În urmă cu mai bine de şase ani, un adolescent uşor timid şi ochi albaştri intra în redacţia OPINIA spunând că ar vrea să facă practică. Întrebat dacă vrea să dea admiterea la Jurnalism, tânărul a ofe­rit un răspuns care i-a făcut pe toţi redactorii să îşi ridice capetele din monitoare şi să îl privească cu uimire şi ironie: „Nu, vreau să dau la Drept. Sunt în clasa a XII-a la Hasdeu, sunt în vacanţă şi am prea mult timp liber”. În mai puţin de o săptămână, hasdeianul Octavian David avea să publice în OPINIA primul său articol fără a avea nevoie de prea multe indicaţii. La puţin timp, odată cu reînceperea şco­lii, tânărul îşi lansa un volum de versuri în amfiteatrul de la Hasdeu şi îmi declara într-un interviu: „Vreau să fiu procuror. Eu cred că se mai poate face ceva din ţara asta”.
Astăzi, la şase ani distanţă, Octavian David este avocat stagiar într-un cabinet internaţional de avocatură din Paris, după ce şi-a luat licenţa la ­Fa­cultatea de Drept din România şi la Universitatea Sorbona, acolo unde a făcut şi studiile pentru unul dintre cele două mastere. În 2017, buzoianul a făcut parte din echipa Universităţii Bucureşti care a obţinut locul II la concursul William Vis de pledoarii organizat la New York de International Chamber of Commerce în parteneriat cu societatea de avocatură Dentons. Reuşita a trimis echipa de studenţi în „finala”  Willem Vis găzduită la Hong Kong, unde a câştigat locul III, iar Octavian David a ocupat locul IV la categoria cel mai bun pledant (din peste 250 de studenţi pledanţi).

Reporter: Salut, Octavian. Ce faci în Paris?

Octavian David: Vin după o săptămână lungă, în sensul că s-a lucrat foarte mult şi mă bucur că am putut să dorm mai mult de cinci ore aseară. Momentan lucrez într-un birou de ­avo­catură. Lucrez între ghilimele, pentru că nu sunt încă avocat în Paris. Sunt doar avocat în România, în Baroul Bucureşti. Sunt ­avo­cat în perioada de stagiatură. Asta înseamnă că la anul o să fiu avocat definitiv şi voi putea să îmi echivalez titlul şi la Paris, bineînţeles dacă cei de aici, din Paris, vor să lucreze cu mine în continuare.

Rep.: În România eşti stagiar la un cabinet cunoscut?

O.D.: Nu, lucrez cu un cabinet individual care a preferat să mă trimită în străinătate, să fac master aici şi să câştig experienţă într-un cabinet ­internaţio­nal de avocatură. Costurile de sejur aici le plătesc singur. În primul an când am venit la Paris am venit cu un master finanţat de ­Mi­nisterul de Externe francez.

Rep.: Cum ai obţinut finanţarea pentru master?

O.D.: Am venit aici cu Bursa Eiffel dată unor ţări selecte, iar România are un statut special în ceea ce priveşte Bursa Eiffel. Este vorba despre un grant periodic, în unii ani poate să nu se dea deloc, în alţi ani se pot da trei burse, iar în anul meu s-a dat o singură bursă pe care am luat-o eu.

Rep.: Cum te-au ales?

O.D.: La Facultatea de Drept există un program special pentru un grup ­res­trâns de studenţi, pus în aplicare de Universitatea Bucureşti şi Universitatea Paris I Sorbona. Este un program ce a dat naştere în anul 1995 unui colegiu juridic de studii europene. Asta înseamnă că în timp ce eu făceam studiile la Universitatea Bucureşti, la Facultatea de Drept, timp de patru ani, am făcut în paralel o a doua facultate de Drept şi Drept European la Sorbona. Am început din anul I, în anul III mi-am luat licenţa la Sorbona, iar în anul IV am făcut ceea ce francezii numesc Master I. Master I înseamnă specializare, iar Master II înseamnă supra – specializare. În timpul Masterului I făcut la Sorbona a apărut posibilitatea acestei Burse Eiffel. Fiind la Paris, informaţiile au fost mai accesibile pentru mine. Există două mari burse la care studenţii „aleşi” de la Colegiul Juridic pot candida: Eiffel şi Bursa Guvernului Francez. De obicei, mai importantă este Eiffel pentru că oferă mai multe facilităţi.

