Muzeele reprezintă oglinda în care un popor se poate recunoaşte pe sine însuşi. Cu cât sunt mai variate tematic, cu atât mai mult izbutesc să reflecte o înfăţişare mai apropiată de realitate. Am ales să merg în vizită la Muzeul Judeţean Buzău încercând, de această dată, să îl privesc nu prin ochii unui adult ci, pe cât s-a putut, prin ochii unui copil. Clădirea, încă de la intrare, te impresionează prin construcţia sa impunătoare. Pentru a ajunge la expoziţiile muzeului, urci mai multe trepte şi treci printr-o serie de camere, care efectiv îţi iau ochii cu feluritele exponate pe care le deţin. Frumos aranjată, fiecare cameră te transpune parcă în perioada respectivă. Priveşti artefactele – unele mai interesante decât altele – aranjate oarecum estetic şi vezi pozele alăturate prin care acestea îţi sunt descrise.

Cu cât priveşti mai atent la aceste exponate, cu atât vezi parcă transpuse acolo, lângă tine, acele suflete care au trăit cu milioane de ani în urmă. Te întrebi dacă tu ai fi putut să trăieşti într-o astfel de epocă sau eră, cum ar fi fost viaţa ta atunci şi îi mulţumeşti Celui de Sus că nu eşti acolo. Nu de alta, dar mai ales acum, când tehnologia a ajuns la un anumit nivel, în mod cert te gândeşti că ai fi un om neputincios fără acele gadgeturi de care eşti practic ,,lipit”.

Dar, încercând să privesc prin ochii unui copil, îmi ­ima­ginam cum trăiau, cum se distrau, care era modul de viaţă al oamenilor de atunci. Cred că erau mai fericiţi decât suntem unii dintre noi acum, pentru că, deşi viaţa lor era cu siguranţă mult mai grea decât ne plângem noi de cea prezentă, erau uniţi. Cum a evoluat lumea, de la acei căţei de vatră la calorifere, de la acele fibule la actualele ace de siguranţă sau modul diferit şi rudimentar de a ridica o clădire faţă de cum este în prezent. Este fascinant, ai vrea să atingi acele exponate, dar ştii că nu poţi, aşa că le cuprinzi pe toate cu privirea.

Încerci să-ţi foloseşti mintea pentru a le reţine, faci poze pentru ca mai apoi, când le ­vizualizezi, să ştii că ai fost acolo, ai văzut şi ai simţit ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Şi, uite aşa, uitându-mă la exponate şi ascultându-l pe directorul Muzeului, văd cum o lume veche mi se deschide, văd un trecut ce îmi este reamintit şi simt că acolo se află ceva din trecutul meu, al neamului meu. Mă întrebam ce înseamnă o vizită la un muzeu? Ei bine, am aflat că acolo, sub ochii mei, se dezvăluie doar o parte dintr-o istorie, pe care mulţi dintre noi fie am uitat-o, fie abia o ­des­coperim. Şi cum am renunţat a mă uita prin ochii unui copil, pentru că din păcate nu am reuşit, mi s-a deschis un apetit nebun de a descoperi şi mai mult din ceea ce nu s-a scos încă la lumină. Atunci, mi-au trecut prin minte acele imagini, din filme sau din poze, cu arheologii care munceau cu anii pentru a descoperi, lumii şi cunoaşterii în sine, lucruri îngropate adânc în pământul zbuciumat de trecerea ­mi­lioanelor de ani. Haideţi însă să vedem cu toţii ce secrete ne poate dezvălui o simplă vizită la muzeu, pe care o puteţi face fără prea mult efort.

„Toate descoperirile îmi sunt la suflet”   

Reporter: Ce înseamnă o vizită la Muzeul Judeţean Buzău?

