Zilele acestea am auzit cu toţii, de nenumărate ori, acest ultim omagiu adus celui care a fost Regele României, Mihai I. Aici şi acum se închide o filă a istoriei, iar coroana regală devine de domeniul trecutului.

Nu sunt regalistă şi, hai să fim serioşi, dacă Regele avea atât de mulţi simpatizanţi în ţara noastră câţi au apărut în ultimele zile, aşa… peste noapte, probabil ar fi domnit până la capătul zilelor lui aici şi nu ar fi stat departe de ţară nici măcar o zi.

Eu fac parte din generaţiile care nu au învăţat în şcoală, la istorie, niciun capitol despe Regele Mihai, dar sunt tristă şi mă simt ca şi cum aş fi pierdut un bunic, pe cineva drag. Eram copil când am au­zit prima dată de Regele Mihai de la tata, care ne povestea, mie şi surorii mele, cât de greu a dus-o în perioada stagiului mi­litar “pe vremea” regalităţii, cum suferea de foame şi mânca terci de orz, morcovi cruzi şi sfeclă, cum soldaţii erau plini de păduchi şi cu uniforma cârpită petec peste petec, iar bocancii erau atât de uzaţi încât umblau aproape cu tălpile pe jos. Apoi, în 30 decembrie 1947, peste noapte, au venit comuniştii la putere şi lucrurile s-au schimbat radi­cal. Au primit echipament nou, au fost curăţaţi de păduchi şi s-a introdus pentru prima dată norma de hrană.

Mi-a mai spus tata atunci că Regele Mihai I a plecat din ţară, dar nu cu mâna goală, ci cu o garnitură de tren în care avea ceva “provizii” pentru “zile negre”. Dumnezeu ştie care o fi fost adevărul, pentru că ştim cu toţii, faptele sunt relatate şi istoria este scrisă de cei care deţin puterea însă, aşa cum spunea Schiller, “Istoria lumii este tribunalul lumii”!

Anii au trecut şi, după revoluţie, am văzut cum Regele a încercat să se întoarcă acasă, dar nu a fost acceptat. Atunci l-am văzut la televizor pentru prima dată şi îmi amintesc că am fost impresionată de modestia şi simplitatea lui, iar, în paralel, de zarva din stradă a românilor care abia învăţaseră să-şi exprime public părerea şi strigau în gura mare că nu-l vor pe Rege acasă; proba­bil, parte din aceşti oameni şi-au cerut iertare la catafalc.

L-am revăzut apoi şi l-am îndrăgit. Avea acel ceva nobil care mi-a înmuiat inima şi am încercat să înţeleg şi să-l iert pentru ceea ce mi-a povestit tata că a pătimit pe vremea regalităţii, să-mi fac propria impresie  vis-a-vis de acest om, citind părerile istoricilor vremii. Am descoperit un Rege faţă de care simţeam admiraţie şi respect! Poate pentru blândeţea lui şi sclipirea din ochi, poate pentru modul atent şi grija cu care îşi alegea cuvintele pe care le rostea când vorbea despre România, ţara lui, ţara noastră dragă, emoţia vădită atunci când se adresa publicului larg ori poate pentru că a avut-o ca bunică pe Regina Maria. O, Doamne, cine nu ar fi vrut să aibă privilegiul ca, măcar o dată în viaţă, să dea mâna cu această femeie minunată, dar să-i fie bunică!

Familia Regală şi-a făcut datoria faţă de ţară aşa cum a ştiut, atât cât a putut, iar Dumnezeu va judeca dacă putea face mai mult sau nu; dar să nu uităm importanţa ei în viaţa ţării, valorile morale pe care le-a păstrat. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie, aşa cum a afirmat Regale Mihai în Parlamentul României în ultimul său discurs.

Astăzi deja e istorie şi foarte multă lume îl plânge şi regretă sincer (sau nu) plecarea către o altă lume a celui care ne-a fost ultimul Rege. E târziu, dar poate, în ultimele momente ale şederii lui pe pământ, a reuşit să sădească sentimentul de solidaritate în sufletele românilor şi să ne reamintească: “Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o tară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”.

Să ne ierţi, Majestate, că poate nu am ştiut să te apreciem mai mult atunci când erai Regele nostru! Dumnezeu să te odihnească în pace!

DISTRIBUIȚI