„Fotografia este despre suflet, trăire și emoție, iar apara­tul foto aranjează tot ce am gândit, în milioane de pixeli. Fotografiez cu pasiune, curio­zitate și uimire, permanente. Fotografiez tot ce-mi place și iubesc să creez amintiri! Așa sunt eu”. Este descrierea făcută de Liviu Stoica pe blogul său, un om pe care l-am întâlnit de nenumărate ori la evenimente, dar mai ales pe stradă, acolo unde, după cum mi s-a destăinuit, se simte „acasă”. Iubește lumea, trăiește și face lucrurile cu pasiune. Asta a făcut timp de mai mulți ani, perioadă în care a purtat haina militară. Datorită carierei sale, a fost de nenumărate ori în misiuni, în zone dintre cele mai sensibile de pe mapamond. Liviu Stoica poate spune că a cunoscut cu adevărat ce înseamnă sărăcia, atunci când a vizitat Congo și Nepal.|
A lăsat deoparte haina mi­litară, pentru a se dedica unei misiuni în Nepal, din partea Națiunilor Unite. O schimbare bruscă a regimului politic din această țară l-a făcut să se reîntoarcă în Afganistan, însă de această dată ca civil. A revenit la pasiunea sa din copilărie: fotografia. Îi place să studieze lumea și să surprindă cu obiectivul aparatului său tot ceea ce este frumos, pur și simplu. Simplitatea, spune Liviu Stoica, este ceea ce-l atrage cel mai mult. Lucrurile complexe se nasc din  lucruri simple, mi-a mărturisit, și de aceea o apreciază. Pe la jumătatea lunii februarie 2018, Liviu Stoica a avut prima expoziție personală de fotografie, cu tema „Drăgaica Buzău – Renașterea”.
43 dintre lucrările sale au fost expuse la Galeriile de Artă. A fost văzut alături de colegii săi de breaslă la muncă, dar puțini sunt cei care îl cunosc cu adevărat. A fost de acord să ofere un interviu pentru OPINIA, interviu prin care am descoperit o poveste, ce pentru unii dintre noi poate părea desprinsă din filme.

Reporter: Cine este omul Liviu Stoica?

Liviu Stoica: Este un om căruia îi place să trăiască foarte intens, să facă mai multe lucruri deodată, când trece ziua îi place să se gândească ce-a făcut în ziua aia, dacă poate să facă ceva mai bine în ziua care vine. Câteodată iese, câteodată nu.

Rep: Ați dat jos haina militară… Când erați militar, ce făceați mai exact?

L.S.: Serveam patria, în mod regulamentar și, în plus de asta, o serveam cu foarte mare pasiune. Tot ce am făcut în viața mea, am făcut cu pasiune.

Rep: Adică mergeați în misiuni?

L.S: Una dintre dorințele mele ca militar a fost să particip la misiuni internaționale împreună cu alte țări, din mai multe motive. Să îmi demonstrez mie, să mă simt eu bine învățând de la alții care sunt înaintea noastră din multe puncte de vedere, militari vorbind. Și toate aceste lucruri mi s-au îndeplinit. Am învățat de la militarii în NATO, în principal de la americani și de la britanici, standarde de operații, chestii de interoperabilitate, cum se numește în limbaj tehnic militar. Asta înseamnă să ne înțelegem cu ei pe mai multe paliere, începând de la limba comună pe care o vorbim, respectiv engleză, până la tehnica pe care o folosim, să fim compatibili unii cu alții și până la modul de a ne purta, modul de a lupta, modul de a face orice împreună, ca și când am fi o singură nație, această alianță NATO, de exemplu. Și am învățat multe.

Rep: Unde anume ați fost, ca și zone de conflict și nu neapărat, poate ca observator?

L.S: Am fost și în zone de conflict. Ca observator, de exe­mplu, pentru Națiunile Unite, am început cu un curs în Canada, care s-a numit „Curs de apărare în sprijinul păcii”, și acolo am învățat cum se acționează în zonele de conflict în țări sărace, în care oamenii au nevoie de speranță cel mai mult, dar și de alte lucruri materiale. Am continuat cu aplicarea celor învățate în mai multe zone de conflict din lume.

Rep: Cum ar fi, pentru că ați vorbit despre sărăcie?

L.S: Sărăcie… Africa, în primul rând, respectiv Congo. Acolo am fost un an de zile ca observator ONU. Mai apoi în Nepal, de data aceasta ca expert ONU, având experiență mai mare în acest tip de operații; în Afganistan, în Irak. Astea, în principal. 

Rep: De ce ați renunțat la haina militară, având în vedere câtă experiență ați acumulat în timp?

L.S: Eu am părăsit sistemul militar pentru a mă întoarce în rândul peace-keeperilor, a oamenilor în sprijinul păcii din Nepal, acolo a fost ultima mea misiune. Acolo am primit oferta de a lucra pentru ei full time. Asta însemna să renunț la cariera militară și să mă întorc în Nepal, pentru a face o chestie cu care eu mă suprapuneam perfect. Adică lucrul acesta în mediul internațional și, în principal, în operații curente. Am fost șeful Biroului de Operații Curente al întregii misiuni din Nepal.

Rep: Și ați acceptat?

