, cu Corpul alpin bavarez din Divizia 73, ce opera în munţi, în intenţia de a face joncţiunea cu Armata I austro-ungară, de sub comanda arhiducelui Iosif, ce opera în Vrancea, dar trupele române din diviziile 1, 3 şi 6 au rezistat eroic timp de 3 zile, în care au păstrat, cu grele sacrificii, poziţiile de pe apa Câlnăului, ceea ce a permis ca divizia rusă de cavalerie Zamurskaia să ocupe satele Vintileasca şi Între Râmnice (Jitia), aflate ca poziţii, în dreapta trupelor româneşti.

Din nefericire însă, la 24 decembrie, grupul Morgen, cu Diviziile 12 bavareză şi 89, au atacat cota 417, la sud-est de Racoviţeni, pe apa Câlnăului, apărată de ruşi, reuşesc să o ocupe, o pierd şi iar o reocupă, cu pierderi serioase de ambele tabere, situaţie în care ruşii decid să se retragă pe poziţii mai în spate, fără a comunica aceasta şi aliaţilor români. La 25 decembrie, la extremitatea dreaptă a Grupului Râmnic (Divizia 3-a Infanterie), trupele de întărire din divizia de cavalerie rusă Zamurskaia au lăsat descoperit flancul drept al Diviziei a 3-a română, astfel că, prin această breşă, s-a infiltrat Corpul Alpin Bavarez şi Grupul Alpin Austriac, din Divizia 73. Nemţii înaintează, ocupă Dealul Sării, Vintileasca şi Între Râmnice (Jitia). După o rezistenţă cu mari sacrificii, românii au trebuit să se retragă. O companie din Regimentul 22 Infanterie a apărat dealul cu cota 854, până ce a fost ­deci­mată. Mai spre sud, Divizia I română, cu un puternic sprijin de artilerie, a respins atacurile duşmane, păstrând dealul Marghiloman, Diviziile 1 şi 3 fiind completate cu trupe din Divizia a 7-a. În 26 decembrie, s-au dus lupte crâncene la Spidele, pe dealurile Sonticari şi Marghiloman, care sunt cucerite de nemţi, după un uragan de proiectile de artilerie, astfel că românii s-au retras pe dealul Ferului, primind ca întăriri, de la Dumitreşti, o brigadă de cazaci din Divizia Tuzema, cu o baterie de tunuri de munte. Se retrag însă după primul contact cu inamicul, care pătrunde între cele două divizii româneşti şi ocupă Spidele şi Dealul Ferului. După lupte crâncene, regimentele 4 Vânători şi 27 infanterie reocupă dealul Spidele, dar se retrag cu pierderi mari. Pentru a le opri înaintarea, s-a angajat un puternic baraj de artilerie, sub focul căreia un batalion din Regimentul 16 rezervă, reuşeşte să grupeze resturile regimentelor 4 Vânători şi 27 Infanterie, atacă şi recuceresc satul Spidele şi apoi dealul Ferului. Susţi­nute de artileria Regimentului 21, atacă dealurile Sonticari şi Marghiloman, situaţie în care, cazacii reintră în luptă, astfel că se recucereşte şi dealul Sonticari.

Trupele germane intră în oraş

Luptele decisive s-au dat la 27 decembrie, nemţii aducând trupe noi de infanterie şi cavalerie, întregul efectiv german făcând joncţiunea cu aripa dreaptă a grupului Gerock, din armata arhiducelui Iosif. Atacul s-a concentrat pe direcţia  apărată de Divizia a 3-a română şi Divizia Zamurskaia, nevoite să se retragă la est de Jitia, spre Dumitreşti. Până seara, au fost cucerite din nou, de nemţi, dealurile {onticari şi Marghiloman. Retragerea ruşilor din sectorul central al frontului a facilitat ocuparea oraşului Râmnicu Sărat, comandantul rus ordonând retragerea generală, acelaşi ordin, în situaţia creată, primind şi Divizia a 6-a română. Deşi victorioasă, Divizia 1, ca urmare a retragerii Diviziilor 3 şi 6, a fost nevoită să facă acelaşi lucru. La 14/27 decembrie 1916, după o confruntare care a fost considerată ca cea mai mare bătălie din perioada retragerii, au ocupat oraşul Râmnicu Sărat. La 28 decembrie,  retragerea grupului Râmnic era generală.

Pe 27 decembrie, la ora 16,00, trupele germane au pătruns în oraş, prin cele trei bariere din sud, în timpul luptelor oraşul fiind bombardat (daune – Palatul Administrativ şi de Justiţie, Teatrul comunal, {coala primară nr. 3 etc). Pe câmpul de bătălie au rămas nenumăraţi morţi şi răniţi, iar conform comunicatelor germane au căzut prizonieri 10.220 militari.

