A absolvit Colegiul Hasdeu la profilul matematică-informatică bilingv – engleză și era decisă să continue studiile la o facultate cu profil real. Întâmplarea a făcut să devină însă studentă la Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea București, la specializarea Japoneză-Coreeană. Fascinată din copilărie de desenele animate japoneze și de muzica pop coreeană, buzoianca Alexandra Neagu și-a dorit încă din liceu să învețe cele două limbi, iar când s-a văzut în fața fișei de înscriere la facultate și a constatat că poate alege atât limba japoneză cât și cea coreeană, și-a dat seama că aceasta este facultatea pe care și-o dorește. A susținut admiterea, a devenit studentă în București și, după primii doi ani de facultate, a aplicat pentru o bursa de un an în Japonia. A fost acceptată la Universitatea din Nara și a trebuit să suspende anul trei de facultate în România, pe care îl va parcurge după revenirea în țară.
Aflată la aproximativ 10.000 de km de țară, Alex­andra a acceptat să vorbească pentru OPINIA de­spre experiența pe care un student român o trăiește în țara Soarelui Răsare și despre impactul cu o cultură cu totul diferită. Nara, micuțul orășel aflat la mai puțin de o oră de Osaka, a fost în secolul VIII prima capitală permanentă a Japoniei. Bursa, atât de greu de obținut de un student român, i-a deschis buzoiencei ușile către o nouă lume; o lume fascinantă în care peste 1.300 de căprioare împânzesc orașul și îți mănâncă din palmă, acolo unde există cel mai mare templu din lemn din lume sau unde studenții fac cursuri de tras cu arcul, cursuri de ceremonia ceaiului,   iar când ies în oraș merg la cafenele unde se joacă cu bufnițele.

Reporter: Ce te-a făcut să alegi Facultatea de Limbi Străine?

Alexandra Neagu: Sincer? Cred că ne-am ales reciproc, eu și facultatea.  Facultatea de Limbi și Literaturi Străine nu a fost prima mea opțiune. Trebuia să fie planul de rezervă. Mă pregătisem timp de doi ani pentru o facultate care nu ținea de sfera umanistă. Totuși, mi-am propus să încerc și aici. Dacă mă întreabă cineva „de ce?”, i-aș răspunde „de ce nu?”. Știam că am o afinitate față de limbile străine în general. Și știam că dacă aplic aici, vreau să studiez cel puțin una dintre cele două limbi asiatice care mă atrăgeau. Când am fost să completez fișa de înscriere, mă gândisem la o combinație a uneia dintre ele cu engleza. Mi s-a spus acolo că pot opta pentru ambele, ca pereche, așa că am scris asta ca prima opțiune. Oricum, trebuia să studiez cel puțin una dintre ele. Altceva nu aș fi acceptat. Cu toate astea, a fost mai degrabă o decizie de… penultim moment. 

Copilăria și desenele animate japoneze de la televizor

Rep.: De unde pasiunea pentru limbile asiatice?

A.N.: Aș folosi mai degrabă termenul „interes” decât „pasiune”. Ca mulți alții din generația mea, am avut contact cu o mică parte din cultura japoneză, prin „anime” (n.r., desenele animate japoneze). Când eram în școala primară exista o oră, seara, de la care începeau să se difuzeze la televizor doar desene animate japoneze. Și îmi plăceau; îmi plăceau chiar foarte mult. Cert este că mă atrăgea faptul că erau diferite de ce vedeam de obicei în jurul meu sau la tv. Stilul în care erau desenate personajele, hainele, locurile, modul de viață…  și interesul s-a accentuat odată cu trecerea timpului. Am început să urmăresc și seriale japoneze, să caut și să ascult muzică în japoneză; am și întâlnit vreo două persoane cu care rezonam din punctul acesta de vedere. Până când, prin gimnaziu, am ascultat o melodie pop coreeană. Și am ajuns la ceea ce acum, unii fani numesc „abisul” k-pop, pe atunci nefiind atât de cunoscut și de popular în lume, ca astăzi. Ușor-ușor, interesul pe care l-am menționat s-a împărțit în două, pentru că entertainmentul coreean prinde foarte repede publicul, iar eu m-am lăsat prinsă, fără regrete. Și, evident, am continuat să fiu la curent, mai mult sau mai puțin, cu latura aceasta. Am ajuns într-un final și să vreau să învăț aceste două limbi străine și nu-mi pare rău.

