A văzut lumina zilei la data de 15 iulie 1943 în comuna Florica, judeţul  Buzău. După ce a absolvit Liceul de filologie-istorie „Matei Basarab” din Bucureşti, a urmat cursurile Şcolii Militare de Muzică „Iacob Mureşianu”. A debutat cu versuri în anul 1969, în revista Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara. Debutul în volum a avut loc în anul 1979, la Editura Facla, din oraşul de pe Bega, cu volumul de versuri „Ofranda vocalei”.

   Au urmat alte 17 volume de versuri şi proză, ultima apariţie fiind din acest an, 2017, prin volumul de versuri „Şi vântul sufletul mi-l ară”, la Editura Semne din Bucureşti. A apărut, de asemenea, în cinci antologii de versuri. Ca orice creator, are deschidere pentru a publica în paginile de literatură ale unor ziare şi în revistele de specialitate: Orizont, Viaţa Militară, Luceafărul, Forum, Agraria, Tribuna, Tinerama, Renaşterea culturală, Agora, Cenaclul de la Păltiniş, Naţional, 7 plus, Libertatea, Lumea militară, Viaţa Buzăului, Opinia ş.a. Despre cărţile sale s-au pronunţat, printre alţii, Damian Ureche, Pompiliu Marcea, Nicolae Ciobanu, Laurenţiu Ulici, Nicolae Dan Fruntelată, Florin Iaru, Radu Voinescu, Marin Ifrim, Nicolae Boghian, Octavian Mihalcea şi Liviu Vişan. A călătorit prin mai multe ţări europene, cum ar fi  Belgia, Franţa, Ungaria, Germania, Bulgaria, Austria, Grecia, Italia.

   A mai călătorit şi în Statele Unite, în Miami, Florida, unde lansează volumul de versuri „Poeme prin ordonanţe”. Tot acolo a oferit cărţile unor autori români: Liviu Vişan, Marin Ifrim, Nicolae Boghian, Emil Niculescu, Octavian Mihalcea, Nicolae Gâlmeanu, Constantin Ardeleanu, Dumitru Istrate Ruşeţeanu şi ale subsemnatului. A obţinut numeroase premii şi a primit mai multe distincţii. Chiar dacă a trăit departe de comuna natală (Timişoara, Bucureşti şi iarăşi Timişoara) rădăcinile îl cheamă mereu în satul natal. Aşa se face că a primit cea mai valoroasă distincţie, aceea de cetăţean de onoare, din partea Consiliului Local al comunei Florica.

   Mai trebuie menţionat faptul că Marius C. Nica este membru al Uniunii de Creaţie Interpretativă al Muzicienilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Societăţii Scriitorilor Militari. Versurile care urmează sunt cuprinse în volumul „Şi vântul sufletul mi-l ară”.

Elegie I

Când recit din nou Petrarca,

limpezime-n zarea slută

clocoteşte iar vocala

ce prin timp mereu cuvântă.

Nu-i trădare, e totem,

e grandoare şi lumină

ce purifică smaralde,

cuibărite în retină,

a înnobilat destinul,

dezlegând pe veci misterul,

gânditor precum Vezuviul,

a sfidat chiar şi blestemul…

Umbletul a nins cărarea

dinspre marea-nvolburată

şi-nnoptează lângă rana

ce prin secoli ne-nşoaptă.

Azi recit din nou Petrarca,

limpezime-n zarea mută,

clocoteşte iar vocala

ce prin noi mereu cuvântă.

Homeriană

Coborî-vor fulgere

din ochiul clepsidrei

tremurând teluric

pe-o geană de nufăr

de-a pururi etosul ciutei

freamătă unda

decapitând asfinţitul

contemplându-mi osânda…

Coborî-vor fulgere

scrumind icoana vârstei,

Homeriană trăire

cu zbor sideral

şi urcă spre mine

Elena din Troia,

când noaptea aceasta

se sparge de-un mal.

Ana lui Manole

Unde Cronos se revarsă

dinspre orele de lut

murmurând cântecul nopţii

doar de ciute cunoscut.

Unde rana e nobleţe

vânătoare făr’ de flinte,

se înnobila Agora

cu o lume de cuvinte;

Unde zidul e de aer –

nici durere, nici nervură,

e doar Ana lui Manole,

nu-i blestem, este făptură,

Ce înşoaptă Elegia

ca o piatră grăitoare,

unduind cărări spre astre

aripă strălucitoare.

Eminesciană

Urcă cetina moldavă

decantând eterna clipă,

pasărea cu ochi de rouă

din argilă se-nfiripă.

Iar de-atâta limpezime

în penaj se nasc izvoare –

pentru farmecul pădurii,

pentru aripa din soare.

Şi cântând precum zăpada

mersul bobului de grâu,

necuprinsa lui Zidire

poartă-n zare, Ram şi Râu.

…Urcă cetina moldavă

într-un zbor de floare nins;

pasărea cu ochi de rouă –

din milenii, arc destins,

Măria Sa, Poetul.

Doar luceafărul, prin veacuri,

mai cuvântă în cetate

suie codrii Bucovinei –

sfântă, grea eternitate…

Şi pe crugul stirpei noastre,

cu azurul împreună,

ca o Pasăre Măiastră,

lira lui prin secoli sună…

Voievoade, voievoade,

limpezi văi, Menumorute,

trec poeme în cascade

toga albă să-ţi sărute.

Bate vremea în retină

ca o marmură ornată,

Eminescu gravitează-n

irişi – stea neîntinată,

Iar pe tainica-i zidire

cu peceţi voievodale,

urcă timpu-n nemurire

gloria Măriei Sale

Eminescu e în toate

clopot, zbor, eternitate…!

Doamna cântării tăcerilor…

…Şi cântă şi arde, şi arde şi cântă –

uitare de sine a nopţii;

cascadă de flăcări – balsam –

anotimp de harfe strigam

şi-n depărtatele mări eram…

Prin iarbă – cruciade de fluturi

ca un torent ascundeam;

încoronată şi sfântă,

orga trupului tău

cântă şi arde, şi arde şi cântă…

Oglindă e mersul sfâşiat de pocale

prin lumea de nisip cu jocuri inegale,

joc inegal e viaţa, e moartea

şi mâna lui Hades îmi tremură noaptea,

Doamna cântării tăcerilor – Moartea…!

Predestinare

Dau vamă liniştii ipotecate,

sublimul desuet al fiecărei zi,

ridic o mână, semn al neputinţei,

când gloria întârzie prin bălării.

Din haos înfirip zvâcnirea,

clipelor inerte cu sclipiri perdante,

Doamne, mi-am ipotecat Destinul

prin trăirile galante.

Dau vamă tenebroasei forme,

şi mult prea idolatră e starea de a fi,

ridic o mână, semn al neputinţei

când gloria întârzie prin bălării.

Şi vântul sufletul mi-l ară

Ca un bob de nisip,

gândul uneori se destramă,

mă adaug prea ireversibil

şi vântul sufletul mi-l ară.

Uneori şi pietrele mai plâng

pe umbletul ce îl numim distanţă

apoi se avântă şi tresar

în flacăra din piept ca o speranţă.

Doar emisfera Sinelui durut

mă ceartă-n fiecare seară,

te regăsesc în crezul meu ştiut

şi vântul sufletul mi-l ară…

DISTRIBUIȚI