Ca peste tot, ocupaţia vremelnică a zonei Râmnicului a însemnat, după cum s-a exprimat unul din intelectualii de vază ai oraşului, Victor Dimitru, „zile de sânge şi de durere”. Jafuri, devastări, distrugeri, violuri, alungarea locuitorilor din case, confiscări de bunuri (mai ales mobilier şi lenjerie, piane, covoare, tablouri, scoarţe), rechiziţii forţate de ouă, lapte, păsări şi vite, a localurilor instituţiilor publice, inclusiv şcolile şi bisericile (transformate în grajduri şi cazărmi), internarea locuitorilor în lagăre, amenzi, iar în cazul când opuneau rezistenţă, deferirea la organelor de justiţie militară. Caii au fost adăpostiţi în prăvălii, case şi Biserica „Sf. Apostoli”, celelalte lăcaşuri fiind folosite ca magazii, măcelării şi lagăre de prizonieri, iar biserica „Cuvioasa Parascheva”, folosită la oficierea slujbelor pentru ocupanţi. Pe strada principală, imobilele Drogheriei Rădulescu, sucursalei Băncii Agricole, Cercului Comercial şi Băncii Creditul Râmnicean, au fost transformate în grajduri pentru cai. În casele Mariei Zamfirescu şi ale lui Constantin Heraru, contabilul Prefecturii, au fost organizate cazinouri pentru ofiţerii germani.  Metoda folosită era forţa, în unele cazuri dându-se bonuri fără nici un fel de valoare. S-au confiscat armele de foc, aparatele telefonice şi fotografice. Ziarele şi revistele, indiferent de orientare, şi-au încetat activitatea. Clopotele au fost luate şi topite pentru a se turna tunuri. Din cauza aglomerărilor de trupe, unele sate au fost evacuate complet. Au bântuit tifosul, gripa spaniolă şi vărsatul negru.

„Ard gardurile şi porţile curţilor“  

În cadrul măsurilor de organizare administrativă şi militară a teritoriului ocupat, judeţul Râmnicu Sărat, considerat zonă de război, a fost inclus în Comandamentul de Etapă 225, condus de generalul Falkenheim, aici staţionând rezervele armatelor inamice, comandamentele şi lagărele de prizonieri. ­Tot­odată, la Râmnicu Sărat a funcţionat şi o poliţie militară – Militar Polizei Meister Râmnicu Sărat, având în vedere că aici au fost cartiruite trupe numeroase. După două luni, poliţia română a fost înlocuită cu cea germană. La nici două zile de la ocuparea oraşului, s-au cerut 1.500 cămăşi şi 750 perechi izmene şi ciorapi, drept contribuţie a populaţiei la întreţinerea trupelor de ocupaţie. Locuitorii (zilnic câte 500-600 persoane) au fost obligaţi să cureţe zăpada pe şoseaua Râmnicu Sărat-Focşani, să participe la lucrări de şoseluire şi pavaje, să sape şanţuri, să încarce şi să descarce vagoane, să participe la lucrările de întreţinere a parcului de aeroplane de la gară. Toate aceste corvezi au fost plătite de primărie, care a fost obligată să achite suma de 171.475 lei. La Dărâmaţi, a fost înfiinţat un lagăr pentru cei care trebuia să execute muncă forţată. Între alţii, aici a fost internat subcomisarul D. Caloenescu, care nu a executat ordinele comandaturii de a scoate populaţia din Râmnic la corvezi, consilierul comunal I. Meriu şi contabilul primăriei, N. Vernescu, pentru neexecutarea ordinelor de rechiziţii şi calomnierea armatei germane. De altfel, din cele 16.570 persoane internate, 277 proveneau din judeţul Buzău, iar 800 din judeţele Râmnicu Sărat şi Putna. Pentru nerespectarea dispoziţiilor Comandaturii germane, cei vinovaţi au fost ameninţaţi, bătuţi sau încarceraţi. Au fost puşi la munci grele, primind ca hrană 250-500 grame porumb sau grâu, alimentele de primă necesitate fiind speculate de interpuşi ai ocupanţilor.

Iată cât de plastic ne prezintă Victor Dimitriu tabloul sumbru al acelor zile de restrişte, de nelinişte generală şi disperare, când populaţia îngrozită căuta, cu disperare, să fugă din calea ocupanţilor, înainte de prăpădul ultimelor zile de luptă: „Trec refugiaţii, pribegii, dezră­dăcinaţii, cu picioarele umflate şi mâinile degerate, trec mereu, o defilare întunecată de umbre şi epave omeneşti… spre ţinuturile Moldovei, spre Iaşii voievozilor de odinioară, adăpostul din urmă al uriaşului nostru nenoroc.

