Proiectele ,,Adoptă un copil”, ,,Donează-ţi ziua de naştere”; ,,Buzăul curat! Păstrează curăţenia în oraşul tău!” sau ,,Ziua de naştere – aniversarea copiilor nevoiaşi”. Vă spun ceva? Sigur aţi auzit de ele, precum şi despre Asociaţia „Împreună pentru buzoieni”. Toate acestea au în comun un nume, o persoană care, cu sprijinul unor voluntari pe care reuşeşte să-i adune în jurul său, a reuşit să aducă puţină bucurie în unele suflete abandonate de cei apropiaţi lor. Vorbesc despre Diana Rus, o buzoiancă de 32 de ani, care iubeşte oamenii, are încredere în ei şi care crede că oricine poate arăta că omenia nu a dispărut. Am cunoscut-o în urmă cu ceva timp; era o dimineaţă de vară târzie când am ajuns la biroul ei. Am intrat şi am găsit-o la o masă, vorbind la telefon. M-am retras, lasând-o să discute, însă involuntar am auzit cum stabilea cu cineva cum să ajute o familie. Am studiat-o şi atunci am realizat că făcea acest lucru cu plăcere, avea o bucurie în priviri, iar glasul său nu trăda nimic ce m-ar fi dus cu gândul că nu ar fi sinceră. I-am urmărit proiectele pe care le-a făcut în cei aproape doi ani de când a înfiinţat ONG-ul, Asociaţia „Împreună pentru buzoieni”.

M-a uimit să aflu că la 30 de ani a decis să se implice în astfel de acţiuni la care nu oricine se încumetă. Da, este clar, trebuie să ai o aplecare spre aşa ceva. A avut parte de nenumărate încercări, a înfruntat obstacolele şi criticile celor din jur, însă nimic nu a împiedicat-o să meargă mai departe spre obiectivele propuse.

Îmi povesteşte, la un moment dat, despre unele dintre situaţiile cu care s-a confruntat, despre reticenţa oamenilor de a ajuta, iar în final spune: ,,Cred în oameni, chiar şi în cei care îmi pun piedici, cred în ei… N-avem cum noi să fim răi, în sinea noastră”. Încerc să cunosc omul din spatele acestor fapte, realizez însă că un mister o înconjoară. Este enigmatică, ermetică în ceea ce o priveşte, însă extrem de deschisă în a-mi răspunde la întrebări.

Batranul abandonat de cei 10 copii ai lui

Reporter: Lumea vă cunoaşte prin prisma activităţilor pe care le-aţi realizat şi pe care continuaţi, de altfel, să le faceţi. Totuşi, cine este omul Diana Rus?

Diana Rus: Sunt o persoană, cum îmi place mie să spun, căreia îi place să trăiască cât se poate de conştient. În ultimul timp am încercat să-mi aliniez acţiunile la principiile pe care le aveam, pentru că – aşa cum am observat şi în jurul meu – este o tendinţă de a dori să trăieşti într-un anumit fel, să-ţi placă să vorbeşti într-un anumit fel, dar acţiunile tale, ceea ce faci zi de zi, nu prea corespund cu ceea ce spui şi am stat, mi-am pus nişte întrebări şi m-am gândit ,,Ce fel de om sunt eu? Ce vreau să realizez?”. Concluzia a fost că vreau să-mi fac viaţa utilă, acesta este principalul scop şi am vrut să-mi aliniez acţiunile la principiile pe care le aveam. Pot să mă descriu ca un om modest, sunt ambiţioasă, am un spirit de observaţie foarte ridicat. Îmi place foarte mult să ajut, îmi place să acţionez imediat cum îmi vine o idee, nu îmi place să las să treacă, nu ştiu, zile, săptămâni şi îmi place să implic şi lumea din jurul meu, adică încerc să-mi adun o echipă – nu o echipă care să fie în spatele meu, ci o echipă care să-mi fie alături în ceea ce vreau să fac pentru oraş, în general, pentru oamenii care ne înconjoară.

Reporter:  Spuneaţi că vă place să ajutaţi… De fapt, de unde a pornit această dorinţă de a-l ajuta pe cel ce vă este alături de dumneavoastră, nu neapărat din familie, ci un om de rând, să spunem aşa?