L.S:  Am ieșit din armată, am susținut interviul cu cei de la Națiunile Unite. Am reușit, însă s-a întâmplat un lucru neașteptat pentru toți cei de pe planetă, aș putea să spun. După 240 de ani de regalism în Nepal, au fost alegeri și, în ciuda faptului că maoiștii au fost urâți de toată lumea și au fost partea negativă a situației geo-politice din Nepal, aceștia au câștigat. Ăsta a fost un prim pas. Pasul doi: ,,pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești.” Noi, cei de la Națiunile Unite aveam grijă de maoiști. Ei, primul gest pe care l-au făcut când au ieșit la alegeri, a fost să spună ,,U.N., go home!”. Și atunci misiunea din Nepal, în loc să se mărească, s-a micșorat până la stingere. În mod corect, calculat conform celor de la Națiunile Unite, misiunea de pace din Nepal trebuia să dureze cel puțin zece ani, iar în timpul ăsta mă integram și eu, motiv pentru care am ieșit din armată. Numai că toate aceste lucruri s-au întors total neașteptat și astfel, în loc ca misiunea să trăiască și eu să fac parte din ea, s-a închis. Eu nu am mai ajuns în Nepal și atunci m-am dus în altă parte: în Afganistan, ca civil.

Rep: Ce a mai rămas din uniformă?

L.S: Este toată uniforma. Este în cuier, e frumoasă. I-o mai arăt fetei mele din când în când, ca să nu uite cine a fost tatăl ei. Ea tot zice că sunt fotograf, dar eu sunt mai mult decât un fotograf. Să spună și ea la școală ce este tata. Păi unul e senator, altul  e patron, deputat și așa mai departe.

Rep: La fotografie, când ați ajuns?

L.S: La fotografie, cu ea m-am născut. Fotografia este în mine de mic, de la vârsta de 20 de ani. Mie îmi plac foarte multe lucruri care altora nu le plac. De ce? Pentru că, eu văd altfel lumea. O văd prin aparatul foto și decupez din ceea ce văd momente foarte interesante din punct de vedere fotografic și care pe mine mă satisfac în mod real, în timp ce altora s-ar putea să li se pară ostil, anost, plictisitor și așa mai departe. Asta este fotografia.

Rep: Fiecare dintre noi avem un ,,acasă”. Unde este ,,acasă” la dumneavoastră?

L.S:  Strada. Pe stradă este cel mai frumos, oricând și oriunde. Toată lumea este frumoasă. Buzăul mi se pare mie în fiecare zi altfel, ieșind pe aceleași străzi. Deci dacă eu vin în Marghiloman în fiecare zi, în fiecare zi este altceva. În fiecare zi, fac un alt traseu.

Rep: Ce vă leagă de acest ,,acasă” de pe stradă?

L.S: Lumea și acțiunea. Lumea este așa cum este, tu doar o descoperi și o decupezi.

Rep: Să înțeleg că iubiți lumea, tot ceea ce este în jurul ei și ceea ce creează ea?

L.S: Da. M-am adaptat și trăiesc în prezent foarte tare și surprind prezentul prin apara­tul foto.

Rep: Cum a fost apreciată expoziția?

L.S: Cu reticență în primul rând, pentru că noi, buzoienii, nu suntem obișnuiți cu astfel de manifestări, de exemplu, expoziție fotografică. Am inte­racționat personal cu lumea care trecea prin centrul Buzăului, la Galeriile de Artă, le-am ieșit în față, i-am întâmpinat, invitându-i în interior spunându-le că este o expoziție de fotografie și, cu toate astea, unii intrau, unii nu intrau. Auzeam tot felul de comentarii de genul “cum adică expoziție fotografică?”, și trebuia să le explic în câteva cuvinte, ca să nu-i plictisesc, la ce se pot aștepta dacă trec pragul Galeriilor de Artă. Și am reușit de multe ori, câteodată nu, dar am fost mulțumit de fiecare om care a călcat acolo și i-am explicat tot, i-am stat alături. Am promovat fotografia, nu fotografia mea. Fotografia mea a fost destul de banală, ce am pus acolo. Nu a fost artă fotografică, sub nicio formă. A fost doar o parte a fotografiei de stradă, care este foarte dificil de făcut, ca să fie o artă fotografică. A fost doar un peisaj urban de Drăgaică. Deci Drăgaica prin ochii mei, eu petrecând cam zece ore pe zi în cele 15 zile în Drăgaică, mișcându-mă non-stop printre oameni, surprizând așa cum am văzut eu, Drăgaica. Cele mai importante 43 de fotografii din cele câteva sute pe care le-am văzut eu, ­me­d­itând să fie puse pe perete, pe acelea le-am printat și le-am pus.

Rep: Culoarea kaki v-a adus notorietate în lumea armatei. Dar ca fotograf, obiectivul v-a adus celebritate?

L.S:  Eu am câțiva admiratori din elite. Eu față de ei mă raportez, față de cei pe care îi admir, îi numesc mentorii mei în fotografie. Eu îmi urmez calea de a fi cât mai bun în fotografie și a surprinde cât mai interesant realitatrea asta în care trăiesc. Și ăsta este drumul meu.

DISTRIBUIȚI
loading...