Ioan STOICA

Două sunt volumele apă­rute în anul trecut purtând semnătura lui Mihail Mihailide (n.1938, Viena) – unul, cel cu titlul de mai sus, la care ne referim şi, un altul, „Urma paşilor din urmă,”  ambele,  evenimente editoriale. Medic laborios (absolvent al Facultătii de Medicină, Bu­cureşti), Mihailide este şi un excelent ziarist,  dar mai ales un scriitor de talent şi un cercetător avid. Ocupă funcţia de director general, fondator  al prestigiosului săptămânal „Viaţa Medicală” şi al editurii cu acelaşi nume. Este membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti, al Uniunii Scriitorilor Români,  al Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici.

După 2008, e prezent în librării, anual, cu cel puţin o lucrare de referinţă. Dintre ele amintim „Literatura artistică a me­dicilor”(2009),  „Medicii şi seducţia puterii-Miniştrii sănă­tăţii” (ediţiile: 2014, 2016) şi „Medicii Regilor  României – Regele Carol l, Regina Elisabeta, Regele Ferdinand, Regina Maria” (2016).

Cartea cu titlul atât de neaşteptat, dar sugestiv, „Insolitul ospăţ al unui devorator de arhive”, este o realizare cu un conţinut dens, structurată pe mai multe povestiri cu titluri distincte, unele dintre ele asigurând cadrul altora, fiind, ca procedeu stilistic, ceva în genul „povestirei  în povestire” sau „povestirei  în ramă”. Doar că povestirile lui Mihailide – în pofida atmosferei fabuloase, pline de mister (e amintită, fie şi în treacăt, crima lui Sylvestre Bonnard, personajul lui Anatole France), cu  suspansuri, fantome şi întrupări – se referă la existenţe umane, care au săvârşit fapte, în majoritate inedite, cu precădere din domeniile medicinei   sau  literaturii.

Naratorul dezvăluie pretextul şi cadrul de desfăşurare a acţiunii: acasă, la lumina lămpii sale cu irizări de alabastru, în salonul unde vor trece, pe rând, în maniera „ceaiului de la ora cinci”, oaspeţii, adică „fantomele”… livreşti. Unele dintre ele, izvodite chiar din cartea de eseuri, „Aux confins de la medecine” („La frontierele medicinei”), al cărei autor nu e, cum s-ar putea crede, Francois Mauriac, deţinătorul Premiului Nobel, ci mai puţin cunoscutul… Pierre Mauriac (1882-1963), fratele acestuia, fost decan al Facultăţii din Bordeaux, membru corespondent al Academiei de Medicină din Franţa.

Dar iată că scriitura elegantă de pe coperta interioară a cărţii  lui Pierre Mauriac este, de fapt, autograful  distinsului doctor Constantin Poenaru Căplescu, din 9 ianuarie 1953, el fiind o „fantomă” marcantă în vizorul lămpii „devoratorului” de arhive. Sunt evidenţiate personalitatea doctoru­lui, virtuţile sale de chirurg (realizator în premieră a inciziei de 1cm. în apendicectomie!), succesele obţinute pe linia activitătii de creaţie ştiinţifică, dar şi în alte domenii… Însă  doctorul  Poenaru era  şi tatăl… Martei Poenaru, cea căsătorită cu Alexandru Osvald (Păstorel) Teodoreanu, scriitorul înzestrat cu har epigramatic. Una din „ţintele” sale predilecte  a fost, paradoxal, nimeni altul decât… savantul şi omul politic Nicolae Iorga. Memorabile au rămas în epocă  versurile satirice de sub genericul: „Strofe cu pelin de mai, contra Iorga Nicolai. Cu o scrisoare inedită de la Dante Alighieri”(1931), scrieri care  au iscat  un proces între cei doi, în finalul căruia Iorga  trece cu vederea „acoladele” epigramistului, deşi Păstorel îl mai pişcase între timp: „Când doarme învăţatul domn, /Trei stenografi îl urmă­resc,/căci tot ce spune Iorga-n somn/ Apare-n Neamul Românesc”.

