Toată viaţa am avut un Rege! Mai mare, mai mic, după vârstă… Acum suntem bătrani amândoi!

   Îl port după mine… peste tot, prin cel de-al doilea prenume, pus acolo, în acte, în cinstea sa. Nu e formular să nu-mi amintească de el. Am prenume atât de lung că nu încape la rubrica sa, astfel că numele Regelui urcă spre marginea de sus, stând într-o poziţie înclinată, uşor ascendentă.

   La început se ascundea în lada de la patul din dormitor. Era învelit într-o năframă de borangic. Şi bunica avea unul şi îl ţinea în pod… Când mama era în toane bune, îl scotea pe al nostru, la vedere. Un portret vechi, înrămat în lemn lăcuit se ivea de sub geamul de sticlă. Alături de el era şi o fărâmă de drapel cu stema regalităţii… Comoara asta se muta, la fiecare curăţenie, în alte colţuri ale casei…

   Când am crescut mai mare, Regele meu s-a multiplicat. Mama, care avea mai multă încredere în mine, mi-a arătat alţi regi mai mici, cu chipul turnat în monede din argint, grele… cu care mă lăsa să mă joc. Cum timpul trecea, din colţurile podului casei au început să iasă cărţi. Într-o vacanţă de vară, drept răsplată, am citit “Povestea vieţii mele”, pe la sfârşitul ei, poemele Reginei; în iarnă, din pod au coborât reviste şi ziare din anii 1940 până în 1947. Erau multe din ele ale Asociaţiei de Ştiinţe filosofice şi de istorie…

   Tata studiase Drept şi Istorie-Geografie şi povestea… o nebunie! Stam cu gura căscată şi ascultam poveşti cu regii României, oricât. Ca să-mi povestească, stingeam lumina, mă băgam în pat şi devenem cuminţenia pământului. Cum începeau legendele regale, ­came­ra se lumina. Şi nu de la flăcările focului din sobă, ci de la istorioarele spuse cu voce înceată. Şi nu am adormit niciodată la timp…

   Mama îl văzuse de aproape, în gara din Iaşi. Îmi spunea că era un rege copil, prietenos, cu o ţinută impecabilă. Ea ştia şi mai multe amănunte, îl iubise pe tăcute, venera familia regală…

   Când Regele a încercat prima revenire în ţară aş fi făcut orice să fiu în aeroport. Am suferit nespus din cauza atitudinii neprietenoase a perso­najelor vremii de atunci. Toată casa mea era pregătită de sărbătoare, mama îşi scosese comorile la vedere, după ani. Am trăit toţi o revoltă fără margini. Nu puteam înţelege că istoriei i se putea trânti uşa în nas, într-un moment de aşa bucurie naţională.

    Când îl văd azi pe Rege, realizez cât de puternic a fost. A învins timpul, a învins destinul, a învins mizeria istoriei. A demonstrat că nimic nu-l poate îngenunchia. Este precum Făt Frumos din poveste, nemuritor, dăinuitor peste timpuri. Ca un stejar! 

    Copacii nu mor decât în picioare, nu-i aşa?

P.S. Apropos, i-am pus fiicei mele şi numele Mihaela, că să-l ducă mai departe… Din dragoste pentru Rege!

DISTRIBUIȚI