Diana Rus: Ideea de a înfiinţa acel grup caritabil a pornit de la o vizită la o familie, în decembrie 2016, căreia i-am dus foarte multe alimente – atunci s-au mobilizat destul de multe persoane – şi m-am gândit ce o să se întâmple cu acea familie după ce se vor termina alimentele. Deci, mi-am dat seama că oamenii trebuie ajutaţi pe un termen mai lung şi că sunt foarte mulţi şi că nu mai putem să aşteptăm de la autorităţi, deci trebuie noi să facem ceva. Deci, dorinţa de a ajuta de aici a pornit, de la o conştientizare a faptului că sunt persoane care nu trăiesc atât de bine ca noi. Din punctul acesta de vedere, nu pot să spun că am început să ajut alte persoane pentru că eu nu am avut, nu. Eu am avut tot ce au putut să-mi ofere părinţii şi sunt foarte mulţumită şi recunoscătoare, dar alte persoane nu au avut şi am luat-o un pic ca pe o obligaţie, adică efectiv m-am simţit obligată să fac ceva şi pentru cei din jurul meu care au nevoie.

Reporter: Spuneaţi la un moment dat că vreţi să vă adunaţi în jurul dumneavoastră o echipă… În discuţiile pe care le-aţi avut cu oamenii, cât de deschişi au fost pentru aşa ceva? Lumea este egoistă în ultima perioadă, din câte am văzut. Poate mă înşel…

Diana Rus: Nu ştiu ce să spun, nu aş vrea să pun etichete, pentru că şi alte persoane mi-ar pune genul acesta de etichetă în anumite aspecte ale vieţii… Nu ştiu, poate că au anumite temeri, poate că sunt sceptici. Adevărul este că în ţara asta s-au întâmplat foarte multe, în toţi anii aceştia dinainte de revoluţie şi mai ales după revoluţie şi cred că au anumite temeri şi nu prea mai au încredere unii în alţii. Cred că de aici porneşte această lipsă de acţiune, că de fapt asta este problema… Nu că nu şi-ar dori, sau nu că nu  ar vrea. Aşa văd eu lucrurile. Le este frică să acţioneze şi de multe ori au nevoie de cineva care să-i îndrume să facă ceva.

Camera noua pentru cei 2 frați abandonați de părinți la Năeni

Reporter: V-am întrebat pentru că am văzut că există un pic de egoism şi un pic de răutate în oameni acum. Nu era aşa cu ani în urmă. De asta v-am întrebat cât de greu v-a fost să-i atrageţi în astfel de acţiuni…

Diana Rus: A fost şi este foarte greu în continuare. Deci impactul pe care le-au avut postările mele, din grupuri, cât a scris presa, mă gândesc din aprilie 2017, de când am creat grupul caritabil, zeci de mii de persoane cred că au citit şi au văzut postările, totuşi în jurul meu sunt puţine persoane. Nu ştiu dacă are neapărat legătură cu personalitatea mea. Nu cred, încerc să nu cred acest lucru, încerc să nu cred că nu este vorba de asta… pur şi simplu sunt rezervaţi. Nu ştiu dacă este vorba despre egoism. Oamenii, într-adevăr, sunt mai dificili în acest judeţ, da, comparativ cu alte judeţe unde am fost… Şi am fost, şi nu vorbesc acum doar de Ardeal, ci şi în apropiere, nu ştiu, în Prahova, de exemplu. Sunt mult mai dificili, nu ştiu de ce, dar asta este ce am putut eu să observ. În alte judeţe pe unde am umblat, nu am fost cu acţiuni caritabile, ci cu munca pe care o am, însă având în vedere că şi aceasta este legată de interacţiunea cu oamenii, am putut observa diferenţele. Am avut o deschidere mult mai mare în alte judeţe şi oraşe, decât în Buzău.

Reporter: De când aţi început să faceţi aceste lucuri?

Diana Rus: Am început din decembrie 2016.

Reporter: Deci, de aproape doi ani de zile… Am crezut că aţi mai făcut aşa ceva şi din perioada facultăţii…

Diana Rus: Nu, întotdeauna am ajutat, dar nu planificat, nu organizat, deci nu la acest nivel. 