Daniel Costache, director: Muzeul Judeţean Buzău este un muzeu mixt, unde se regăsesc exponate din preistorie până în perioada comunistă. Este un muzeu structurat pe colecţii, pe expoziţii de bază, dar şi pe colecţii şi expoziţii tematice, practic, de la primele unelte şi recipiente ceramice aparţinând primelor comunităţi care şi-au întemeiat aşezări în zona Buzăului de astăzi, până la exponate din perioada medievală, inclusiv acum avem expoziţia dedicată vacanţelor şi concediilor din perioada comunistă.

Reporter: Pe lângă exponatele care au fost „vedetele” articolelor din presa locală şi naţională, sunt convinsă că mai aveţi şi alte astfel de „surprize”. Care ar fi cele mai ­in­cintante, dacă le putem spune aşa? 

Daniel Costache: Pentru mine, ca arheolog, toate obiectele, toate artefactele au povestea lor, toate au o poveste incitantă. Îmi este greu să mă decid: de la un fragment ceramic care poate reprezenta dovada unui import din alte medii culturale sau, eu ştiu, poate prezenta o mică inovaţie tehnică, dacă vreţi să îi spunem, până la obiecte întregi sau întregibile. Totul este interesant, totul are o poveste.

Reporter: Spuneaţi mai devreme „ca arheolog”… Vorbiţi-mi puţin despre experienţa pe care dumneavoastră aţi avut-o ca arheolog, eventual despre acea euforie care vă cuprinde atunci când faceţi o descoperie…

Daniel Costache:  Este greu de separat, însă arheologia în zilele noastre a trecut de acea etapă empirică, da, ne aducem aminte de săpături sau poveştile arheologilor din a doua jumătate, sfârşitul se­colului al XIX-lea, chiar şi prima parte a secolului al XX-lea. Este o ştiinţă exactă, este o ştiinţă clară. Entuziasmul este specific ca în orice meserie, adică atunci când ai parte de o realizare profesională, însă entuziasmul în arheologie este dat sau, eu ştiu?, ţi-l crează nu numai sau totdeauna o anumită descoperire – evident că nu poţi să faci abstracţie de ea -, dar şi o situaţie ce poate fi bine înregistrată şi îţi poate spune o poveste, adică, nu ştiu, o locuinţă, o anexă, o instalaţie de foc, te încearcă aceeaşi bucurie când găseşti un cuptor sau o vatră cu o gardină deosebită şi mai ales când lucrurile se leagă bine, adică poţi să contextualizezi o descoperire de genul, eu ştiu?, ai identificat în urma cercetărilor o locuinţă, căreia i-ai găsit instalaţia de foc, vatră sau cuptor, unde ai găsit, ştiu eu, locul unde să făceau obiecte din piatră, din os. Uite, spre exemplu, la Cârlomăneşti, cred că acum vreo şapte ani a fost descoperit un posibil ate­lier de prelucrat osul şi cornul, dar şi piatra. Adică am descoperit adosatul unei locuinţe foarte bine conservate, o piatră cu bancul de lucru, cu foarte multe urme de lovire, multe aşchii, rebuturi şi nuclee epuizate în jurul acelei pietre şi multe piese din piatră în curs de prelucrare sau obiecte finite. Încercaţi să vă închipuiţi atelierul unui tâmplar de astăzi, un nene cu un şorţ, cu mult rumeguş în jur, până la genunchi… ei, ceva de genul acesta. N-am găsit o superpiesă acolo, atunci care să fie ceva super-special, dar contextul, situaţia în sine.

Reporter: Întotdeauna m-a fascinat faptul că după atâtea milenii, ba chiar milioane de ani în urmă, s-au păstrat unele dintre aceste artefacte şi nu numai care sunt acum scoase la lumină. Nu mă aşteptam la aşa ceva, numai dacă te gândeşti câte schimbări climatice au fost, cutremure, răboaie… Cum de s-au păstrat?

