Oana Camelia ȘERBAN

„Mulțumesc pentru urări. Mă bucur că existați. La mulți ani! Mă mândresc cu acest  fapt. Mult succes în viață și în literatură. Cu profundă prețuire, Marin Ifrim”. Parcă ne-am fi luat rămas bun. Acum, că nu mai e printre noi, aș mai adăuga un lucru. Habar nu aveți cât de rău îmi pare că nu i-am spus că a fost printre puținii oameni pe care eu i-am auzit că au inima ­ani­mată de existența celor dragi. Predica deschis, spontan, cu o naturalețe blândă, dorul și dragul, mândria și mulțumirea. Marin Ifrim iubea sufletele de cerneală. Textul meu despre memoriile noastre împreună nu poate fi decât unul emoțional.

Îl cunosc de când eram copil. Țin minte că avea un birou friguros, într-o Casă de Cultură din zidurile căreia încă se mai auzea câte o repetiție a unei piese de teatru. Ifrim locuia între cărți și undeva, într-o proximitate înghesuită, păstra o mașină de scris, pentru care aveam o mare slăbiciune. Mama mea avea la rândul ei una, la care scria dumnezeiește, într-o fugă pe care am stăpânit-o mult mai târziu. Știam de la ea că mașinile de scris sunt prețioase, greu de ,,guvernat”; ți se părea doar că poți scrie liber deasupra lor. De fapt, existau tehnici de dactilografiere, care generau ordine pentru cuvântul și gândul tău. Tot de la mama știam că mașinile de dactilografiat bune sunt greu de găsit, cu atât mai mult de păstrat. Mama o ținea pe a ei într-o cutie prohibită pentru mine. Îmi era însă foarte clar că a avea o mașină de scris însemna a revendica o proprietate boemă. Îmi mai plăcea ceva la dumnealui, pe lângă mașină de scris. Puterea de a des­coperi și a culege oameni cu har, de a le scrie doar pentru a-i face conștienți că trebuie să scrie, de a le aminti că talanții se înmulțesc nu doar din datorie, ci și din fidelitate față de umanitatea din tine. Pentru mine, scriitorul Marin Ifrim era un amestec ciudat de noblețe și de simplitate. A fost, de departe, omul cel mai loial gândurilor noastre. Era, în același timp, un om de mulțime, un om de cenaclu, pe care îl trata ca pe un polis, de la care te revendici și de la care împrumuți virtuțile, bunăstarea și sarcinile morale. Îmi e foarte clar că Ifrim a fost un misionar al literaturii noastre contemporane, purtând o sâcâială socratică în perena îngrijire a celor înzestrați cu harul de a scrie. “Domniță, vă trimit ce am scris. Vă aștept să mai scăpați de ale dvs”.

Te aștepta, te răbda, te chema, te așeza, te ridica. Știți, pentru Marin Ifrim, noi toți am fost un Autor. Am avut o demnitate, un destin și o memorie. Ifrim s-a îngrijit de toate, iar acum simt că e rolul meu acela de a face din aceasta tristă zi a plecării lui o prăznuire. El nu era un om cu stare. Citiți asta cum vreți. Dar, de departe, în iuțeală și deschiderea lui către celălalt, vorbind cu inima la gura, alergând între și printre noi, Marin Ifrim concilia conștiințe în loc să arbitreze vanități, așeza oamenii față către față când ei tindeau să stea în prefața sau epilogul scrierii semenilor lor. Nu e ușor să faci asta într-o lume de Autori, cu atât mai puțin să rămâi în ea. A fost scriitor și cititor atent, publicist și critic. Această dublă menire i-a ajutat să lucreze pentru noi. Marea lui avuție a fost atenția către Celălalt. Așa ne-a publicat pe cei mai mulți dintre noi. Să faci literatură într-o lume surdă și angoasată, măcinată de consumerism și de spectacular, să publici autori necunoscuți, să cauți debutanți și să te prefaci în apostolul lor nedezlipit, să rabzi în devenirea lor, profețindu-le ­uneo­ri că le stă mai bine versul decât eseul sau vice-versa; iată crochiul de acțiuni al omului nostru drag despre care am ajuns să scriem la trecut.

