Cererea de întrerupere a executării pedepsei formulată de torţionarul Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Râmni­cu Sărat, a fost respinsă definitiv. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, recent, contestaţia lui Vişinescu faţă de decizia Curţii de Apel Bucureşti, care nu i-a admis cererea de întrerupere a executării pedepsei de 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva uma­nităţii. Curtea de Apel Bucureşti îi respinsese lui Vişi­nescu, la 1 martie, după mai multe amânări, solicitarea de întrerupere a executării pedepsei din motive medicale, la acel moment, apărătorul său susţinând că  fostul comandant de penitenciar are nevoie de însoţitor permanent.

Buzoianul Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv, în 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare în dosarul în care a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, decizia fiind o premieră din punct de vedere judiciar. Vişinescu este primul inculpat care a fost condamnat pentru fapte comise cu peste 50 de ani în urmă.

Procurorii Parchetului instanţei supreme l-au acuzat pe Vişinescu că, în perioada 1956-1963, când a fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a luat măsuri de persecutare a deţinuţilor politici încarceraţi. El a fost, de altfel, ultimul comandant al închisorii, unde a murit, în urma torturilor, liderul Partidului Naţional Ţărănesc Ion Mihalache. Anchetatorii au identificat 138 de deţinuţi care au trecut prin Penitenciarul Râmnicu Sărat în mandatul lui Vişinescu. Doisprezece deţinuţi politici au murit în perioada în care ­peni­tenciarul a fost condus de acesta. Deţinuţii erau torturaţi fizic şi psihic, nu primeau medicamente şi îngrijire medicală, iar regimul impus de Vişinescu nu asigura condiţiile minime de supravieţuire pe termen lung. ,,Totodată, netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar, degradarea stării de sănătate a condamnaţilor prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discre­ţionar şi abuziv, condiţiile de detenţie inumane, relele tratamente, bătaia şi alte violenţe, ignorarea adreselor şi sesizărilor formulate de către deţinuţi erau tot atâtea acţiuni menite a duce la exterminarea fizică a persoanelor încarcerate”, potri­vit procurorilor.

Bineînţeles, faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat torţionarul Vişinescu reprezintă o fărâmă din atrocităţile pe care acesta le-a săvârşit în perioada cât a făcut parte din activul Securităţii Statului. Mărturiile cutremu­rătoare din închisorile comuniste, aduse de cei care au îndurat bestialitatea acelui regim însetat de sânge şi de putere ne arată de ce ne este atât de greu astăzi să fim o societate normală. Deţinuţii politici de atunci, intelectuali de primă mână ai României, ingineri, medici, arhitecţi, profesori, preoţi, economişti, scriitori, artişti, cei mai buni specialişti ai timpului lor, sunt cu toţii oameni care ar fi putut aduce o cu totul altă soartă României, dacă ar fi fost lăsaţi să-şi folosească cunoaşterea şi talentul şi nu ar fi fost exterminaţi de banda de criminali care şi-au impus, prin teroare, cultul marxist şi utopia falsă.

Un asemenea caz este prezentat de site-ul epochtimes-romania.com, care arată o latură mai puţin cunoscută a activităţii lui Alexandru Vişinescu, res­pectiv aceea de responsabil într-o închisoare pentru femei. Aurora Dumitrescu, fostă Ilea, s-a născut la 13 fe­bruarie 1931, în Beiuş, judeţul Bihor. Pe 13 decembrie 1951, a fost arestată pentru apartenenţa la „Lotul Beiuşenilor”, organizaţie considerată „subversivă şi paramilitară”.

După arestare a fost dusă la sediul Securităţii din Oradea şi anchetată timp de un an şi o lună. A fost lovită în repetate rânduri şi supusă unui regim foarte dur, anchetatorii ajungând chiar să-i fractureze o mână, scrie istoricul Cosmin Budeancă pe blogul său.

Mărturiile unui „duşman al poporului“

Din mărturiile ei se poate contura o imagine clară a modului în care se desfăşurau anchetele: „La Securitatea Oradea erau nişte bestii: n-aveai voie să vorbeşti, n-aveai voie să cânţi colinde de Crăciun, anchetele se făceau numai noaptea, cu bătăi crunte. Sergentul ne punea ochelari negri când ne lua din celulă şi, până sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toţi pereţii sau ne izbea cu cizmele”.