Rep.: Cum ai ajuns să beneficiezi de bursă în Japonia?

A.N.: Am terminat primii doi ani, după care am aplicat pentru o bursă de un an în Japonia și a trebuit să suspend anul trei, pe care-l voi parcurge după revenirea în țară. Există niște burse oferite de statul japonez, prin universitățile lor. Universitatea București are parteneriat cu câteva dintre ele. Practic, am aplicat prin universitate, cu ajutorul doamnelor profesoare ale secției de Japoneză, fără de care nu aș fi putut ajunge aici și cărora le sunt foarte recunoscătoare. Am depus documentele necesare – a trebuit să le trimit prin poștă, chiar – și apoi am așteptat răspunsul de la partea japoneză și… a fost pozitiv.

„În Japonia, un măr se vinde la prețul care se cere în România pe un kilogram”

Rep.: Înainte de a beneficia de bursă, aveai prieteni în Japonia sau în altă țară asiatică?

A.N.: Din Japonia, nu. Exista o singură fată, din Insulele Filipine. Ne-am cunoscut pe Facebook; făceam parte din același grup pentru o trupa coreeană, din ce țin minte. Am început să vorbim, am aflat că avem și alte lucruri în comun și ne-am înțeles bine. Asta se întâmpla acum vreo cinci ani. Încă mai ținem legătura, dar nu mai suntem la fel de apropiate.

Rep.: Cât de mare a fost diferența între ceea ce știai despre Japonia și țara pe care o cunoști acum din interior?

A.N.: Șocul cultural nu a fost prea puternic. Era pur și simplu dorința de explorare a unui loc nou, a unei culturi „la ea acasă”. Când am ajuns, mă minunam de orice vedeam – drumuri, temple, clădiri etc. Și asta nu pentru că nu aș fi știut că există sau pentru că nu m-aș fi așteptat să văd respectivele lucruri, ci a fost mai mult bucuria ca, în sfârșit, erau în fața ochilor mei, în mărime naturală. Nu le mai vedeam prin intermediul unui ecran, le puteam atinge, le puteam simți, le puteam admira în detaliu. Pot spune, totuși, că am fost într-adevăr surprinsă de cât de curate sunt străzile – cu toate că auzisem despre asta -, de cât de precis e modul de reciclare (mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc), de cât de simpatici și de treabă sunt localnicii în Nara – nu mă pot pronunța pentru restul Japoniei -, dar și de cât de scumpe sunt fructele și legumele, cu toate că auzisem și despre asta. Un măr, aici, se vinde aproximativ cu prețul care se cere în România pe un kilogram.

Rep.: Ce știu japonezii despre România ?

