Zorii zilei se iveau timid, luptându-se cu noaptea care nu se lăsa dusă și eu priveam pe geamul de la bucătărie către stradă, către cer sau către nicăieri. Eram trezită demult sau poate că nu dormisem toată noaptea, nu-mi mai amintesc exact, însă știu cu certitudine că acela a fost momentul în care m-am maturizat brusc.

Gândurile și responsabilitățile îmi atârnau ca o povară și încercam din răsputeri să scap de ele și să mă descurc cât mai bine în noua situație fără precedent. Mi-am privit copilul de doar câteva luni care dormea liniștit în pătuțul lui și atunci am înțeles că dacă Dumnezeu mi-l dăruise, cu siguranță îmi va da și puterea să-l apăr!

Eram foarte tânără și mă aflăm într-un oraș străin în care mă mutasem împreună cu soțul meu, tânăr ofițer, în urma repartiției pe care o primise la terminarea școlii. Și, într-o zi de iarnă, cu un copil nou-născut, ne-am mutat într-un bloc locuit numai de militari, departe de părinți și rude, fără prieteni, fără relații la magazinele alimentare, dar încercam să ne descurcăm cum puteam și să ne adaptăm la noua noastră viață de tânără familie.

Dacă nu ar fi sunat telefonul acela… Dar a sunat și în tot blocul s-a dat alarma. Era seara zilei de 17 decembrie 1989! După câteva minute de tropăială pe scara blocului se așternu liniștea, o liniște nefirească! Am înțeles atunci că o soție de militar trebuie să fie puternică. Nu aveam de ales! Aveam un casetofon cu radio destul de performant pentru acele vremuri și, după ce m-am asigurat că toate ușile sunt închise, am început să butonez în căutarea unui post de radio a cărei ascultare era strict interzisă. Inima se zbătea de credeam că-mi sparge pieptul auzind și înțelegând ce se întâmplă de fapt în țară. Începuse revoluția la Timișoara. Mi-am stăpânit firea și, ca să nu mă mai gândesc și să-mi treacă timpul mai ușor, când s-a făcut ziuă de-a binelea am început să fac curățenie în casă, curățenia de Sărbători.

Au trecut câteva zile lungi de frământări și neliniști. În tăcerea nopții, când gândurile îmi dădeau năvală, ascultam la radioul în surdină, cu urechea lipită, și adormeam chinuită într-un târziu. Așa am aflat că se trage, că mor oameni nevinovați, că se trece cu tancul peste demonstranți… că armata încă nu fraternizase cu poporul. Bărbații noștri erau militari, iar noi, soțiile lor, urma să fim atacate, așa se zvonea pe scară, deci eram în pericol! De asemenea, circula zvonul că apa de la robinet este otrăvită.

Și, uite așa, cu vești îngrijorătoare, s-a mai sfârșit o zi de incertitudini. La lăsarea serii urechile îmi erau atente la fiecare zgomot de pe scară, iar mintea îmi țesea planuri de autoapărare în cazul în care blocul nostru ar fi fost atacat. Ușa de la intrare era – așa cum erau toate ușile apartamentelor în acea perioadă – din carton presat vopsit cu alb și, dacă te împingeai mai tare în ea, ajungeai până în baie fără probleme; așa că am târât masa din bucătărie în dreptul ei și m-am baricadat. Dar, cu siguranță, nu era decât un obstacol psihologic, pentru că masa aceea, ușoară fiind, nu putea ține piept unei agresiuni.

Se făcuse noapte de-a binelea când am auzit bătăi în ușă. „Sunt eu, deschide!”. M-am apropiat șovăind de ușă și, într-un târziu, i-am recunoscut vocea soțului meu. Am dat masa la o parte și i-am deschis. A intrat repede și a trântit ușa după el ca și cum s-ar fi temut să nu-l vadă cineva. Era schimbat. Barba îi crescuse, ochii îi trădau îngrijorarea, purta o manta fără epoleți și fără însemne de armă, iar la căciula din blană nu avea emblemă. Așa, pe furiș, venise acasă să vadă dacă suntem bine eu și copilul, să-și ia haine de schimb, să-mi spună ce am de făcut. M-a privit și puteam să jur că i-am văzut o  lacrimă în ochi, dar, după câteva secunde, a scos de sub manta un pistol în toc  de piele și un încărcător cu cartuse. Le-a așezat pe lada cuierului din hol și, pe un ton hotărât, mi-a spus: „Dacă este cazul și trebuie să vă apărați, folosește-l, știi exact ce  de făcut!”.