Speram ca asta să se întâmple cât mai târziu. Speram ca el să îmbătrânească lin. Ar fi fost natural, firesc, liniștitor ca vârstă să îl albească, întocmai unei coli dintr-un caiet pe care ne scriam rândurile către el. Avea toate șansele să se lase traversat de timp așa. I-am promis că o să scriu proză. M-am ținut de cuvânt. La ultima ispravă, i-am scris din spital. Scrisesem o carte stând pe o țară, ore în șir, de la capul bunicii mele. Am zis că nimeni nu va  vrea să citească vreodată o carte despre rutina unui spital, delirul unui bolnav, plânsul unui copil, uitarea unui adult. I-am trimis-o spunând că vreau o părere, iar el a răspuns “o publicăm”. Eu i-am răspuns că e cea mai intimă și scurtă carte, că am rupt din mine și din alții pentru a scrie la foc automat, că am scris doar că să rămân la umanitatea din noi și să vindec ceva din fisurile morale și afective ale bolilor care nu te omoară dar îți fac sufletul mai greu, iar el a replicat că e cea mai bună carte scrisă de mine.

Eu îi datorez lui Marin Ifrim toate slovele de la Oglinda Literara la cărțile de autor. .. Îi datorez curajul din presă și lecția privitoare la ce înseamnă să rămâi o voce (în)dezirabila în anumite comunități, pentru franchețea și pentru avântul tău moral. Îi datorez, cumva, și asceza prin muncă în literatura. Îi datorez credință în mine și în alții asemenea nouă.  Suntem atâția care astăzi ne facem acest bilanț și îl numim cro­nica de viață… paradoxal, cronica lui. Cred că apostolatul lite­rar deschis de dânsul și susținut de colegul său, Ovidiu Cameliu Petrescu, pentru care păstrez toată prețuirea, ne spune ceva despre testamentul cultural al scriitorului: avem obligația de a nu rămâne la noi. Avem misiunea de a ne citi responsabil, de a scrie curat, de a fi parrhesiaști într-o lume în care Autorul e o figură tot mai banalizată, plurală și abuzată.

Mie o să îmi fie dor de un om care a crezut mai mult decât mine în suferințele și bucuriile mele, în îndoielile și fericirile mele. Credința lui în toate ale tale te făceau să înțelegi că nu există grafomani, ci flămânzi și însetați de sens, și că e bine să îi dai sufletului hrană, atunci când îți cere; că a scrie nu are momente potrivite, nici nu suportă prudență, ci onestitate și o minimă distanță  între  tine și lume. Cea mai scurtă și cea mai bătătorită dintre toate. Însă știți care a fost pu­terea lui Marin Ifrim? Aceea de a crede în iubirile mele, în iubirile noastre, din care am scris toți. Uneori, Ifrim a crezut în iubiri pe care noi le-am părăsit și le-am îngropat. Nu ne-a lăsat să ne descotorosim de noi. Asta l-a făcut să fie cel mai viu și mai generos editor din cați am avut și din cați vom cunoaște.

Sper că Emil să ducă mai departe ceva din umorul și din dărnicia lui. O să îl caut, pentru că o să îmi fie dor de o conștiință cu care să îmi tocmesc rândurile. Îmi doresc ca rândurile scriitorului nostru să ne fie mângâiere. Acum, el află toate lucrurile necunoscute despre care a scris. Pentru noi, sunt dintre cele asociate cu durerea, regretul, tristețea. Pentru el, abia acum, veșnicia în care și-a câștigat un loc prin scrieri începe să fie o locuire de înțeles.

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

  1. Om printre oameni, modestie intruchipata, venerand pana la extaz precusorii in ale condeiului, V. Voiculescu si Ion Gheorghe. Drum bun, draga Marin, curentul numelui tau va ramane vesnic in literatura romana.

Comments are closed.