Daniel Costache: Ceea ce descoperim noi astăzi este ceea ce, din diferite motive, am putea empiric spune că a rămas. Gândiţi-vă că tot ceea ce a fost realizat din materiale ­peri­sabile, nu rămâne, decât nu ştiu, sunt foarte puţine şi acelea excepţionale în anumite condiţii de sol, condiţii de climă… Arheologia este o ştiinţă care, evident, ca orice altă ştiinţă, are totuşi şi nişte limite. Îmi aduc aminte că în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Mircea Eliade dădea ca exemplu, vorbind despre limita aceasta de interpretare, arheologul descoperă o cochilie de scoică, să spunem, într-un mormânt. El o înregistrează, o vede, ştie că este acolo şi o poate lega, o poate asocia cu un anumit tip de înmormântare, de un anume tip de mormânt şi tot aşa, dar procedeul, procesul prin care a ajuns acolo, este greu de aflat, de identificat. Nu ştim ce dansuri au fost, nu ştim cum erau îmbrăcaţi cei care au pus acea scoică acolo… înţelegeţi ideea? Asta este una dintre limite. Au rămas multe lucruri în pământ, într-adevăr, dar sunt mulţi factori, cu siguranţă sunt şi pierderi multe. Uite, şi acum vă dau ca exemplu, în nordul Europei unde clima este de altă factură, avem mult mai bine conservate tot ceea ce înseamnă resturi osteologice, pe teritoriul judeţului nostru putem observa o astfel de diferenţă, pentru că dacă în situri arheologice precum, să zicem, Târcov – Piatra cu lilieci (comuna Pârscov, n.r.) fiind sol de pădure cu aciditate ridicată, uneltele din metal prezintă grave probleme de conservare, până ajung la laboratorul de restaurare. Eu ştiu, obiectele ceramice au depuneri de calcar care necesită o mai multă atenţie din partea restauratorilor. În situri precum Cârlomăneşti-Cetăţuia, să zicem, ceramica nu are depunere de factori, adică sunt diferiţi factori care influenţează şi da, în pământ s-au păstrat multe lucruri, unele descoperiri se fac la adâncimi mai mari, altele la adncimi mai mici.

Reporter: În toată această experienţă de arheolog pe care o aveţi, spuneţi-mi ce descoperire v-a marcat sau care v-a rămas şi acum întipărită în minte?

Daniel Costache: La suflet… toate sunt. Îmi aduc aminte primul meu an de şantier. Eram student, terminasem anul I la facultate, la Ovidius în Constanţa, şi prima practică am făcut-o pe şantierul Hârşova Tel şi, la câteva zile după ce am primit instructajul de specialitate şi toate cele şi am fost pregătiţi, noi, învăţăceii, să intrăm în săpătură, îmi aduc aminte că primul obiect identificat de mine a fost un vârf de săgeată din silex atribuit culturii Gumelniţa. Dacă ar fi să îmi amintesc de o descoperire anume, de asta îmi aduc aminte. Orice descoperire este extrem de importantă şi toate te marchează într-un fel sau altul, pentru că imediat cum ai scos din pământ un artefact, un lucru, un obiect, imediat mintea începe să îţi alerge unde poate fi asociat, cu ce poate fi asociat, ce semnificaţie are pentru situl respectiv. Uite, sunt fel de fel de fragmente ceramice care nu sunt specifice zonei, nu sunt specifice locului şi atunci ele chiar dacă sunt foarte mici, nu-ţi reliefează neapărat un profil de recipient, cum s-a întâmplat acum câţiva ani la Gruiu Dării (satul Pietroasa Mică, comuna Pietroasele, n.r.) unde am găsit fragmente ceramice atribuite unei culturi care s-a dezvoltat mult către vest, zona Bucureştiului de astăzi. A fost o ­des­coperire foarte importantă, pentru că ne-am dat seama că, bun, se ştia de importuri, se ştia de faptul că oamenii circulau foarte mult pe arii destul de întinse, obiectele circulau odată cu ei, să găsim la Gruiu Dării fragmente ceramice dintr-o altă cultură, contemporană, într-un context, adică practic aveai de a face cu un obiect pe care acum nişte mii de ani, oamenii care au trăit acolo fie l-au cumpărat, fie, eu ştiu?, a fost o metodă prin care a intrat în posesia lui, cineva de pe acolo a trecut pe aici şi l-a lăsat, adică povestea din spate, mult mai mult decât descoperirea în sine este ce poate să-ţi spună un obiect.

