Dimineață de februarie, în care ninge și plouă în același timp, iar eu, în mașină, către serviciu, ascult primele știri pe fondul monoton al șter­gătoarelor de parbriz. E încă noapte și îmi folosesc abilitățile de „șofer bătrân” pentru a evita gropile din asfalt și lacurile de pe marginea drumului. Pfff… și când te gândești că acesta e un drum european care leagă Moldova de București și că suntem în 2018!

Mașina se zdruncină brusc, am luat o groapă și apa a sărit din ea în toate părțile, stropind un pieton căruia i-am stricat ziua și, care cu siguranță, mi-a adresat câteva vorbe de duh, pe bună dreptate, dealtfel… dar ce era să fac? Pe unde să merg, pe sus? E apă peste tot și nu știi dacă o fi ori nu o fi „crater”… asta-i viața pe șoselele din România ultimilor ani! Numărul mașinilor a crescut în ritm amețitor, iar când este vorba de infras­tructură, nu sunt fonduri alocate, ori au fost blocate, ori câștigătorii licitațiilor au fost contestați de alți competitori, se schimbă guverne, miniștri și tot așa!

L-am auzit, joi seară, la o emisiune TV, pe ministrul Transporturilor și m-a apucat indignarea cu câtă pasivitate și lipsă de respect față de noi toți răspundea la niște întrebări… iar răspunsurile lui emanau sfidare. Mă întreb, oare nu l-o fi văzut cineva din conducerea Guvernului? Eu l-aș fi schimbat pe loc! Mi-am dat seama demult că nu putem avea așteptări, ci doar speranța că, într-o zi, nepoții noștri vor circula pe șoselele din România în mod normal, civilizat și fără pericole la tot pasul.

Conduc mai departe și gândurile mă poartă mai repede decât mașina. Trec peste un pod și încep zdrun­cinăturile, la câțiva metri succesiv, în contact cu traversele din fier care „taie” șoseaua găunoasă și vălurită. Doamne, fă o minune și trimite-l pe Anghel Saligny înapoi la noi, poate el ne va ridica din nou și ne va pune între țările civilizate! Îmi amintesc de bucuria pe care o simt în suflet ori de câte ori văd realizările sale tehnice de excepție, iar vara, în drumul spre Mare, salut cu drag cei doi Dorobanți din bronz care străjuiesc încă minunea sa inginerească, Podul „Carol I”! Atunci, în vremurile acelea grele, s-au putut găsi 35 milioane lei aur pentru unul dintre cele mai frumoase și trainice poduri metalice din Europa, dat în folosință în 1895 și funcțional mai mult de un secol, până în anul 1987, când a fost construit un nou pod, alături de cel vechi, care a fost dezafectat.

De ce astăzi noi nu mai putem face lucruri bune, durabile, pe care să le folosească și generațiile de după noi, de ce distrugem în loc să construim, de ce oamenii nu mai au valoarea de atunci? Unde e credința în Dumnezeu și lucrul bine făcut? Inaugurarea podului a avut loc în septembrie 1895, la festivitate participând și Regele Carol I. Un tren special cu oficialități a plecat din Gara de Nord din București la ora 9,05 și a sosit la Fetești la ora 12,30. După ce s-a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării și s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteză de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre și de muzica fanfarei. A urmat un al doilea tren, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny a stat sub pod pe o șalupă, alături de muncitori, pentru a garanta rezistența lui.

Cine s-ar mai băga azi sub pod, riscandu-și propria viață? Cui îi mai tremură inima pentru banii țării, ai noștri, ai tuturor? La inaugurarea podului lui Saligny, Lascăr Catargiu, prim–ministru, i s-a adresat lui Carol I: „Măria Ta! Cu ostașii țării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meșterii țării ai îngenuncheat Dunărea“. Vă imaginați, în ziua de astăzi, cum ar fi dacă ar fi?

Drumul curge sub roțile mașinii și stropii de ploaie se mai răresc. Ajung în pădure și îngrijorarea mea se transformă treptat în bucuria norocului de a trăi, a unui nou început de zi. Mă încurajez, și cred că atunci când vom începe să ne iubim diminețile noastre vom iubi diminețile celorlați și vom răsări împreună cu soarele. Și vom simți în noi fiecare rază de soare… și vom deveni odată cu ele strălucire și lumină… vom găsi răspunsuri la întrebări pe care le credeam fără răspunsuri și vom începe, în sfârșit, să ne trăim ce avem de fapt de trăit: VIAȚA, și asta nu ca o RUTINĂ, ci ca pe un DAR NEPREȚUIT.

Codrii Vlăsiei mă primesc pașnici, ca de fiecare dată. Simt nevoia să deschid geamul pentru a respira aerul curat al dimineții. O căprioară apare sfioasă la margine de drum și mă privește cu ochișorii ei frumoși și umezi. Îmi privesc fugar ceasul și văd că am timp să mă bucur, micșorez viteza și merg încet de tot să nu o sperii, mă apropii mult, și mai mult, dar ea fuge în pădure așa cum a venit, ca o părere…

DISTRIBUIȚI
loading...