Este pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu, născut la data de 23 mai 1923 în satul Pălici, comuna Ruşavăţ, azi comuna Vipereşti, din judeţul Buzău. Între anii 1935 şi 1942 a studiat la Liceul „B.P. Hasdeu” din municipiul Buzău, după care urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti.

   În 1941, elev de liceu fiind, redactează, cu Alexandru Lun­gu, revista de poezie Zarathustra. Pe timpul studenţiei a lucrat la ziarele „Timpul” (1942-1943) şi „Ecoul” (1943-1944). Debutează în „Uni­versul literar” (1939) şi în „Curentul literar” (1940) cu versuri şi recenzii. Editorial, debutează cu volumul „Panopticum”, în 1943, ce avea să fie confiscat de cenzură. A mai lucrat la „Lumea”, între 1945-1947 (director G. Călinescu), iar în 1947 este numit şef de presă la Editura Fundaţiilor Regale. 

   Ion Caraion nu a fost un om comod pentru niciun regim politic, însă cu cel comunist a fost într-un permanent conflict. Între anii 1950 şi 1955, face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi la minele de plumb de la Cavnic şi Baia Sprie, în urma unor condamnări politice. Nu a stat prea mult în libertate, astfel că, în anul 1958, este condamnat la moarte pentru trădare, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viaţă. Este eliberat în anul 1964 cu alţi deţinuţi politici. Îşi reîncepe activitatea literară şi, în 1966, publică volumul de versuri „Eseu”. Cunoaşte o perioadă de lucru asiduă, scriind şi publicând nu mai puţin de 17 volume, între anii 1966 şi 1980, pentru a „recupera anii ce i s-au furat”.

   În anul 1981 familia lui Ion Caraion primeşte azil politic în Elveţia, stabilindu-se la Lausanne, unde acesta se stinge la 21 iulie 1986. După revoluţie s-au iscat multe controverse despre „cazul Caraion”, legate de calitatea de informator al Securităţii ce a dus la eliberarea sa din închisoare şi permisiunea de a părăsi ţara. Este cunoscut volumul „«Cazul Artur» şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS”, editat de Institutul Naţional pentru Me­moria Exilului Românesc. Dincolo de modul în care s-a comportat omul Ion Caraion rămâne opera sa. O operă valoroasă. În afară de poezie, Ion Caraion a tradus mult din marii scriitori ai lumii, a publicat eseuri şi critică literară. O operă vastă ce-l situează pe Ion Caraion între marii scriitori români.

Autumnală

Lipit de pantalonul înă­clăiat şi dens

vântul are gust înecăcios de acid fenic

tendoane groase de ger se-nal­ţă imens

dintre obezile pământului cu nervi de astenic.

s-au închinat toţi soldaţii la soare,

i-au sărutat casca, i-au îmbrăţişat picioarele

de acum va începe o iarnă posomorâtă şi lungă, din care

cine ştie când o să mai vadă soldaţii soarele.

Careurile întunericurilor cenuşii au plecat

să se urce-n artere ca-n seră

dimineţile gâlgâie, sângele se scutură-nchegat

şi numai inimile noastre văd cum plouă

prin seara otrăvită, de holeră.

Candoare

Arborii se destramă sub­ţire

în coaja lor: de tingire.

Despre cine nu plânge, spicele-n gând

murmură blând, murmură blând.

Ziua ca o viţică s-a oprit la fereastră

şi se uită-n singurătatea noastră.

Viaţa râde ca o paţachină

Viaţa râde ca o paţachină.

Civilizaţia se pişă pe eroi.

Vor scrie poate proştii ce-or să vină,

La vreo beţie, ode despre noi.

Din crucea lui Hristos albinele-şi fac stup

Din crucea lui Hristos albinele-şi fac stup.

La ce se-ascund? E-o altă lume.

Am scos din sticle-arome. Calm sticla o astup.

Vin câteva păsări plecate. Ca nişte scrisori

pe care le-aduce soarele ori

alt sentiment fără nume.

Pe treptele cu iederă: un ban găurit.

Ziua-i mai mare cu cât am murit.

Epitaf

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,

rămâne-o lacrimă năucă

pe fundul unui vechi poem

care şi el o să se ducă

aşa cum altele s-au dus

şi-n urma noastră, -n urma lui,

răstoarnă paltini alt apus

prin ochii cine ştie cui

ca-ntr-un pahar de apă-n care

fântâna-ntreagă s-a târât

să-şi moară ultima răcoare

sau nici atât… sau nici atât…

Exil

Ceaţa-i o linie. Spaţiul se termină într-un copac.

Tren de noapte. Pasăre undeva.

Din timp în timp, gări calcinate.

Atunci marea a întrerupt brusc

timpul.

Nimic nu s-a mai deosebit de nimic.

Limbajul era o închisoare.

Imagine

pasul şi grija mea pentru alţii vor

scădea

se poate întâmpla orice

nu mă mai grăbesc

fiecare clipă aş vrea s-o întârzii

mie însu-mi strein devenindu-mi

lumea rămâne de-o singură culoare:

indiferentă

Litanie

Doamne, mai bine m-ai fi făcut piatră:

să treacă peste mine roţile

şi să mă sfarme

căruţele toamnei de fum

huruind spre cazarme.

Doamne, mai bine m-ai fi făcut

piatră

ori noapte…

Numai oamenii

Zăpada a învăţat să fie zăpadă

buruienile să fie buruieni

vântul să fie vânt.

Numai oamenii n-au învăţat să fie oameni.

Logos

Ajung cei ce nu se grăbesc.

Biruie cine ştie s-aştepte.

Mereu e altfel. Cunoaş­te­rea e suferinţă.

Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.

Ai adormit pe flori sălbatice,

Sângele vântului picură printre copaci.

Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,

Am văzut răsărituri şi apusuri de soare,

     răsărituri şi apusuri de lună.

Totul e unic. Mereu e altfel.

Cunosc paloarea şi nebunia,

aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite

     de-aduceri aminte.

Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apă curgătoare…

Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh,

O gură s-a aplecat să bea apă din noapte…

Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul

     ca pe-o ademenire…

Şi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,

Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape…

DISTRIBUIȚI