Verdictul, nedefinitiv, al Curţii de Apel Bucureşti care a decis că fostul preşedinte Traian Băsescu ar fi turnat la Securitate, în timpul studenţiei, sub numele „Petrov” – o informaţie care pe unii îi face să exulte, pe alţii îi contrariază, indignează sau revoltă – prefigurează schimbarea iremediabilă a imaginii publice a politicianului Traian Băsescu, chiar dacă fostul preşedinte spune că este loc de nuanţe care, luate în calcul, ar schimba sentinţa. Nu o va putea schimba pe cea a preşe­dintelui Traian Băsescu şi, mai ales, nu va putea determina rescrierea istoriei celor două mandate ale sale la Cotroceni, aşa cum deja cer unele voci. Pentru că asta pare de fapt miza majoră a acestor dezvăluiri acum, la cinci ani de la încheierea mandatului său prezidenţial şi la 13 ani de la momentul în care condamna oficial comunismul ca regim ilegitim şi criminal şi deschidea arhivele fostei Securităţi. Bizar joc a făcut, am spune acum… E adevărat, ridică mari semne de întrebare şi momentul în care a apărut informaţia în spaţiul public şi în care CNSAS a deschis acţiune în justiţie, anume în preajma alegerilor europarlamentare, şi momentul în care justiţia a dat o primă sentinţă, în chiar ziua în care candidatul PMP în cursa pentru Cotroceni, Theodor Paleologu, care a prins deja la o parte consistentă a electora­tului, îşi depunea candidatura.

Traian Băsescu este, proba­bil, politicianul postdecembrist care s-a bucurat, într-un moment al istoriei, şi de cel mai mare val de simpatie, şi cel care, prin măsurile luate în timpul celor două mandate la Cotroceni, a generat cel mai mare capital de ură, una profundă şi definitivă. Traian Băsescu nu a fost doar preşedintele sub ale cărui mandate România a fost ferm orientată spre Occident, în timpul cărora a fost încheiat Parteneriatul Strategic cu SUA, a fost adus în ţară scutul defensiv anti-rachetă de la Deveselu şi întărită de prezenţa militară americană la baza Kogălniceanu. Sub primul său mandat, România – o ţară în care democraţia post-comunistă începuse cu stângul şi cu stânga, în care ideea de lustraţie a fost, de la început, aruncată în derizoriu, apoi blocată ani şi ani de zile, în care Parchetul General ferecase misterele sângerosului Decembrie 1989, blocând dosarul Revoluţiei, nejudecat nici azi, după 30 de ani la acele evenimente… –, a fost prima ţară din fostul bloc sovietic care, de la vârful statului, a condamnat oficial regimul comunist ca ilegitim şi criminal – condamnarea simbolică, făcută în primul mandat al lui Traian Băsescu, în decembrie 2006, de la tribuna Parlamentului, în baza Raportului de condamnare a crimelor comunismului, realizat de Comisia de Analiză Dictaturii Comuniste din România, coordonată de politologul Vladimir Tis­măneanu. Tot în primul său mandat a fost deschisă arhiva fostei Securităţi şi predată, în proporţie de două treimi, CNSAS. În mandatele sale, erijându-se în rolul preşedintelui jucător, Traian Băsescu a împins clasa politică spre reforme indispensabile, dar nepopulare, a impus şi susţinut reforme majore în instituţii-cheie ale statului, de la servicii de informaţii la Justiţie, pledând pentru scoaterea acesteia din urmă de sub toxicul control politic. La fel, a susţinut lupta împotriva marii corupţii, pe care a introdus-o în Strategia de apărare a ţării, ceea ce a atras după sine un şir de răsunătoare condamnări la nivel înalt, şi a fost garantul consolidării statului de drept, ceea ce i-a atras aprecierea şi susţinerea preşedinţilor şi cancelarilor vest-europeni; să ne amintim doar de susţinerea pe care a avut-o în vara tentativei de lovitură de stat 2012.

Pentru toate aceste mă­suri a fost nevoit să lupte cu sistemul sau „doar” cu părţi ale sistemului. O înfruntare din care, pe parcursul celor zece ani, niciunul nu ieşise înfrânt; nu a fost învins definitiv nici sistemul, pentru că partea putredă era mult mai extinsă, şi pe orizontală, şi pe verticală, decât se vedea şi decât se putea curăţa în câţiva ani, dar nici sistemul nu reuşise să îl înfrângă, atunci, pe Traian Băsescu, aşa cum se întâm­plase cu Emil Constantinescu.

Acum Traian Băsescu nu mai reprezintă el însuşi o miză majoră pe scena mare a politicii româneşti, dar ceea ce a lăsat în urma sa, da, iar asta deranjează enorm şi trebuie măcar maculat, dacă nu va putea fi demolat. Justiţia penală, mai cu seamă cea anticorupţie, trebuie compromisă şi adusă la stare de obedienţă politică pe care o cunoscuse până în 2004-2005. Decredibilizată şi aproape paralizată e deja, propaganda penalilor şi-a făcut din plin datoria, construindu-şi retorica de maculare pe unele greşeli care s-au făcut, dar pe care, minţind, propaganda penalilor le-a extins la nivelul întregii Justiţii, încercând să transforme în mod perfid fiecare mare corupt, fiecare infractor de drept comun în victimă a justiţiei. La fel, instituţiile-cheie ale statului, cele din arhitectura de securitate a ţării, trebuie anexate la butoniera unor politicieni corupţi, infractori de drept comun ori puşcăriabili, „martiri” ai anticorupţiei susţinute de Traian Băsescu, şi a camarilei lor politico-economico-medi­atice.

„Petrov”, marele punct vulnerabil al lui Traian Băsescu – în mod straniu, necunoscut şi nefolosit de inamicii săi politici la timpul oportun – pare că va fi folosit în încercarea de rescriere a istoriei celor două mandate ale sale la Preşedinţia României.

Măcar de ar fi acest episod şi o lecţie, pentru noi, ca societate – „Doar confruntarea onestă cu trecutul traumatic ne poate scoate din ceea ce Vaclav Havel a numit coşmarul post-comunist”, după cum spune Vladimir Tismăneanu – şi, totodată, un imbold, pentru cei care nu cunosc istoria comunismului românesc, ilegitim şi criminal cum a fost declarat oficial în decembrie 2006, de a o citi şi a înţelege acest regim monstruos  sub toate nuanţele sale, de la teroare la delaţiune şi minciună.

(Text publicat în „Puterea a Cincea”)

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

Comments are closed.