Asaltul PSD asupra Sta­tului, început imediat după preluarea guvernării acum un an şi jumătate, nu se limitează la instituţia care le dă fiori reci politicienilor corupţi. Şi nici măcar la ceea ce înţelegem, în general, prin Justiţie.

Dincolo de bătălia pentru şefia DNA, dincolo de masacrarea legilor penale, dincolo de ofensiva împotriva magistraţilor, există un plan mult mai periculos. Unul care presupune, într-un final, acapararea totală a puterii. Sau, mai bine zis, a tuturor pute­rilor – executivă, legislativă şi judecătorească – într-o singură mână. Cea a baronului de Teleorman, care încă se visează stăpânul României. Recentul atac la adresa directorului SRI – despre care infractorul Dragnea declama, chiar a doua zi după condamnarea la închisoare, că se numără printre cei care nu-l „sperie“ – nu este deloc întâmplător. Cum nu este nici replica lui ulterioară la comunicatul în care conducerea SRI neagă implicarea în orice fel de jocuri politice. La întrebarea unui jurnalist ce s-a întâmplat de nu îl mai apreciază pe ­He­llvig, ca altădată, liderul PSD a răspuns: „A cedat şi el“. „Statului paralel?“, insistă reporterul. „Da!“, spune Dragnea.

Dialogul sună, fără îndoială, ca o declaraţie de război. Şi este de o gravitate fără precedent. Chiar dacă are aparent aspectul unei ameninţări vagi, pe sub mustaţă, în stilul ca­racteristic lui „Daddy“. Lucru remarcat de însuşi maestrul Ion Cristoiu, trezit brusc din consideraţiile sale despre „Binom“  şi „Statul paralel“. Lovitura dată SRI, abia sesizată în fluxul ştirilor rostogolite zilnic pe malurile Dâmboviţei, nu este nici singulară, nici accidentală. Ea face parte dintr-o serie de mutări atent calculate, al căror unic scop pare să fie slăbirea şi apoi cucerirea ultimelor redute libere ale Sta­tului. De la serviciile de informaţii şi până la Preşedinţie. Pe primele, Dragnea vrea să le controleze, crezând că, astfel, controlează tot; pe cea din urmă, dacă n-o poate câştiga pe cale democratică, se mulţumeşte deocamdată s-o golească de conţinut.

Aşa se explică, de pildă, avalanşa comisiilor parlamentare speciale înfiinţate de actuala majoritate. De la cea privind alegerile din 2009 (bazată pe amintirile unui patron de presă, între timp inculpat în trei dosare penale, amintiri purtând titlul gene­ric „Noi suntem statul“) şi până la cele două înfiinţate doar anul acesta. Una referitoare la presupuse activităţi ilegale ale şefului SPP (acuzat şi el, în ciuda evidenţelor, că şi-ar fi depăşit atribuţiile), alta care îşi propune „actualizarea cadrului  normativ“ (în realitate, rescrierea legilor de organizare şi funcţionare) în domeniul siguranţei naţionale.

Este un plan pe care l-am putea sintetiza foarte bine cu ajutorul unei replici celebre: „Ocupaţi gările!“. O replică de origine incertă, pe care cei mai în vârstă şi-o amintesc probabil dintr-un film românesc al anilor ’80. Filmul era o ecranizare după o nuvelă a lui Eugen Barbu. Există voci care susţin că paternitatea formulei îi aparţine, de fapt, dramaturgului Horia Lovinescu. În timp ce alţii, scormonind prin istorie, i-o atribuie lui Lenin. Adevărul e, ca de obicei, undeva la mijloc.

Într-un text intitulat „Sfa­tul unui spectator“, liderul revoluţiei bolşevice de la 1917 le scria tovarăşilor săi că trebuie „să cucerească fără întârziere şi să menţină cu orice preţ: a) centrala telefonică; b) biroul telegrafului; c) gările; d) şi, mai presus de toate, podurile“. De ce gările?, s-ar putea întreba tinerii, pentru care automobilul sau avionul sunt cele mai la îndemână mijloace de locomoţie. Simplu. Pentru că, în Rusia lui Lenin, ele abia dacă existau. Acum un secol, cine ocupa gările deţinea puterea. Lecţie însuşită, 30 de ani mai târziu, şi de comuniştii români. Puţină lume ştie că, deşi era deja conducătorul partidului, alături de reprezentanţii facţiunii moscovite veniţi odată cu tancurile sovietice, singura funcţie guvernamentală a lui Gheorghiu-Dej a fost la început cea de ministru al comunicaţiilor, recte al transporturilor. Era poziţia din care putea, la o adică, să paralizeze ţara.

Greu de crezut că lui Dragnea i-a venit ideea războiului de tip „ocupaţi gările“ răsfoind o carte de istorie sau o piesă de teatru. Dar este limpede că nu se va opri de bunăvoie. Lupta lui este, aşa cum o recunoaşte fără să clipească, „până la capăt“. Sau „cu orice preţ“, cum ar fi zis înaintaşul său, Lenin. Mai ales că acum nu se mai bate doar pentru bani sau pentru mărire, ci pentru propria libertate. Nu ne rămâne decât să sperăm că Statul s-a întărit suficient cât să-i ţină piept. Până la o sentinţă definitivă sau până la următoarele alegeri.

Text publicat în „Newsweek România

DISTRIBUIȚI

1 COMENTARIU

  1. Gata! S-a terminat cu echidistanța! Cine nu este liberal ori este prost, ori este periculos, ori ambele! A fi liberal este suprema dovadă a decenței politice. Asta este ortodoxia de astăzi. Dacă o critici sau ești împotriva ei, ești descalificat. Lumea devine tot mai mică, iar paradigma liberală pare omniprezentă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.