Reporter: Bănuiesc că v-aţi gândit acum că vine perioada de iarnă …

Diana Rus: Să ştiţi că eu nu am planuri să mă duc neapărat cu pachete de Crăciun sau de Paşte, pentru că în această perioadă sunt foarte multe campanii, persoane fizice care fac lucrul acesta. În primul an, pe asta m-am axat, pe dus alimente, dar în anul acesta mi-am propus să las în urma mea şi a oamenilor care ajută mai multe. În urma asociaţiei să se vadă ceva, de asta m-am implicat în proiecte mai mari şi vreau să mă implic în continuare. Prioritatea mea pentru perioada aceasta este asigurarea familiilor care au nevoie de lemne, brichete pentru foc şi în decembrie, probabil de Crăciun, pentru că trebuie să strâng bani, ăsta este adevărul, sunt multe familii şi o să dureze mult până o să pot să le asigur tuturor. Nu ştiu dacă o să reuşesc, dar … Deci, de Crăciun eu nu o să mă duc cu alimente, ci o să mă duc cu brichete, cum am făcut şi anul trecut, puneam brichete în maşina personală, în portbagaj.

Reporter: Aveţi idee cam în câte cazuri aţi oferit ajutor?

Diana Rus:  Nu ştiu, cred că am ajuns la 50 de familii pe care le-am ajutat. Unele familii nu sunt de preluat pe termen lung, altele nu vor să primească ajutor şi eu nu o să ajut niciodată pe cineva care nu vrea.

Reporter: Când faceţi aceste lucruri, simţiţi că v-a schimbat cu ceva, ca om, să spunem? 

Diana Rus: Eu nu simt că mi-ar lipsi ceva. Sunt o persoană fericită. Fac ce trebuie pentru a-mi face viaţa utilă, iar ceea ce fac am observat că într-adevăr îmi dă o stare de bine, simt că am mai multă energie, sunt mai pozitivă, nu mă mai supăr atât de uşor, am devenit mai răbdătoare. Cam astea ar fi schimbările în urma a ceea ce am observat eu că am făcut în anul acesta şi jumătate, aproape doi ani. Mă bucură când văd că las zâmbete în urma mea, că ajut familii. M-au făcut şi mai puternică, pentru că este un lucru foarte dificil de făcut să lucrezi şi cu persoane cărora să le soliciţi bani, fiecare cu personalitatea şi caracterul lui şi trebuie să te mulezi pentru fiecare în parte, trebuie să ai credibilitate, iar mie îmi place să leg  şi prietenii, cât se poate. E greu să lucrezi şi cu familiile nevoiaşe, pentru că te văd, nu ştiu, ca pe un înger, ca pe un Dumnezeu şi nu exagerez. Deci, dacă mă duc într-un sat şi îi vezi ,,A venit. Ce ne-a mai adus?”, ,,Avem de nevoie de aia, de aia, uite aş vrea şi copilul meu n-are şi el un penar mai frumos. Ai pe acolo să ne aduci un penar?” sau  chestii de genul acesta şi ei cred că eu pot să le rezolv lor toate problemele. Chiar mi s-a întâmplat şi într-un sat de aici, unde am rezolvat nişte probleme unde nu a crezut nimeni că se poate rezolva – erau trei fraţi, care dormeau sub cerul liber şi nimeni nu a făcut nimic pentru ei, absolut nimeni. Am dat un telefon la primărie, i-am rugat să le învelească camera în care stăteau şi să le repare soba. În două zile, m-a sunat viceprimarul să-mi spună că lucrarea era gata. Iar acum oamenii din sat, care ştiu că eu am făcut treaba asta, îmi dădeau mesaje şi îmi spuneau tot ce se întâmpla cu familia aceea după intervenţia mea şi cu alte familii din sat la care am fost. Ei mă vedeau pe mine ca o persoană care ar fi aptă să le rezolve lor toate problemele: “Ştiţi, dar în satul ăsta n-avem apă, ajutaţi-ne să ne foreze şi să ne racordeze şi pe noi la apă curentă”. Mulţi nu au curaj, sau le e ruşine să îmi spună de probleme, dar sunt şi mulţi care încep să-mi spună de ce au nevoie.

Proiectul Adoptă un copil

Reporter: V-aţi implicat în numeroase cazuri, iar fiecare dintre acestea are o particularitate, dar care a fost cel mai emoţionant pentru dumneavoastră care v-a determinat să vă implicaţi şi mai mult în astfel de acţiuni?