Reporter: Astea sunt cele mai interesante şi, dacă tot suntem la capitolul acesta, în Muzeul Judeţean ce obiect mai puţin cunoscut nouă şi publicului are în spate o poveste?

Daniel Costache: Toate obiectele au o poveste. Am văzut împreună, în sală, acei căţei de vatră. Este un exponat, iar pe tableta din apropierea acestuia se găsesc informaţii suplimentare. Este vorba în esenţă despre precursoarele, dacă vreţi să le spunem, caloriferelor. Piese din lut,  masive, care apar la noi undeva în jurul lui 1800-1600 î.Hr., foarte probabil pe filieră grecească, în bronzul târziu, sfârşitul epocii bronzului şi care, cel mai ­pro­babil, aveau rolul de a înmagazina căldură, erau puse lângă vatră, lângă cuptor, înmagazi­nau căldură, după care erau mutate în zona unde fie stăteau sau dormeau copiii, fie lângă patul în care dormeau adulţii. Deci este ca exemplu de obiect din muzeu cu o poveste aparte, cu o semnificaţie deosebită. Dacă ne luăm după ce s-a întâmplat ulterior în Grecia şi cum au evoluat aceste piese, e mult spus, le-a fost dată o semnificaţie magico-religioasă, dar au fost modelate, sculptate cu motive care duc către anumite zeităţi casnice, sau eu ştiu, domestice, zeităţi cu rol în protecţia căminului.

Reporter: Unde au fost descoperiţi aceşti căţei de vatră şi de ce li se spune aşa?

Daniel Costache: Aşa a intrat în literatura de specialitate, denumirea de căţel de vatră. Ei sunt descoperiri relativ comune pe şantierele atribuite epocii bronzului pe de o parte, pe de altă parte la noi în muzeu, din multele exemplare descoperite, doar două piese sunt întregi, sunt restaurate şi sunt expuse, iar publicul vizitator se poate bucura de ele. Unul a fost descoperit la Năeni şi unul la Sărata-Monteoru.

Reporter: În urma periplului prin Muzeul Judeţean mi-aţi arătat la un moment dat o poză cu o construcţie şi modul în care se realiza aceasta, având în vedere epoca de provenienţă a acesteia…

Daniel Costache: Construcţii, locuinţe, anexe se găseau în toate siturile unde au avut loc şi au în continuare loc, pentru că oamenii din cele mai vechi timpuri şi-au pus problema de a locui în confort. S-a practicat locuirea în structuri supraterane, locuinţe aşa cum le ştim noi astăzi, cu una-două camere, precum şi locuirea în bordeie, dar evident mult mai restrânse ca semnificaţie. Locuinţele de suprafaţă din zona noastră erau ridicate în sistem paiantă, compus din pari, stâlpi, împletitură de nuiele peste care se aplica lipitura de lut cu vegetale în compoziţie şi toate cele. Discutam în sală ­des­pre sistemul de fixare la sol a locuinţelor şi a anexelor, dacă în perioada neolitică era utilizată metoda – gândiţi-vă că era mai greu din punct de vedere tehnic să sape gropi şi să îngroape pari, gândiţi-vă că nu avem scripeţi, nu avem macarale – udatului în exces a zonei viitoarei locuinţei şi din aproape în aproape erau îngropaţi parii care constituiau scheletul de lemn al structurii de locuire, iar odată cu dezvoltarea ­metalurgiei, care printre altele implică şi dezvoltarea sau inovaţii tehnice în ceea ce priveşte instrumentarul folosit pentru construcţie, s-au putut săpa gropi, unde erau fixaţi parii, se puneau pietre, se băteau, erau ceva mai rezistente şi pe lângă faptul că erau mai rezistente  şi efortul colectiv social era mult mai redus. Îţi închipui că, pe de o parte, ar trebui să fie ceva apă cărată ca să poţi să îngropi un stâlp, pe de altă parte altceva este să sapi o groapă şi să… Lucrurile astea întotdeauna au plăcut arheologilor, să identifice genul acesta de lucruri, pe de o parte, iar pe de altă parte omul din totdeauna a căutat să-şi uşureze munca, aşa cum ni se întâmplă şi nouă astăzi, tot timpul invenţiile au rolul să te facă să munceşti tot mai puţin, cel puţin fizic.