A fost arestată în floarea vârstei, la 19 ani, în 1951, pentru fapte comise, chipurile, la 16 ani. A primit 6 ani condamnare în condiţiile în care era minoră la comiterea aşa-ziselor fapte. Despre ce fapte era vorba? „A considerat Securitatea că eu, o fată de şaisprezece ani pe vremea aia, am ajutat luptătorii din munţi, că făceam parte, cică, dintr-o întreagă organizaţie anticomunistă. Dar ştii cum ajun­geau comuniştii la concluzia că faci parte dintr-o organizaţie? Arestau pe câte unul şi-l băteau ca să spună că a uneltit cu un altul împotriva noii orânduiri sociale, îl băteau şi pe cel de-al doilea ca să declare că a vorbit cu alţii des­pre cum să dea ei jos comuniştii şi uite aşa, din bătăi în bătăi, se ajungea, chipurile, la o întreagă organizaţie. Era de ajuns ca un arestat să pronunţe numele tău în timpul anchetei, că erai imediat săltat de Securitate. Eu am fost arestată în 1951, pentru fapte comise, spuneau ei, în 1948”, a declarat, într-un interviu, Aurora Dumitrescu, care a trecut prin închisorile din Oradea, Jilava şi Mislea. 

Se aştepta ca puşcăria să fie mult mai uşoară decât ancheta, dar nu a fost deloc aşa: „Mă gândeam că în ancheta de la Securitate m-au bătut, m-au dat cu capul de pereţi  – uite, am o gaură în cap şi acum de la acele bătăi – ca să mă forţeze să spun nume de oameni cu care am conspirat. Iar apoi, după condamnare, mă lasă în pace, că le ajunge că mi-au dat şase ani de puşcărie, deşi nu eram vinovată cu nimic. În sentinţă scria că eşti condamnată la atât, nu că trebuie să ţi se rupă oasele în puşcărie. Dar când am ajuns la Jilava, în primăvara lui ’53, am văzut că nu era cum speram eu. La Jilava era groaznic, primul lucru care m-a frapat era că nu aveau paturi, aveau doar nişte rânduri de pari pe care erau puse scânduri, pe două rânduri. La baza scândurilor, într-un colţ, erau tineta şi hârdăul de apă. Aveam dreptul la o cană de apă pe zi, şi băut şi spălat. În camera aia de vreo zece metri pătraţi eram optzeci de deţi­nute, ca sardelele”.

Atunci l-a întâlnit prima dată pe Vişinescu, de la care primise doar înjurături şi zile de carceră „la neagra”. Mai târziu, la Mislea, unde era şeful închisorii, avea să-l cunoască în toată bestialitatea lui. La 28 de ani, Vişinescu era deja şef de închisoare. El numea zeghea „uniforma naţională” a României.

Aurora Dumitrescu povestea cum Vişinescu se purta execrabil cu toate deţinutele. Bătăile şi înjurăturile erau la ordinea zilei. Pentru a da un exemplu despre cruzimea de care era în stare acest om, fosta deţinută povestea cum, odată, pe când era la Neagra, acesta dăduse ordin să-i fie refuzat pachetul adus până la poarta închisorii de mama ei, care nu mai ştia nimic de ea de aproape doi ani: „Cât eu eram la neagra, biata mama a venit cu pachetul, cum îţi spuneam, pe jos, de la Câmpina. Şi de la poarta închisorii i-au refuzat pachetul, au trimis-o acasă cu el, fără să-i spună nimic despre mine. Îţi dai seama ce a fost în inima mamei mele, a urcat pe jos dealul Teleajenului, ca să fie sigură că ajunge pachetul la fiica sa, unicul copil pe care nu-l mai văzuse de un an şi opt luni, iar acum era respinsă, cu tot cu pachet, fără să i se spună dacă mai trăiesc sau ce e cu mine. Sărmana mama! Vreau să spun că Vişinescu s-a purtat execrabil cu toate deţinutele, bătăi, înjurături. Dar ticăloşii ca aceasta la care a fost supusă mama mea mi se par mai monstruoase decât toate gesturile lui”.

În afară de bătăi, umilinţele erau şi ele insuportabile: „Pe noi, muncind la croitorie, ne bănuia că furăm aţă. De ce să furăm aţă, ce să facem cu ea, doar nu ne îmbogăţeam în puşcărie furând aţă! Dar el o ţinea mereu, să nu furăm aţă. Şi să vezi ce făcea nemernicul: ne dezbrăca pe toate în pielea goală, ne punea pe un culoar îngust şi ne percheziţiona, în frig, iarna. Ne făcea până şi tuşeu rectal să vadă dacă nu cumva am ascuns aţă în fund. Iar când nu ne făcea tuşeu, avea altă idee de geniu. Ne punea să sărim ca broasca, aşa, în pielea goală cum eram, ca să ne cadă cică aţa de unde am ascuns-o. A fost execrabil”.

Ca majoritatea celor arestaţi pe criterii politice, Aurora Dumitrescu s-a confruntat, după eliberare, cu o serie de probleme privind reintegrarea socială, fiind exmatriculată din şapte facultăţi. S-a angajat ca muncitor necalificat la minele de aur de la Săcărâmb, apoi, după o vreme, s-a mutat în Bucureşti. A reluat studiile universitare, întrerupte în anii de detenţie, absolvind Facultatea de Istorie şi Geografie. A murit pe 26 ianuarie 2016 şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.