O povestire fascinantă, filtrată în lumina lămpii procurată de autor „într-o vară toscană în trecere prin Volterra,” este cea legată de „fantoma” teribilului doctor Ferreyrolles de Bourboulle, supranumit medicul reginelor. Chiar dacă e citat de mai multe ori în documentele de arhivă… medicală  din perioada bolii Reginei Maria şi deşi a avut  legături de amiciţie  cu prinţesele  Casei Regale a României (principesa Ileana  fusese  operată de apendicită în orăşelul Bourboulle), el reprezenta totuşi o enigmă… până la urmă dezlegată, prin intermediul unei scrisori, găsite  întâmplător într-un almanah vechi, care  dezvăluia că  principalele preocupări ale faimosului doctor au fost: medicina termală, homeopatia şi acupunctura!

Apoi, „jocul” fantomelor… răvăşite din arhive de geniul scormonitor al cerce­tătorului-medic ajunge tocmai în munţi, la Sinaia  anului 1888! Aici,  mare eveniment la „Theâtre de Castel Pelesch!”. Avea loc spectacolul cu piesa „Louison” de Alfred de Musset, prilej pentru narator de a face apologia teatrului dramaturgului – încă, în „circulaţie” la Comedia Franceză la sfârşitul secolului al XiX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Se joacă puternic la Peleşul din Sinaia, în faţa unor prinţi şi prinţese, iar în distribuţie întâlnim persoane importante: Elena Văcărescu, Mr. Mavrocordat, Robert Scheffer, Fany Seculici, viitoarea scriitoare ce va semna cu pseudonimul Bucura Dumbravă (1868-1926), Zoe Davila, fiica doctorului Carol Davila şi a Anei, născută Racoviţă, nepoată a Goleştilor etc.

Spectaculos e şi destinul altei „întruchipări” prezente la „five o’clock-ul” cercetătorului-narator: fostul primar al Sinaiei, celebrul Gheorghe/ George  Matheescu, prieten cu principalii scriitori ai vremii (Caragiale l-a studiat, servindu-i ca prototip al personajului Mitică). A fost tatăl a trei  copii: o fată, Sevila-Maria, şi doi băieţi,  Decebal şi Imperiu (Impy) – toţi victime ale anilor ce au urmat  celui de-al Doilea Război Mondial. Sevila, asasinată în 1960 în locuinţa  din Sinaia; Decebal, ataşat comercial la Londra, repatriat în 1963, a  fost găsit spânzurat în apartamentul său din Bucureşti; Impy, carismatic  profesor de engleză,  translator la Ambasada Americană, a fost pus sub  urmărire  şi arestat  în 1952, pe motiv că ar fi  furnizat informţii  spionului american Frank Wisner, unul dintre fondatorii CIA.

Alte distinse „umbre” se succed  în salonul iluminat de lampa cu  picior de alabastru: profesorii doctori Iancu Gonţea şi Liviu Popoviciu, amândoi originari din pitorescul  Bran, unul mai teribil decât celălalt. Au impresionat  prin realizări  profesionale de cel mai înalt nivel, lucrările lor ştiinţifice au adus contribuţii în domeniul studiului somnului, la dezvoltarea ştiinţei alimentaţiei, la combaterea  bolilor vasculare,  ale creierului şi ale măduvei spinării  etc.

Între ultimele apariţii „fantomatice,” în lumina spiritualizată, cea mai încărcată  de  drmatism  e  aceea  a lui Haralamb G. Lecca, parcă mai hotărât ca oricând să-i înfrunte pe cei care  i-au pus  la îndoială calităţile de poet, prozator, dramaturg  şi i-au  contestat studiile de medicină  de la Paris. Unii epigramişti îl „ciupiseră” un pic, încercând să-l „tempereze”: „Haralambie, <Câinii> tăi/ Mie-mi par nişte potăi/Tu-i hrăneşti destul de bine,/Ei te muşcă-ntâi pe tine” (Cincinat Pavelescu, după premiera spectacolului cu piesa „Câinii”). Uneori, posteritatea e însă salvată de  te miri ce. Cum ar fi, de exemplu, „Dona Clara”, poezie pusă între timp pe muzică şi interpretată magistral, cu parfum de epocă, de maestrul Tudor Gheorghe. Se pare că, de atunci, la acordurile ei, Haralamb G. Lecca  se răsuceşte  în mormânt!… La urmă, lumina lămpii  cu irizări de alabastru, adusă  din Volterra,  se stinge treptat.

DISTRIBUIȚI
loading...