Reporter: Mi-aţi mai spus la un moment dat despre acele pardoseli (podini)…

Daniel Costache: Podinele, ca şi la casele mai vechi de la ţară din zilele noastre, erau lutuite. Avem descoperită chiar la Gruiul Dării o locuinţă din epoca bronzului – era o locuinţă construită pe panta piemontului, a dealului – care avea, cel mai probabil, podina amenajată pe bucăţi, pe dale mari de piatră, o soluţie constructivă, o soluţie tehnică rar întâlnită în zonă. O informaţie foarte importantă despre podine este legată de faptul că, aşa după cum ştim de la bunicii de la ţară, înainte de Paşte ele se lutuiau, ca să dea aspectul de curat. Foarte probabil acelaşi lucru se întâmpla şi în preistorie. Cercetările arheologice din anumite situri, inclusiv de la noi de pe teritoriul judeţului Buzău, au reliefat această practică pe de o parte, iar pe de altă parte informaţia pe care ţi-o oferă este extrem de importantă, întrucât calculând lutuielile succesive ale unei podine, din momentul constririi casei până în momentul abandonului sau incendierii ei, îţi poţi da seama cât a trecut, şi îţi poţi da seama cât a fost folosită acea casă, 5-10-15 ani, precum inelele la copac. O informaţie foarte importantă, pentru că analizând o aşezare în ansamblul ei – ce vă zic acum ca exemplu sunt descoperiri, o mică parte din acest puzzle, care înseamnă informaţii oferite de cercetarea arheologică – şi analizând mai multe locuinţe din aceeaşi aşezare sau analizând compa­rativ aşezări diferite dintr-un areal mai restrâns sau foarte larg, poţi să îţi faci foarte clar o idee despre, eu ştiu, în perioada culturii X, locuinţele aveau o vârstă medie de viaţă de 10-15-20 de ani, după care erau dărâmate şi refăcute. Informaţia este cu mult mai importantă cu ce îţi poate spune ea pe mai departe, pentru că o locuinţă, în general, se transmitea de la o familie la alta, poate da, poate nu. Avem exe­mple astăzi, când locuinţele rămân moştenire, sau când tânăra generaţie este plecată în diferite zone şi nu mai locuieşte acolo, iar casa se distruge, ori este incendiată, pur şi simplu este abandonată, şi atunci poţi să îţi dai seama cam care era media de viaţă – una dintre informaţiile secundare – sau de existenţă a unei familii într-o locuinţă şi dacă vezi, nu ştiu, că în zona Subcarpaţilor de Curbură sau pe linia Dunării, locuinţele nu părăsesc 15-20 de ani  perioadă de utilizare, este o informaţie importantă. 

Expoziţia de telefoane, foarte solicitată în ţară

Reporter: Ce alte exponate despre care nu prea s-a vorbit mai are Muzeul Judeţean?