A.N.: Nu am prea mulți colegi japonezi, majoritatea cursurilor de aici sunt special configurate pentru studenții străini. Am avut în schimb activități în care am interacționat cu studenții facultății, chiar și cu copii de la școala primară, cărora le-am explicat câte ceva despre România, chestiuni legate de limbă, cultură – chestii sumare, nimic complicat. Și toți au fost destul de receptivi la explicații și curioși să afle mai mult. La fel s-a întâmplat și când am ținut o prezentare în aer liber a țărilor din care provenim. Eu am explicat, de exemplu, despre Vulcanii Noroioși, iar împreună cu celelalte colege le-am arătat harta României și le-am spus fiecare din ce județ provenim.  Din ce am observat, tinerii din Japonia nu știu prea multe despre România. Chiar dacă au auzit de Dracula, nu fac neapărat conexiunea cu țara noastră. Au existat totuși câțiva care m-au surprins plăcut; un băiat, probabil pasionat de istorie, știa despre Vlad Țepeș, ca domnitor, despre relația tensionată a Țarii Românești cu Imperiul Otoman din perioada domniei lui. Un ghid de la un muzeu aici avea prieteni români și știa de București, de Timișoara, de Cluj-Napoca, auzise de Nadia Comăneci și de Transfăgărășan… dar, în general, cel puțin unde stau eu, japonezii nu știu prea multe despre România. În ceea ce privește felul în care văd ei europenii, i-am auzit de multe ori pe studenții japonezi complimentându-ne, în special pentru aspectul fizic. Dacă ai pielea albă și/sau trăsături străine, pentru ei ești „frumos”. În plus, chiar dacă știu că suntem aici pentru că studiem japoneza, tot se miră când ne aud vorbind, de parcă nu pot să se obișnuiască cu ideea ca cineva non-japonez le poate vorbi limba.

„În japoneză trebuie să știi cel puțin 2.000 de kanji pentru a citi ziarul”

Rep.: Cât este de greu este de învățat limba japoneză?

A.N.: Din punctul meu de vedere, dacă îți place și ești dispus să faci un efort, nicio limbă nu este prea greu de învățat. Ce-i drept, japoneza, printre altele, necesită o dedicare puțin mai aparte, întrucât nu folosește alfabetul latin cu care suntem obișnuiți. Doar că, privind în oglindă, majoritatea asiaticilor ar avea aceeași părere despre limbile europene, nu? Pentru că și ei au propriile sisteme de scriere, care diferă de ceea ce știm noi.

În primul rând, limba lor se bazează pe silabe care, dacă ar fi să le transcriem în alfabet, sunt formate din cate două litere – mereu consoană + vocală. Vocalele a, e, i , o, u pot exista și de sine stătătoare. Există și un semn grafic pentru „n”- singura consoană care poate fi scrisă singură. Pronunția nu este foarte dificilă. Există totuși câteva reguli de care trebuie să se țină cont. De exemplu, silabele „ra, re, ri, ro, ru” sunt scrise în alfabet latin cu consoana „r”, însă în realitate, sunetul este undeva între „r” și „l”. De asemenea, lungirea unei vocale poate schimba complet sensul unui cuvânt (ex: „yuki” – zăpadă și „yuuki” – curaj).

Rep.: Am înțeles că există mai multe sisteme de scriere.

A.N.: Scrierea este cea care cred că pune cele mai multe probleme. Sunt trei sisteme de scriere în limba japoneză, care coexistă. Nu poți învăța doar unul singur; trebuie să le știi pe toate trei. Cea mai importantă, totuși, este utilizarea kanji-lor (caractere chinezești mai mult sau mai puțin modificate, în timp, de japonezi). Se spune că pentru a citi ziarul în japoneză trebuie să știi cel puțin 2.000 de kanji; de fapt, 2.000 nu sunt de ajuns. Fiecare kanji are o anumită semnificație, însă diverse pronunții, în funcție de cum este utilizat. Dacă vrei să scrii un anumit cuvânt, de obicei folosești kanji-ul respectiv și adaugi una/două silabe. Sau, dacă respectivul cuvânt nu se poate scrie doar cu un singur kanji, se folosesc doi sau mai mulți, și de obicei, citirea se schimbă complet. Celelalte două sisteme de scriere sunt silabare, unul numit „hiragana” – în care se poate scrie practic orice termen, însă dacă folosești kanji, sensul cuvântului în propoziție poate fi greu de înțeles, iar celălalt „katakana” – folosit în general pentru împrumuturi din alte limbi). Așadar, pot spune cu convingere că limba japoneză este solicitantă, dar cât de dificil este de fapt de învățat poate decide fiecare, după propriul set de valori.