Masterand la Sorbona şi Assas

Rep.: Deci ai masterul luat la Sorbona.

O.D.: Da, am licenţă la Universitatea Bucureşti şi la Sorbona, masterand la Sorbona iar masterul II l-am făcut în Paris la Universitatea Assas. Este universitatea rivală a Sorbonei, dar am ales-o pentru că masterul acesta de supra-specializare este în Dreptul Afacerilor, unul dintre cele mai bine cotate mastere de pe piaţa avocaturii din Paris.

Rep.: Deci de cât timp stai în Paris?

O.D.: De un an. După master am rămas aici.

Rep.: Cât durează stagiatura din Paris?

O.D.: De fapt stagiatura mea este în România. Am intrat în Barou în septembrie şi timp de doi ani trebuie să fac stagiul pe lângă un avocat. Dar avocatul din România a preferat să mă trimită la master să câştig experienţă în domeniul afacerilor într-un cabinet internaţional. Mă specia­lizez în domeniul afacerilor, achizi­ţiilor şi drept bursier.

Rep.: Cine a ales cabinetul de avocatură din Paris?

O.D: A trebuit să mă descurc singur. A fost foarte greu pentru că eu nu sunt francez. Francezii au un spirit naţional şi o mândrie extraordinară. Pentru orice străin care nu vorbeşte franceză cu accentul lor este destul de greu să pătrundă. Ei nu fac asta din răutate ci din motiv de business. Le este greu şi pierd mult timp cu tine dacă nu ai o bază solidă de franceză şi de cunoştinţe juridice franceze. Făcând studiile în paralel timp de patru ani m-a ajutat mult. Din fericire, cei la care lucrez acum m-au acceptat, au avut încredere în mine şi merge treaba destul de bine.

„Stresul de a interacţiona cu clientul, o lecţie cât 100 de mastere”

Rep.: Ce faci exact în perioada de stagiatură în Franţa?

O.D.: Stagiatura aici este o limită foarte fină între munca de avocat şi o muncă de secretară. Stagiarul nu are experienţa necesară să intre în contact cu clientul sau să facă actele juridice, în schimb eşti foarte implicat şi este suficient să stai de câteva ori pe lângă un avocat care să îţi arate cum să procedezi şi ţi se dă posibilitatea, la un moment dat, să te descurci singur. Este principiul după care bebeluşii sunt aruncaţi în piscină să înveţe să înoate. Stresul de a vorbi cu clientul, de a-i scrie un e-mail sau de a-l suna direct este o lecţie mai importantă decât o sută de cărţi pe care ai putea să le citeşti într-un an. De aceea mă bucur de înţelegerea pe care am găsit-o în România, la avocatul care a înţeles că stând aici şi învăţând Dreptul Afacerilor într-un hub foarte puternic al afacerilor mă ajută mult mai mult decât să stau să fac o sută de mastere. Ceea ce fac aici pot să aplic şi în România pentru că în Uniunea Europeană, pe domeniul meu, Dreptul este armonizat. Deci pot să îl practic şi în Franţa, şi în Polonia, şi în Spania, şi în România…     

Rep.: Mi-ai spus în interviul din 2012 că vrei să devii procuror, fiind convins că se mai poate face ceva din ţara asta.  Ce s-a întâmplat cu absolventul acela?