Daniel Costache: Pot fi văzute în Muzeul Judeţean cămăşi de zale specifice perioadei medievale, care sunt intrate din inventare mai vechi. Ceramică de iznik, multe des­coperiri provenite din zona Râmnicului Sărat, Complexul Brâncovenesc, artefacte, pahare din sticlă din zona Pietroasele, să nu mai spunem de descoperirile din castrul roman de la Pietroasele. Sunt ­des­coperite mai multe greutăţi pentru plasele de pescuit, activitate specifică perioadei. Astfel de obiecte sunt în general comune în zonele apelor, pe cursul Dunării sau pe cursul râului Buzău. Acum câţiva ani au fost descoperite mai multe astfel de piese într-un perimetru restrâns lângă o locuinţă din perioada eneolitică la Gruiul Dării. Că se mergea de la Gruiul Dării în zona aceea la pescuit pe râul Buzău, poate fi o informaţie. Cert este că se consuma mult peşte, întrucît multe resturi osteologice de peşte, inclusiv solzi, au fost descoperite pe toate şantierele din zona noastră.

În zona secţiei de istorie, colecţia de telefoane – conţine peste 3.000 de exemplare, este cea mai mare colecţie de telefoane din ţară. Nucleul acestei colecţii îl constituie donaţia colonelului buzoian Nicolae Antohi (1930-2013), care a început să le colecţioneze încă din anul 1975. Aceasta cuprinde telefoane civile de masă, de perete, telefoane publice, militare şi centrale telefonice din diferite perioade: de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în zilele noastre, predominând cele civile din perioada interbelică. Cea mai veche piesă aflată în expunere este un aparat telefonic marca Ericsson datând din 1898. Acesta este dotat cu baterie locală şi reprezintă precursorul circuitului imprimat. Modelul a fost fabricat pe o perioadă de aproape 20 ani, începând cu anul 1898 şi până aproape de anul 1920, toate piesele sale sunt originale. Deci vă daţi seama ce efort a fost pentru a face un astfel de telefon funcţional.

O altă piesă importantă a colecţiei o reprezintă aparatul telefonic de masă realizat artizanal, care datează din anii ‘50. Modelul a fost fabricat într-o serie mică, de până la 50 de bucăţi, şi lucrat de către deţinuţii poli­tici din penitenciarele româneşti. Aceste telefoane au fost introduse şi au funcţionat în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, începând cu anii ‘50. Piesa deţinută de muzeu a funcţionat în secretariatul fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române în perioada 1961-1965. Este o expoziţie care ne-a fost solicitată de foarte multe ori, a călătorit foarte mult prin ţară, publicul vizitator putând să vadă doar o parte din aceasta, din foarte multe motive.

Printre piesele expoziţiei se mai numără şi câteva centrale telefonice, unele dintre ele prevăzute cu zece linii, precum Vestitorul şi Viitorul, produse în România în anii ’40  sau cu o capacitate de susţinere de până la 30 de linii, precum centrala telefonică de campanie Standard  pentru transmisiuni. Expoziţia este completată de telefoane de cabină cu baterie locală şi centrală, modele digitale de masă şi perete, precum şi o serie de telefoane mobile, apărute pe piaţa românească în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989.

Dacă decideţi să vizitaţi Muzeul Judeţean Buzău, ar fi bine să ştiţi că printre exponatele sale mai există fibulele, acele agrafe ornamentale de metal, care în antichitate, pe lângă rolul de podoabă, au mai ales un rol utilitar, acela de a prinde veşminte, printr-o construcţie comparabilă cu cea a ­acu­lui de siguranţă din zilele noastre. Fibulele sunt extrem de variate topologic şi au o importantă valoare cronologică. Fibulele din patrimoniul Muzeului Judeţean provin de pe şantiere precum Cârlomăneşti, de la Pietroasele sau de la Gruiul Dării. Fibulele nu erau accesorii obişnuite de îmbrăcăminte. Cele din aur erau insigne ce marcau rangul şi funcţia celui care le purta. Îmbrăcămintea şi fibula exprimau puterea funcţionarului imperial.

Deşi sunt numeroase exponate în Muzeul Judeţean Buzău, cu poveşti extrem de interesante, care aşteaptă să fie descoperite de publicul larg, am decis să mă opresc aici. Prefer să vă îndemn să rupeţi măcar o oră din timpul dumneavoastră pentru a vizita acest loc şi pentru a face o incursiune într-o istorie neştiută sau redescoperită.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.