Trec ostaşii bătăliilor de la Cincul Mare, de pe Târnave, de pe Jiu, de pe Argeş şi de pe Neajlov, în cete învălmăşite sau în strânsura fugară a coloanelor de căruţe, cu armele frânte sau fără arme, cu mândrele uniforme verzi zdrenţuite şi noroioase, cu chipurile arse şi crispate de prăpădul unei retrageri ne­sfârşite, dar cu ochii arzând de nădejdea nemărturisită a izbânzii din urmă, fantomele unei înfrângeri înfiripată nu din nedestoinicia lor, ci din întrecerea armelor şi melteşugurilor duşmanului… Oraşul e plin de refugiaţi ca o cetate asediată. Pe la hanuri, pe duşumelele odăilor goale şi igrasioase, cu geamurile sparte, prin care şuieră vântul a deznădejde şi a moarte, prin grajdurile aşternute cu paie râncede şi bălegar, pe sub şoproane putrezite, în curţi fără zăplazuri, pretutindeni se adăpostesc nefericiţii sinistraţi ai groaznicului război.

Toate locuinţele găzduiesc refugiaţi, rude sau străini, cunoscuţi sau necunoscuţi.

Spitalele, vechile spitale şi cele înfiripate în pripă, gem de numărul fără sfârşit al răniţilor şi de vaerele lor.

Oraşul forfoteşte de o mulţime imensă, împestriţată şi aiurită, ostaşi, femei fără sprijin şi copii, o apocaliptică hoardă de troglodiţi, punând din loc în loc, în spinare, singura rămăşiţă de avere târâtă în pribegie, o sărmană şi jalnică legătură de boarfe.

Vin ruşii, uriaşul aliat din nord, cea din urmă nădejde, să înlocuiască pe front resturile ostenite ale armatei noastre. Se varsă vinurile din crame şi pivniţe, pe drumuri şi prin şanţuri se varsă ţuica şi spirtul, avutul nenorociţilor băştinaşi, pălmuiţi fără vină de soartă, se varsă fără cruţare până şi apa de Colonia şi tinctura de iod şi eterul, căci tovarăşul moscovit bea de suge pământul, bea orice arzătoare otravă, ca în vremurile tihnite, de năpraznică beţie, ale pravoslavnicei Rusii (oare nu la fel au procedat şi urmaşii lor, în 1944, n.a).

Ard gardurile şi porţile curţilor… pentru focurile biuvacurilor slave şi ţipă femeile fugărite de cazaci beţi, urlă copii înfricoşaţi de spaima mamelor, iar panica cuprinde tot mai mult oraşul gâtuit de groaza duşmanului de la porţi (nemţii, n.n.) şi din cetate (ruşii).

În noapte, oraşul răsună de glasurile tărăgănate şi armonioase ale soldaţilor ruşi, care cântă nepăsători faţă de primejdia care pândeşte la un pas spre apus… Peste podul apei Râmnicului, trec în zori, spre front, regimente întregi de cavalerişti din imensa armată a ţarului, înalţi şi mustăcioşi, cu căciuli mari şi cizme largi, cu iatagane curbate, cu suliţi şi lănci nesfârşite, cerchezi fioroşi şi georgieni frumoşi … ostaşi din Caucaz, de pe ţărmurile Caspicei şi din Urali, tătari smoliţi, cu trupuri îndesate şi cu ochi oblici, sotnii de cazaci de Don… trec fără încetare, pe cai uriaşi, lucioşi şi sprinteni, ca într-o grandioasă paradă fantastică…

Cele din urmă pâlcuri ale oştirii noastre au părăsit oraşul, rămas sub proteguirea muscălească şi se scurg dea-valma cu refugiaţii, pe şoseaua desţelenită a Focşanilor, spre podgoria Plaineştilor, spre Moldova.

A rămas târgul înfrigurat şi aiurit, numai bătrânii,  femeile şi nevârstnicii, gloata nevolnică sortită să înfrunte chinuitoarea ameninţare a zilei următoare, desluşită în vedenia cumplită a înverşunatei înaintări vrăjmaşe.

Pe vitrinele şi uşile prăvăliilor, au căzut obloanele. Oraşul e pustiu, ca un cimitir înnoptat. {i tunurile huruie, în răpăit infernal de tobe, mai aproape, tot mai aproape, zguduind înfiorător casele din temelii, cutremurând geamurile în zornăit prelung… Sunt cele din urmă zile pe care – pentru cine ştie câtă vreme – oraşul prăbuşit în deznădejde şi zgâlţâit de groază, le mai trăieşte în ţara liberă… Zile de sânge şi de durere !”.

Iscusit meşter al cuvintelor, ca unul care a fost printre animatorii culturali ai urbei, Victor Dimitriu ne redă aici un tablou cutremurător al zilelor retragerii populaţiei şi armatei, ultimele zvârcoliri ale trupelor noastre, prea puţin şi deloc convingător sprijinite de aliaţii ruşi, spre a opri tăvălugul de foc al cotropitorilor, apropierea frontului şi luptelor de oraş, teama de ziua în care aceştia vor ocupa oraşul. Ce s-a întâmplat, reiese din documentele vremii.

(Va urma)

DISTRIBUIȚI
loading...