Diana Rus: Toate cazurile sunt impresionante. Eu când găsesc un caz, încerc să dau tot. Adică încerc nu doar să duc o sacoşă cu alimente, încerc să rezolv cât se poate de multe din problemele pe care le-am observat că le are familia respectivă. Dacă ar fi să mă gândesc la un caz care într-adevăr m-a marcat, aş putea vorbi despre un bătrân care a fost efectiv abandonat de cei zece copii pe care îi are. Cineva mi-a raportat problema bătrânului respectiv. În momentul în care m-am dus să văd situaţia, l-am găsit în frig, fără mâncare. În general, mă impresionează cazurile cu familii numeroase, cu copii care sunt abandonaţi, mai ales cazuri în care copiii sunt abandonaţi de către unul dintre părinţi, cum mi s-a întâmplat de curând să dau de un astfel de caz. Mama lor i-a lăsat şi sunt crescuţi de tată, aşa cum ştie el mai bine. Din punctul meu de vedere, acolo este nevoie de foarte mult ajutor şi foarte multă susţinere. 

Reporter: Spuneaţi că situaţia bătrânului v-a fost semnalată de cineva, însă în general, cine vă sesizează cazurile mai delicate, sau cum merge acest sistem până la urmă?

Diana Rus: La început, o luam ,,la picior” prin sate, încărcam maşina cu haine ca să pot să-mi fac cale în gospodăriile oamenilor, pentru că nu puteam să mă duc să întreb ,,Sunt oameni nevoiaşi aici, în sat?”, mă duceam la ei în curte şi dacă nu consideram că persoana respectivă avea nevoie de ajutor, plecam şi gata. Aşa aveam o modalitate prin care să intru în casele lor. Le lăsam hainele şi aşa le aflam poveştile. Mai apoi, am făcut grupul şi mai târziu pagina de Facebook, şi am devenit mai cunoscută şi oamenii au început să mă abordeze. ,,Am şi eu o vecină care ar avea nevoie de ajutor” sau ,,Ştiu o familie care ar avea nevoie de haine” şi aşa am început să cunosc mai multe cazuri. Chiar şi în ziua de astăzi, tot mă duc prin sate, pentru că îmi place să mă duc să fac treaba asta, mă duc să descopăr. Pentru mine este o aventură şi în continuare mă duc şi caut cazuri.

Reporter:  Şi fiindcă tot ­mi-a­ţi spus de bătrâni şi copii abandonaţi… Sunt dese astfel de cazuri?

Diana Rus: Din punctul meu de vedere cuvântul părăsit aş putea să-l pun în ghilimele…

Reporter:  Ce înseamnă, după dumneavoastră?

Diana Rus: Neglijat. Nu condamn părinţii… Să nu se înţeleagă greşit, pentru că până la urmă ei asta cred că trebuie să facă pentru copiii lor, în fine… Da, din păcate sunt multe astfel de cazuri, şi nu pot să le fac publice pe toate, pentru că nu am cum se le ajut, momentan nu am puterea financiară, nu am nici voluntari care să mă susţină în a-i ajuta pe oameni.

Reporter: Aveţi un ONG, sub formă de asociaţie… Nu aţi încercat să îi atrageţi în demersurile dumneavoastră pe oamenii de afaceri sau eventual anumite instituţii publice? S-au arătat interesaţi/interesate să vă susţină în acţiunile dumneavoastră de binefacere?

Diana Rus: La fel ca şi în cazul abordării sau prezentării cazurilor către oamenii normali, angajaţi, pensionari sau chiar şi studenţi, încerc în continuare să abordez şi companii, firme. Este foarte greu să obţin sponsorizări, contracte. Probabil pentru că m-am axat eu foarte mult pe partea asta. Ideea este că îmi împart timpul în foarte multe activităţi şi nu a devenit o prioritate. Nu pot să spun că este neapărat vina companiilor că nu mi-au oferit sprijin, trebuie eu să insist mai mult. Să prioritizez acest aspect. Cu cine am vorbit… sunt sceptice şi companiile, la fel, pentru că nu au încredere, probabil că se gândesc cum vor fi folosiţi banii, deşi am asigurat transparenţă tuturor companiilor cu care am colaborat şi a oamenilor. Mulţi nu sunt puşi în temă cu legis­laţia, adică companiile nu ştiu că pot direcţiona 2% din impozitul pe profit pe care-l lasă la stat, îl pot direcţiona către un ONG, nu ştiu, iar la instituţii… când vreau să abordez o instituţie a statului într-o problemă, mă lovesc de birocraţie şi trebuie să-mi pun toată energia acolo şi nu mai am timp pentru lucrurile cu adevărat importante. Adică mai bine mobilizez nişte oameni, îmi iau angajamentul că am grijă de acel bătrân sau de acea familie o perioadă îndelungată, decât să stau să pierd atât de mult timp şi să bat la atâtea  uşi şi efectiv să aştept şi nici să nu se rezolve, pentru că nu am nicio garanţie. Aşa, dacă eu mă implic, eu am încredere în mine şi ştiu că o să rezolv acea problemă, dacât să apelez la instituţii în care cu greu vreau să încerc să-mi recapăt încrederea în ele…