A sunat ca un ordin care mi-a întărit responsabilitatea. Arma nu mă speria deloc. Știam cum funcționează încă de când eram copil. Tata, prin natura meseriei, purta pistol și, ca să nu mă împingă curiozitatea să-i umblu în tocul din servietă, mi l-a prezentat împreună cu toate riscurile folosirii lui. Dar acum copilăria era undeva departe, uitată într-un sat… iar eu aveam un copil de apărat, copilul meu!

Am rămas din nou singură, cu masa în ușă, cu grijile, cu veștile de la radio, cu vecinele de pe scară, care între timp îmi deveniseră mai apropiate. Trebuia să mă descurc, să merg la cumpărături, să am grijă de toate ale casei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar nu era deloc așa. Tensiunea plutea în aer, și pe stradă se simțea îngrijorarea tăcută a oamenilor. Astfel, după noaptea însângerată de 21 decembrie de la București, a venit ziua de pe 22 decembrie 1989, când, în jurul prânzului, după un miting de susținere eșuat și sub presiunea manifestanților, dictatorul și soția lui au fugit cu un elicopter de pe clădirea Comitetului Central. Aflând și ele toate acestea, vecinele, mi-au bătut în ușă și am urmărit împreună imaginile difuzate în direct cu revoluționarii care au ocupat Televiziunea și au proclamat victoria împotriva dictaturii ceaușiste, instaurarea libertății și democrației în România. Noi ne bucuram și ne strângeam în brațe la aflarea veștii că dictatorul a fugit, că suntem liberi… eram pline de speranță, dar nu știam ce avea să urmeze. Se difuza un comunicat important pentru țară din care am aflat că armata fraternizase cu poporul. Dar, bucuria libertății a fost umbrită de apariția așa-zișilor „teroristi” fără identitate, ale căror crime și acțiuni au rămas neelucidate  până în ziua de astăzi. Auzeam împușcături în orașul nostru, iar la televizor vedeam luptele din stradă și din televiziune, vedeam tinerii cum mor secerați de gloanțe apărându-și cu piepturile goale libertatea proaspăt obținută!  Domnea un haos de nedescris, zvonuri din cele mai ciudate care semănau confuzie.

Între timp, mama, ca orice mamă îngrijorată, a venit să mă ia acasă cu copil cu tot și să mergem la țară până când se liniștesc lucrurile și-mi vine bărbatul acasă. Am înțeles că este mai bine pentru siguranța copilului să plec, și cu greu mi-am făcut bagajul. A rămas casa ca un cuib gol, bradul era în balcon, cadourile în dulapuri… cui îi mai ardea să împodobească pomul de Crăciun? Ajunse într-un târziu pe peronul gării, ne uităm cu îngrijorare în toate părțile să nu devenim ținta „teroriștilor”. Atunci, am auzit prin stația de amplificare cum că Frontul Salvării Naționale – care preluase conducerea țării la acel moment – face apel către tineri să se urce în trenuri și să meargă la București pentru a apăra Revoluția.

Am simțit ca și eu trebuie să fac asta și am acționat la primul impuls, punându-i mamei mele copilul în brațe și spunându-i că eu plec către București. Dar mama, femeie cu experiență de viață, mi-a dat rapid copilul înapoi și mi-a spus hotărâtă: „El are nevoie de tine… este de ajuns că bărbatul tău este unul dintre cei care apără Revoluția”. Atunci, nu am avut de ales, am înghițit în sec, mi-am strâns băiatul la piept și m-am urcat în trenul care mergea în direcția opusă, cu lacrimi în ochi. Avea să urmeze cel mai trist Crăciun din viața mea, din viața noastră! Primul Crăciun liber, dar însângerat, iar la televizor nu se mai sfârșea convoiul de oameni duși la groapă și disperarea strigată de cei rămăși în urmă lor! Printre lacrimi, primeam porția de alinare de la fiul meu drag care, exact în acea zi, a făcut primii pași, semn clar că viața avea să-și urmeze cursul firesc.

Misterele Revoluției au rămas neelucidate până în ziua de astăzi. În fiecare an, în aceste zile, simt cum mă doare amintirea aceea tristă și sacrificiile tinerilor care au plătit cu sângele lor prețul libertății noastre! Și ce-am făcut cu libertatea atât de greu câștigată? Și unde am ajuns? Poate  răspunsul la aceste întrebări  vor găsi la un moment dat fiii și  nepoții noștri…

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

  1. Felicitari Angela Petre, m-ai facut sa retraiesc acele zile de decembrie 89….triste. Pacat ca au murit oameni…degeaba, prea degeaba….

Comments are closed.