Rep.: Există mitul că în scrierea asiatică, în general, există riscul ca o mică „codiță” desenată greșit să schimbe cu totul înțelesul unei propoziții. Este adevărat?

A.N.: Nu știu dacă înțelesul unei propoziții, dar al unui cuvânt, da. Caracterele chinezești folosite de japonezi în scriere (kanji) pot fi puse în categorii, în funcție de o parte numită „radical”, pe care un număr de kanji (care variază de la radical la radical) îl au în comun. Și nu este prea greu să te gândești la un anumit kanji pe care să vrei să îl scrii, dar să nu îți aduci aminte bine decât radicalul. Iar dacă nu îți amintești și restul, partea care îl diferențiază de celelalte caractere, rezultatul nu este prea util. Poți reuși să scrii un cuvânt, sau o porțiune de cuvânt care are alt sens, sau care nu are sens deloc, pentru că nu este caracterul corect.

De exemplu,

  • 開く[aku] = a deschide
  • 閉める[shimeru]= a închide

Arată foarte asemănător, având același radical : 門, deci pot fi încurcate ușor. Doar că, după cum se observă, se pronunță total diferit, și pentru a putea fi scrise, este nevoie și de alte silabe; kanji-ul reprezintă doar rădăcina cuvântului. Deci, chiar dacă, să spunem, încurci un kanji cu celălalt, dacă știi pronunția cuvântului și scrii restul corect, în hiragana, există foarte mari șanse ca persoana care îți citește propoziția să înțeleagă ce ai vrut să scrii.

Rep.: Ce presupune bursa ta din Japonia?

A.N.: Pe parcursul programului am un număr de cursuri la care trebuie să particip și în cadrul cărora suntem evaluați în funcție de metodologia fiecărui profesor. În semestrul al II-lea scriu și o lucrare, a cărei temă să se lege în orice fel de cultura japoneză. În principiu decurge ca orice altă lucrare: decid tema, caut surse bibliografice, mă documentez bine, scriu și, preferabil, fac un sondaj de opinie, strâns legat de tema aleasă, care să reprezinte partea principală a lucrării, ceea ce am și făcut.

 Rep.: S-a întâmplat să ai rezultate mai bune la cursuri chiar decât un elev japonez?

A.N.: Aici avem cursuri ținute special pentru studenții străini. Suntem aici în principal pentru a studia limba japoneza. Chiar dacă, pe lângă cursurile obligatorii, ne putem lua și câteva cursuri împreună cu japonezii, este de înțeles că nivelul nostru de înțelegere a materiei, dacă este predată în japoneză, pentru japonezi, este diferit față de nativi. Mi-am luat, ce-i drept, un curs de limba engleză, din curiozitate. Și da, dat fiind că am început să învăț engleza din școala primară, cunoștințele acumulate până acum îmi oferă un avantaj la curs. În Japonia limba engleză începe să se predea cam pe la gimnaziu.

Lipsa coșurilor de gunoi și căprioarele care traversează străzile

Rep.: La ce s-ar putea acomoda cel mai greu un european care ajunge prima dată în Japonia?

A.N.: Cred ca l-ar uimi lipsa coșurilor de gunoi pe străzi. Pe mine încă mă stresează, uneori. În pofida, sau datorită, depinde de ­pe­rspectivă, cărui lucru majoritatea străzilor de aici sunt foarte curate. Și sigur ar fi uimit de cât de bine sunt îmbinate elementele tradiționale cu cele moderne. De exemplu, găsești altare shinto, sau statuete legate de credințele locale în cele mai neașteptate locuri, pe lângă case, în mijlocul orașului etc. Vezi un zgârie-nor, și nu prea departe, o tori-i (poarta care marchează intrarea într-un loc sfânt, n.r.). Probabil s-ar acomoda cel mai greu la etichetă și politețe. Sunt multe reguli nescrise aici, care trebuie totuși luate în seamă, din respect pentru poporul și cultura japoneză. și faptul că lucrurile se fac sau se spun într-un anumit fel, cu care europeanul nu este obișnuit, ar putea să-i confere un oarecare disconfort psihologic. Cel puțin până înțelege motivul pentru care trebuie să procedeze într-un anumit fel.