Reporter: Este destul de dificil de pătruns …

Diana Rus: Este foarte dificil şi nu spun că oamenii nu ar vrea să ajute, dar problema este acea birocraţie. Toţi au nevoie de aprobări şi durează mult acele aprobări. Nu pot să spun că nu am întâlnit entuziasm din partea primarilor, viceprimarilor, şefilor unor instituţii de aici din oraş, nu pot să spun că nu s-au arătat dornici să ajute, din contră au ajutat cum au putut, dar se lovesc şi ei de multe probleme, şedinţe, aprobări şi ei ştiu exact ce mai au.

Reporter: Deci ca să poţi să ajuţi un om cu sprijinul unor instituţii, trebuie să treceţi peste partea de birocraţie, din păcate. Acest lucru îngreunează foarte mult o acţiune şi poate că reduce din şansele multor oameni care se află în situaţii delicate …

Diana Rus: Exact, de asta ideea mea a fost să mobilizez şi să inspir oameni din oraş să ajute, să nu mai aşteptăm la instituţiile statului, pentru că doar noi între noi ne putem ajuta cel mai bine. ăsta a fost scopul.

Camera pe care am ridicat-o pentru cei doi frati care locuiau cu un tata alcoolic

Reporter: Credeţi că lumea nu are încredere în ONG-uri?

Diana Rus: Din punctul meu de vedere, nu, pentru că au întâlnit personal, sau au auzit de la rude, sau au văzut la televizior că s-au întâmplat foarte multe, că au dat bani şi au fost folosiţi pentru, nu ştiu, lucruri personale şi oamenii nu mai au încredere. Nici nu se informează. Deci, mi se întâmplă de foarte multe ori să mă sune, sau să mă contacteze şi deja se pune eticheta că “Mi-au dat banii acum pentru o familie şi ce se întâmplă cu ea, că mă iau de alta, sau că uit”, fără să verifice. Adică sunt un om care face lucrurile altfel, adică le fac cu dedicare. Deci, nu fac un lucru doar ca să mai bifez ceva, o realizare. Pur şi simplu le fac cu dedicare şi urmăresc toate cazurile pe care le-am abordat de când am început, ţin legătura cu familia. Deci ştiu exact cine vizitează acea familie care se oferă să-mi acorde sprijinul pe pagină şi eu ştiu cine ajută, cine se implică şi postez tot timpul pe pagină actualizări – ce a mai făcut familia din nu ştiu ce sat, ce a mai făcut bătrânul abandonat de copii…

Reporter: Şi chiar, ce-a mai făcut?

Diana Rus: Am o mare problemă cu el, pentru că mă chinui să-l racordez la curent electric din luna februarie şi nu ştiu exact care este problema. Sunt prinsă între Electrica şi firma de instalaţii independentă.

Reporter: Şi există nişte conflicte acolo între cele două societăţi, sau care este de fapt problema?

Diana Rus: Nu ştiu ce este, dar sper să reuşesc. De obicei, la mine poate dura şi ani până să obţin ceva. Nu, dacă vreau ceva, nu renunţ. Poate să treacă, un an, doi-trei, nu ştiu. Mi s-a întâmplat să treacă patru ani, de exemplu, pentru o realizare personală. Am aşteptat patru ani şi am obţinut-o. Şi aşa şi cu curentul electric. Mi se pare imposibil că în anul 2018, în momentul în care ai şi banii prin care poţi să faci acea racordare, deşi Electrica a oferit gratuit echipamentul şi partea de infrastructură, trebuie plătite doar datoriile la furnizare, mi se pare imposibil că durează de atâtea luni acest procedeu atât de simplu. Deci nu sunt alte piedici. Nu este vorba că nu am cu ce să-i plătesc datoriile, instalaţia este făcută, dosarul este făcut, prin care firma de instalaţii şi-a dat acordul. Nu ştiu care este problema şi nici nu vreau să îmi dau cu presupusul.    