O.D.: S-a maturizat. Adică, acum ştiu exact ce vreau. Atunci eram abia în liceu, influenţat de ceea ce îmi spune tata, dar am realizat că nu corespunde cu realitatea. A trebuit să ajung la Drept şi deja îmi schimbasem orientarea, am vrut să fiu judecător. Apoi au apărut ideile de avocatură şi în anul II am făcut stagii mici la cabinetele de avocatură. În anul III şi IV a venit concursul William Vis care este un concurs eminamente de lowering, de redactare şi pledoarii. Atunci m-am convins că ceea ce vreau să fac este avocatura. Nu pot spune cu certitudine că voi face avocatură toată viaţa, cum nu pot spune cert că voi intra în magistratură când ajung în ţară şi îmi voi da definitivatul. Des­chiderea pe care ţi-o dă o profesie juridică te face să înţelegi că poţi lucra în multe domenii, inclusiv într-un domeniu economic, într-un fond de investiţii sau o societate de consiliere economică şi dezvoltare strategică. Revenind la întrebare, în mod cert nu vreau să mă fac procuror acum. Asta nu înseamnă că nu consider că în România încă se mai poate face ceva. Am o grămadă de prieteni care sunt procurori în devenire, judecători, pe care îi consider capabili şi dacă oamenii cu care vor lucra vor avea tot atâta încredere cum are avocatul cu care lucrez eu acum, sunt sigur că România va ajunge bine.

„Franţa nu este neapărat un model de democraţie de urmat”

Rep.: Nu îţi este teamă că justiţia din România poate fi influenţată de politic şi ceea ce ai învăţat în Franţa va fi greu de aplicat?

O.D.: Nu aş compara România cu Franţa. Istoria celor două ţări este diferită şi, pe cale de consecinţă, şi concepţiile sociale şi politice sunt diferite, dar asta nu înseamnă că situaţia din Franţa este mai bună. Vorbeam cu un prieten despre protestele din România, iar recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis printr-o decizie de interpretare generală că nimeni nu mai poate face proteste spontane decât în situaţii excepţionale. Anul trecut preşedintele Franţei, Macron, a decis să introducă examen de admitere la facultăţile din ţară. Până acum toată lumea putea intra la universităţi, cu excepţia universităţilor selecte la care dădeai exa­men. La ei principiul era „intră cine vrea, iese cine poate”. A urmat un protest imens din partea studenţilor. Aceste proteste s-au finalizat prin vandalizarea universităţilor, blocarea lor. Aşa am înţeles că Franţa nu este neapărat un model de democraţie activă demn de urmat.  Sunt de acord că protestele spontane fără motive legitime trebuie interzise. Trebuie să existe o balanţă undeva. Nu poţi ieşi în stradă ori de câte ori Curtea Constituţională dă o decizie care nu convine cuiva. Sau când apare o lege care nu convine. Asta înseamnă că oamenii nu au încredere în Sistem şi asta este o cu totul altă chestiune. Sistemul trebuie să fie astfel construit încât oamenii să aibă repre­zentarea necesară pentru a-și face nemulţumirea auzită acolo unde trebuie. Nu este rolul străzii să corijeze neregulile politice. În Parlament trebuie să fie o opoziţie solidă, ceea ce din păcate acum în România nu există. Iar Justiţia trebuie să reprezinte contraponderea necesară faţă de politic şi executiv.

Rep.: Consideri că justiţia din România este independentă?

O.D.: Sunt două sensuri care trebuie avute în vedere. În primul rând, din punct de vedere politic-ideologic, este imposibil de atins. Asta pentru că toată lumea are afinităţi politice. Nu poţi cere deci unui judecător sau procuror ca să fie sută la sută imparţial, pentru că este imposibil. Sunt oameni, au crescut într-un anumit context… Independenţa strict din punct de vedere juridic este mai uşor accesibilă. Judecătorilor li se asigură deja independenţă, ei sunt propriii lor stăpâni, nu au superiori, aşa cum au procurorii. Asta nu însea­mnă că procurorilor trebuie să li se dea aceeaşi independenţă.  

„Se schimbă pielea justiţiei”

Rep.: Deci nu crezi că există judecători vechi pe posturile, care au schelete în dulap şi pot fi şantajaţi?

O.D.: Nu cunosc judecă­tori atât de vechi. Cred că suntem în momentul când trebuie să depăşim un prag de generaţii. A trecut suficient de mult timp de la Revoluţie sau de la reminiscenţele regimului comunist şi se schimbă pielea justiţiei. Înseamnă că vin oameni noi, oameni din ge­neraţia mea care au avut un contact internaţional pu­ternic şi ştim despre ce vorbim când vine vorba despre drepturi constituţionale sau drepturi fundamentale ale omului. Mi se pare câteodată că unii oameni cu vârste peste 40 de ani, care sunt astăzi pe posturi, nu au o concepţie clară despre ceea ce înseamnă protejarea drepturilor fundamentale, care este elementul primordial când vine vorba despre independenţa judecătorilor şi a procurorilor.