Rep.: Pe tine ce te-a surprins prima dată acolo?

A.N.: Nara este faimoasă pentru numeroasele căprioare care zburdă, mai degrabă se plimbă, libere aici.  Sunt niște făpturi foarte distractive, câteodată periculoase totuși; mai ales cele care s-au învățat cu oamenii. Cum aud că fâșâi o pungă din plastic, instant se gândesc că ai mâncare pentru ele. Nu contează ce ai, de fapt, în ea. Vin grămadă spre tine, fiind gata să-ți rupă punga, dacă nu ai grijă. În zonele cu mulți turiști, majoritatea stau la poze și, dacă ești norocos, îți poți face și un selfie cu o căprioară sau un cerb. Partea amuzantă vine când stai la semafor și vezi o căprioara șmecheră care începe să treacă strada pe roșu, foarte lent. Parcă se bucură de faptul ca sunt protejate prin lege și șoferii sunt obligați să se oprească în mijlocul drumului, dacă trece o căprioară. Cerbii par și mai fuduli. Le-ar mai trebui doar niște ochelari de soare ca să completeze look-ul, pentru că au deja atitudinea.

Și nu pot să menționez căprioarele fără să aduc aminte de sunetele pe care le scot, pentru că știu că m-au șocat. În timp ce femelele și puii scot un sunet subțire, care sună puțin ca scârțâitul unei uși, masculii scot niște urlete oribile. Prima dată când i-am auzit era seară, eram la cămin. Sincer, am crezut că aud o femeie care era atacată de vreun criminal sau ceva asemănător. Pentru vreo două minute m-am gândit să întreb care era numărul pentru poliție, dar am aflat foarte repede că sunetul era de fapt strigătul unui cerb. Țin minte ca am râs cu poftă, după aceea. 

Rep.: Cum a fost să petreci Revelionul acolo?

A.N.: Din ce am văzut, la ei nu e prea multă lume care să țină petrecere de anul nou. Sunt foarte mulți oameni care se duc fie la temple budiste, fie la sanctuare shinto, la fel cum sunt și oameni la noi care se duc la slujba de Anul Nou. Au propriile ceremonii, propriile obiceiuri, destul de diferite față de ale noastre, dar scopul este cam același. Se duc acolo pentru a întâmpina noul an, pentru speranța unui an mai bun, pentru noroc, sănătate etc. 

Rep.: Cum decurge o zi obișnuită din viața ta în Japonia?

A.N.: Mă trezesc, mă duc la cursuri… Spre deosebire de România, aici există pauză de prânz, care ține în jur de o oră. Și mă pot duce la cantina facultății să mănânc. Apoi alt(e) curs(uri). Mă întorc la cămin, iar dacă nu am teme poate mă duc să mă plimb prin parcul Nara, care este imens și foarte plăcut, plin de natură și de căprioare. A fost inițial pădure și treptat s-au amenajat porțiuni din ea; cam ca Crângul nostru, doar că mult mai mare. Noi aici avem o parte de pădure fix în spatele căminului, și dacă avem poftă de drumeții, nu trebuie să căutăm prea mult un loc potrivit. Dar evident, nu facem asta în fiecare zi. E drăguț, totuși, că avem niște temple foarte frumoase în apropiere, în pădure. Pe cuvânt că aș putea să petrec o zi întreagă plimbându-mă prin apropierea lor, atât de plăcute privirii sunt împrejurimile. Nu este atât de mare diferența între viața de student aici și cea din România, dacă faci abstracție de locație.