Reporter: Din ceea ce aţi văzut, unde sunt cazurile delicate cel mai des întâlnite, vorbind ca zone din judeţul Buzău?

Diana Rus: În zona de munte. Cu cât satele sunt mai îndepărtate de oraş, cu atât durerea este mai mare.

Reporter: Aţi întâlnit copii care au fost abandonaţi de părinţi şi lăsaţi în grija bunicilor?

Diana Rus: Da, chiar am un caz, este mai aproape la Năeni. Doi fraţi au fost abandonaţi, când unul dintre ei avea două luni, iar celălalt doi ani. Deci la două luni l-a lăsat în grija bunicilor, iar unul dintre fraţi are o afecţiune, care nu ştiu cum o să evolueze în timp, stern înfundat se numeşte, denumirea populară, şi cu cât înaintează în vârstă, cu atât sternul îi apasă pe organe, pe inimă, pe plămâni. L-am dus la controale, la pneumologie şi la cardiologie şi mi-au spus că pe termen lung plămânii vor fi afectaţi, începând cu vârsta de 30 de ani.

Reporter: Am întâlnit şi eu astfel de cazuri, cu copii bolnavi abandonaţi de unii dintre părinţi, iar explicaţia era sărăcia… Tratamentele costisitoare, dificultatea lor din punct de vedere material de a putea ţine un tratament pe termen lung…

Diana Rus: Din ce am întâlnit eu, nu acesta a fost motivul, pentru că acele persoane care şi-au abandonat copiii, şi-au refăcut viaţa şi nu pot să spun că au o viaţă mai bună faţă de cea pe care au lăsat-o în urmă. Trăiesc în aceleaşi condiţii, poate şi cu un partener de viaţă nu prea bun faţă de cel pe care l-au avut. Deci, nu acesta a fost motivul, nu ştiu exact care a fost motivul, dar nu sărăcia i-a determinat să facă asta.   

Reporter: Aveţi un nou program, pe lângă multe altele de altfel, însă acesta este unul interesant “Adoptă un copil”. De fapt în ce constă acesta?

Diana Rus: În acest proiect pe care l-am realizat “Adoptă un copil”, persoanele interesate ar fi trebuit să ia unul, doi sau trei copii din familii nevoiaşe, în funcţie şi de posibilităţile financiare şi să le asigure pe o perioadă îndelungată, la fel până când n-or mai avea posibilitatea, ceea ce au nevoie pentru şcoală. Toate astea s-au întâmplat într-o singură lună. Echiparea pentru şcoală a fost foarte importantă,  apoi aniversări – adică să le trimită bani sau să îi scoată din oraş, dacă sunt din Buzău, să le trimită cadouri de Paşte, de Crăciun – să le plătească meditaţiile, unde o să fie nevoie, să ţină legătura cu familiile. Adică să sprijine acei copii, să poată să stea în şcoală, să nu îi lipsească pacheţelul de dimineaţă…”Adoptă” este între ghilimele, adică nu vor sta la familiile respective. Copiii vor rămâne în continuare în familie, doar că, ori prin intermediul meu au fost trimise pachete, ori persoanele acestea care au adoptat au trimis direct la familii pachete cu haine. Deci toţi copiii au fost echipaţi cu haine noi, rechizite noi, ghiozdane noi, iar sugestia mea a fost să le mai pună lângă şi produse de igienă – pastă de dinţi, periuţe de dinţi, maieuri, şosete -,  pentru că mulţi dintre ei nu au aşa ceva. Să ştiţi că nu mi-a venit să cred ce pachete au făcut, pentru că i-am rugat să facă poze, ca să pot să motivez şi alte persoane. Deci pe lângă sugestiile pe care le-am făcut eu, efectiv s-au dat peste cap să iasă cât se poate de bine. Am un caz pe care l-am ajutat, o familie care avea doi copii, unul dintre ei era bolnav de epilepsie, am ajutat-o destul de mult şi am vrut să o implic şi pe mamă în acest program “Adoptă un copil”. Spre surprinderea mea, ea s-a angajat în ultimele luni, undeva în afara oraşului şi mi-a spus “Diana, mulţumesc că m-ai ajutat până acum, dar acum nu mai am nevoie şi chiar vreau eu să vin să îţi dau ţie nişte bani să le dai la copii”. Deci, am rămas profund impresionată, nu mi-a venit să cred.