„Destabilizarea politică prezentată în ziarele internaţionale, doar o chestiune de publicitate”

Rep.: Cum este văzută România din afară, cu procurorul-şef al DNA demis şi cu intenţia de revocare a procurorului ge­neral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie?

O.D.: Din afară suntem priviţi din punct de vedere moral şi din punct de vedere al competenţei ca România să preia în câteva luni preşedinţia Uniunii Europene. Pe de o parte suntem apreciaţi că am avut curajul de a înfiinţa un parchet anticorupţie, aşa ceva nu prea există în Europa, indiferent dacă au mai fost şi nereguli. În ceea ce priveşte preşedinţia UE, simpla destabilizare politică ce ţine titlurile multor ziare internaţionale este doar o chestiune de publicitate. Niciun stat din UE nu îşi permite să intervină direct într-un conflict dintr-o altă ţară. Nu o să vină nimeni să ne rezolve problemele.

Rep.: Cum sunt percepuţi românii?

O.D.: Francezii nu au nicio problemă cu românii. Ştii că am fost afectaţi la un moment dat de o emisiune tv, cu cerşetorii români, cu „S’il vous plaît, monsieur!”. De fapt, în Franţa a fost percepută doar ca o satiră, la fel ca problema cu Simona Halep şi caricatura din Charlie Hebdo, cu „Fier vechi, fier vechi”, după câştigarea Roland-Garros. Chiar şi la mine în birou mai glumim despre anumite defecte ale românilor, dar sunt doar glume. Francezilor nu le pasă de cum sunt românii. Lor nu prea le pasă de multe lucruri în afară de ei înşişi.

Rep.: Ce visezi să faci din punct de vedere profesional?

O.D.: Înainte să îmi iei interviul în liceu, eram pasionat de domeniul financiar, voiam să lucrez pe Wall Street. Din multe motive, inclusiv financiare, am ales ceea ce iubeam la fel de mult, Facultatea de Drept. La master am făcut Drept Bursier şi am învăţat cum funcţionează fluxurile de investiţie pe pieţele importante din lume. În viitor sper să mă pot dedica domeniului investiţiilor. Nu ştiu cum se va materializa asta. Sau poate voi rămâne în domeniul avocaturii să mă ocup de partea de business. Sunt nehotărât pentru că mi s-au deschis atât de multe posibilităţi de când am ajuns în Franţa.

„Cât m-a chinuit profesoara Cremarenco!”

Rep.: Cum îţi aminteşti acum de Hasdeu?

O.D.: Îmi amintesc de doamna Simona Cremarenco, profesoara mea de franceză. Efectiv, m-a chinuit în liceu. La un moment dat am crezut că are ceva cu mine. Am făcut şi pregătire cu ea să îmi ridic nivelul de franceză pentru a putea purta o conversaţie coerentă cu profesorii care urmau să predea la Colegiul Juridic de la Facultatea de Drept. Ţin minte că doamna Cremarenco mi-a spus <Octavian, tu vei fi studentul ideal pentru că eşti muncitor şi vrei să afli lucruri noi. Asta te va ajuta mult!>. Câtă dreptatea a avut! Jur! Stau acum într-un cabinet internaţional de avocatură în Paris, lucrez în franceză, şi mă gândesc şi acum cât de mult m-a chinuit pe mine Cremarenco. Acum îi mulţumesc pentru asta. Şi alţi profesori din Hasdeu m-au ajutat mult. Mai vreau să îi mulţumesc dirigintei mele Georgeta Mirea, cu care am învăţat engleza. Datorită ei am ajuns în semifinale la Hong Kong la Willem Vis.

1 COMENTARIU

  1. Cuuumm! traiesti,inveti si muncesti ”afara” si nu esti #rezist ? Nu e bine domnu’ masterand,nu e bine. Ramai asa .FELICITARI si deie Domnul sa fiti cat mai multi,MAJORITARI daca se poate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.