Ce îmi place, dar nu pot spune că face parte dintr-o zi obișnuită, este că universitățile aici au multe cluburi extracuriculare (de exemplu, shodo – caligrafie, kyuudo – tras cu arcul, sado – ceremonia ceaiului, cor, dans etc.), ceva ce avem și noi la secția de japoneză, doar că la scară mai mică. Câteva dintre cluburi (în special cor și dans) au câteodată demonstrații/ spectacole, la care poate asista oricine, pe gratis. Și îmi face mare plăcere să merg la aceste spectacole. Am asistat și la două mini-concerte ale studenților departamentului de muzică. Studenții sunt foarte talentați și muncitori.

Bufnițele și pisicile din cafenele

Rep.: Cum te distrezi acolo?

A.N.: Pentru că toți studenții străini stau în cămine vis-a-vis, ne putem aduna mai mulți să vedem un film, să jucăm jocuri, să vorbim… Mai sunt și cafenele cu animăluțe, unde poți bea un suc/ceai etc și te poți juca cu acestea/ poți mângâia animăluțele din cafenea. Până acum am fost la două cafenele cu bufnițe și într-una cu pisici. Toate bufnițele aveau nume propriu și o plăcuță pe care scria rasa și caracteristicile sale. La „cat cafe”, cum sunt numite în engleză, există un panou unde erau scrise numele tuturor pisicilor, lângă poza fiecăreia, cu câte o scurtă descriere despre ce le place și ce nu. Există și destule cafenele obișnuite, care au o mulțime de curiozități delicioase care parcă ne așteaptă să le testăm. Câteodată explorăm și barurile de aici, mai ales cele cu cocktailuri renumite prin partea locului. Am gustat destule băuturi de care mi-era milă să mă ating, pentru că erau foarte frumos ornate; barmanii sunt foarte creativi și știu bine ce fructe să folosească și cum.

Printre cele mai distractive metode de a-mi petrece timpul liber aici este karaoke. Ne ducem de obicei în grupuri, dar te poți duce și singur, fără nicio problemă. ți se dă o cameră și, pentru un anumit timp, decis de tine, poți cânta după placul inimii. Au o selecție destul de variată, chiar și pentru cântecele non-japoneze. Mi-ar plăcea să avem așa ceva și în România.

„Abia aștept să mănânc mâncare românească”

Rep.: Ce îți lipsește cel mai mult din România?

A.N.: Familia, prietenii și mâncarea. Primele două sunt de la sine înțelese, dar abia aștept să mănânc mâncare românească. Nu prea mă înțeleg cu felurile de mâncare japoneze.

Rep.: Ce îți dorești să faci în viitor în plan profesional?

A.N.: Nu am încă un plan concret, dar mi-ar plăcea mult să pot folosi cunoș­tințele acumulate aici, la un viitor loc de muncă. Aș simți că ceea ce am învățat are un scop mai profund decât obținerea diplomei care atestă ce studii am finalizat.

Rep.: Privind acum în urmă, a existat vreun profesor care ți-a marcat evoluția în Hasdeu?

A.N.: Desigur, au fost mulți profesori care mi-au marcat evoluția. Pot spune că fiecare a avut partea sa de contribuție, mai mult sau mai puțin semnificativă, în dezvoltarea mea ca elev și mai ales ca om. Am avut însă norocul să fiu în clase cu încadrare bună, am avut dascăli pe care mulți elevi și i-ar fi dorit, iar pentru că de mică mi-a plăcut limba engleză, pot spune că am fost incredibil de norocoasă să am profesoare cu calități didactice extraordinare, care m-au ajutat să aprofundez cunoștințele și chiar să accentuez pasiunea pentru aceasta limbă. În liceu, am avut ca dirigintă chiar profesoara de engleză, doamna Monica Ionescu, o persoana „cool” (ca să folosesc un termen englezesc intrat în uz), din punctul meu de vedere. M-am înțeles foarte bine cu dumneaei, și am avut plăcerea să purtăm discuții nu doar legate de orele de curs și astfel este posibil să-mi fi stârnit curiozitatea față de viața de student la Limbi Străine, dat fiind că și dumneaei a absolvit această facultate.

DISTRIBUIȚI
loading...