Reporter: Este impresionant să vezi că oameni dintre cei pe care i-aţi ajutat, au ajuns să ajute şi ei la rândul lor…

Diana Rus: Da, şi femeia asta a fost foarte trecută prin probleme. Are şi ea probleme de sănătate, pentru că toată atenţia i-a fost îndreptată numai asupra copilului, care era foarte grav bolnav. Avea crize peste crize. Eu am fost la ei în casă şi vedeam cum era foarte agitat, nu dormea, tot timpul trăgea de mama lui, făcea crize şi acasă şi la şcoală. Acum este mult mai bine, face crize foarte rar, dar toate acestea au afectat-o foarte rău pe mamă. Are vreo două-trei probleme de sănătate care nu sunt de ignorat, a rămas cu multe traume.  

Reporter: Noi, ca oameni, ne-am schimbat de ceva timp, din ceea ce am văzut şi eu, dar şi din ceea ce am înţeles de la dumneavoastră. Această schimbare de când aţi văzut-o şi dumneavoastră?

Diana Rus: Eu am trecut prin nişte schimbări la un nivel mai profund, care au început acum trei ani de zile şi de atunci se tot ţin lanţ, aşa şi tot timpul îmi dau seama de câte ceva, ceea ce se întâmplă cu oamenii şi cu societatea aceasta. Nu eram atât de conştientă înainte, vedeam dar nu mă interesa. Adică, dacă cineva îmi spunea “Uite, trebuie să semnezi ceva, sau trebuie să faci nu ştiu ce”, sau urmăream o ştire la televizior, eu o luam de bună, pentru că apărea la televizor sau pentru că mi-o spunea o persoană importantă, acum consider că este foarte important să ne punem nişte întrebări înainte să luăm nişte decizii, sau înainte să oferim un ajutor, sau să nu ne aşteptăm să primim “mură-n gură”. De exemplu, fac o postare, unde scriu toate detaliile şi “mai spune-mi odată adresa şi telefonul”, adică vor “mură-n gură”. Eu consider că dacă un om are bani şi poate, nu este obligat bineînţeles să ajute, ăsta este punctul meu de vedere, dar nici ei nu arată atât de multă compasiune, măcar să spună o vorbă bună, nu-şi zâmbesc unul altuia, nu mai zic de partea aceasta, să ajute. (…) Eu însă nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Ăsta este un lucru ce mă motivează, deşi reacţionează foarte puţini.

Reporter: Asta este foarte bine, deşi bănuiesc că aţi avut destule situaţii…

Diana Rus: Am tot timpul. Tot timpul mă lovesc de persoane care mă etichetează, îmi vorbesc urât, nu ajută, dar pun şi piedici, asta pot să spun că mă deranjează foarte tare: “Dacă nu vrei să mă ajuţi, bine, dar de ce îmi pui şi piedici?”, care bârfesc, care acuză fără să acţioneze şi cu toate astea, chiar şi în ei cred, pentru că încerc să înţeleg de ce sunt aşa, de ce se comportă aşa, de ce gândesc aşa. Nu neapărat că-i înţeleg, dar nici să le caut scuze, dar ceva a fost de sunt aşa. Deci, n-avem cum noi să fim răi, în sinea noastră. Poate n-au o motivaţie suficientă. Sunt mulţi oameni care au nevoie să li se spună cum să facă anumite lucruri, am observat.   

Reporter: Deci oameni cu iniţiativă se găsesc mai greu…

camera noua pentru cei 2 frați abandonați de părinți la Năeni

Diana Rus: În momentul în care ieşi în faţă, trebuie să-ţi asumi foarte multe lucruri: opinia publică, eşecurile, răspunzi pentru acţiunile altor persoane. Responsabilitatea este o povară grea. Nu este uşor, trebuie să fii foarte motivat şi să nu-ţi pese de părerea celor din jur.

Reporter: Cam greu… Chiar puteţi trece peste aşa ceva? 

Diana Rus: Am avut parte de foarte multe răutăţi în liceu, şi în generală, şi la facultate… oricum la facultate am început să trăiesc exact cum mi-am dorit eu, să fac ce vreau eu şi părinţii nu au fost prea mulţumiţi, am fost un copil rebel, deci nu am fost un copil cuminte, le-am făcut probleme şi cred că şi acum le fac… Eu ştiu ce consideră ei că nu fac bine… dar, de când am pornit acum trei ani pe un drum al conşitenţizării de sine, fac cu atât mai mult exact ceea ce-mi doreşte inima.   

