În balansoarul medic-pacient, cum renunţă unul dintre ei la locul cuvenit, celălalt ori rămâne suspendat în aer ori dă cu fundul de pământ. Ca medic ai datoria să păstrezi zilnic acest echilibru instabil, mărind sau micşorând distanţa faţă de cel suferind până la obţinerea ,,neutralităţii binevoitoare” învăţate în facultate. Uneori însă, oricât te-ai strădui, cel din faţa ta păşeste amuzant de hotărât peste balansoar şi peste tine.

Dimineaţă mohorâtă de luni. Un ciocănit ferm urmat imediat de o troznire a uşii de perete. ,,Şefu’, am şi eu o hernie”. După ce îl lămuresc că nu pot, nu ştiu şi nu vreau să îi fiu decât medic, preia comanda: ,,Doctore, să mă operezi bine!”. O necesară trecere în revistă a pluralului persoanei a doua îl aruncă spre ultima şarjă, cea emoţională. În plus, face o tentativă parată la timp de luare pe după umeri: ,,Dom’ doctor, eu vreau să fiu frate cu dumneavoastră!”. Neavând acordul mamelor, cererea se respinge.

Alteori, apăsaţi de griji, de temeri şi de complexe, bolnavii sunt hăt, departe, pitiţi înfricoşaţi după câte o basma, păr alb şi haine de mamaie. Neinspirat în acea zi, o întreb, aducând şi mai multă distanţă între noi: ,,Cum vă numiţi?”. Agăţată în memoria miilor de ,,bre” şi eventual de ,,fă” primiţi în satul ei de munte, îşi aruncă privirea speriată peste umăr, către o vecină inexistentă şi eventual salvatoare: ,,Cum ne numim…?”.

Costin DUŢU este doctor în Ştiinţe Me­dicale, medic primar Chirurgie generală la Spitalul Militar Central

DISTRIBUIȚI
loading...