Reporter: Ceea ce faceţi acum este şi o autocunoaştere, până la urmă, nu?

Diana Rus: Da. Ăsta este unul dintre obiectivele vieţii mele. Că tot auzeam oamenii între ei spunând “A, eu te cunosc foarte bine” şi atunci mă întrebam “Cum aş putea spune despre un alt om aşa ceva, când eu nu mă cunosc suficient de bine, nici eu nu mă ştiu cum aş reacţiona în toate situaţiile, sau cum aş reacţiona la vorbele care vin spre mine”, iar asta a devenit unul dintre obiectivele vieţii mele, să mă cunosc şi să-mi dezvolt potenţialul, pentru că toţi avem potenţial şi al meu ştiu că este foarte mare, iar acesta este un alt obiectiv al vieţii mele.

Reporter: Aveţi o mare încredere în dumneavoatră…

Diana Rus: Am ajuns să am încredere, pentru că nu eram aşa. Când eram copil, eram foarte timidă, dar lucrurile s-au aşezat, sau le-am făcut să se aşeze, nu ştiu de unde a pornit totul. Pentru mine a fost foarte greu să depăşesc acest obstacol – părerea celor din jur. Dacă cineva depăşeşte acest obstacol, simte aşa o eliberare interioară şi aşa o putere, vorbesc de mine pentru că asta am simţit eu. A fost greu, pentru că orice aş face sau orice aş zice, nu contează că e familie, preot sau ce o mai fi, toţi au câte ceva de comentat, întotdeauna. Nu contează ce aş face, adică până şi Iisus a fost condamnat, adică ce aşteptări să am eu de la un om simplu ca mine, nu? Şi de ce mi-aş mai bate capul cu părerea celor din jur?

Reporter: Oamenii intră într-un tipar de autonegare din care nu pot ieşi dacă nu-i mulţumesc pe ceilalţi. Aşadar părerea celorlalţi despre tine ca om este exact ceea ce “ucide” ceva din tine, nu?

Diana Rus: Da, este adevărat. Şi instinctul, iar este un lucru foarte important. Adică să îţi urmez instinctul. Deci, ceea ce simt în prima secundă când văd ceva, când, nu ştiu, intru într-o cameră şi am o tendinţă să vorbesc cu o persoană din camera respectivă, imediat mă duc şi vorbesc cu ea, nu mai las mintea să acţioneze: “Vai, dar cum să te duci tu, că te faci de râs?”, “Dar ce o să creadă?”, “Dar eşti îmbrăcată cum trebuie?”, deci nu mai las mintea să mai intervină. Când simt eu ceva în interior, imediat acţionez. Asta m-a ajutat şi la cazuri.

Reporter: Unde vă vedeţi peste cinci ani? Vă vedeţi făcând aceleaşi lucruri pe care le realizaţi acum?

Diana Rus: Nu ştiu. Eu trăiesc doar acum, nu trăiesc clipa!, încerc să trăiesc la potenţialul maxim, pe care tot eu mi-l fac şi trăiesc în prezent. Să zic că îmi fac aşa un plan, nu ştiu, pentru o săptămână, două-trei, dar nu fac planuri pe termen mai lung, pentru că nu pot să ştiu ce-o să se întâmple şi nu vreau să-mi ţin ocupată mintea cu planuri peste nu ştiu câţi ani, încerc să îmi ţin mintea acum, să fie cât se poate de prezentă.    

Reporter: Ce mesaj le-aţi transmite oamenilor pentru a percepe altfel pe cel de lângă el?

Diana Rus: Mesajul meu este şi pentru buzoieni şi oameni în general, să nu ne pierdem încrederea unii în alţii, să ne ajutăm şi să nu mai ţinem atât de mult cont de ceea ce spun cei din jur. Nu avem nevoie de validarea nimănui, mai ales când este vorba să faci ceva bun pentru comunitatea ta, pentru familia ta, pentru oameni din jurul tău. Nu ai nevoie să-ţi confirme ceva că faci bine sau nu, pentru că nu poţi să ştii decît tu ce-i în mintea ta, ce e în sufletul tău. Oamenii din afară nu-au de unde să ştie exact ce gândeşti. Şi încă ceva: să-şi lase creativitatea să zburde, pentru că noi suntem fiinţe foarte creative, toţi avem potenţialul acesta şi să punem în practică.