În Buzău, literatura autentică e reprezentată de două domniţe frumoase: Gina Zaharia şi Mihaela Roxana Boboc. Celelalte scriitoare, precum Elena Radu, Lucille Iona (Maica Lucia), Valeria Manta Tăicuţu etc., au deja un statut al lor bine definit. Trec peste amănunte care ţin mai mult de poliţe literare şi mai puţin de lucrurile clare şi simple din păienjenişul unui literaturi aflate mai mereu în expansiune.

   Gina Zaharia şi Mihaela Roxana Boboc sunt într-o evoluţie artistică foarte rapidă. Carte după carte, care mai de care mai surprinzătoare. Cele două poete se află într-o ascensiune intimidantă. Într-o zi, recent, m-am întâlnit cu şoţul Ginei Zaharia, un om cu o nobleţe a chipului greu de descris, un suflet rar. I-am zis câteva cuvinte despre scrisul soţiei sale. Pur şi simplu, domnul Marian Zaharia era încântat şi mulţumit, de parcă tot succesul literar al soţiei i se cuvenea şi dumnealui. Şi cam aşa e. Rar întâlneşti un om, un soţ, care să investească suflet în preocupările literare ale consoartei.  Ne-am obişnuit cu ideea că locul femeii ar fi la bucătărie, la cratiţă. Da de unde!

   În fine, să trecem la poezia Ginei Zaharia. Am prin casă, într-o dezordine organizată, toate cărţile acestei autoare foarte tenace şi foarte consistentă în discurs. La întâmplare, am dat ochii cu volumul ,,Nomade”, apărut în 2016, la Editura „Omega”, în condiţii grafice deosebite. Pe ultima copertă, unul dintre cei mai abilitaţi critici literari, poate chiar singurul critic literar cu opinie calificată şi cu un discernământ de judecător liber, Daniel Cristea-Enache, precizează: „Gina Zaharia scrie o poezie sentimentală şi în acelaşi timp meditativă, în care lumea este redusă la câteva elemente simbolice, iar viaţa – la o sumă de experienţe care trebuie transfigurate. Toate cele au nevoie de o semnificaţie, iar poeta este pregătită să le-o confere”.

   Nu-l pot contrazice pe distinsul critic literar, chiar dacă aş  fi preferat din partea domniei sale cuvinte ceva mai calde. Să zicem că un critic literar e rece de la natură. Eu, subiectiv din fire, văd poezia Ginei Zaharia altfel. Precum un foc de artificii în mijlocul şi deasupra unei sărbători literare motivate. E vorba despre versuri incendiare, literă cu literă, cuvânt lângă cuvânt, care te duc cu gândul unde nici nu te aştepţi, într-un templu spiritual curat şi bine mobilat: ,,poate ai călătorit în zona crepusculară/ai legat simboluri de linia vieţii/ai schimbat diamante pe suveniruri uşoare/sau ruleta s-a oprit de două ori/cu faţa la tine/aveai bagajul făcut serile ţi le petreceai la o singură masă/pariez că au trecut pe acolo roiuri înţelepte/repetaţi după mine le-ai zis/mâinile tale sunt la mine//au înţeles cât să lase impresia că ceva s-a schimbat/poate regia în care ai trimis camarazi de onoare/să întoarcă păianjenii din deşert/într-o imagine forfecată/ne-a fost dat să ascundem urcuşul sub paşi/şi coborâşul în sân/din când în când ne oprim inversând rolul/ce bine că-mi poţi continua gândul/du-l departe leagă-l de cer împarte-l necredincioşilor/niciodată nu poate fi hoţ/cu nicăieri//ultima dată am fixat ora pe ceasuri platonice/efect incandescent rebel ca aerul pădurii/aşa se explică de ce punctele cardinale ne-au legat/în cutremure solare/câteva secunde după miezul nopţii/încă mai aduci martori să decriptezi/ faptul divers” (Cutremure solare”, pag. 48).

   Rămâi fără cuvinte, cum se spune, respirând asemenea execuţii lirice. Gina Zaharia este o poetă cu o maturitate mult peste vârsta sa biologică. Scrie poezie ca şi cum ar da lecţii de gratitudine existenţială. Schimbă ,,statutul” femeii. Am un motiv solid de a mă bucura. Îmi aduc aminte cum, în urmă cu nişte ani, i-am girat debutul acestei doamne a literaturii buzoiene şi nu numai. N-aş zice că sunt mândru ca să nu pic în păcat. Sunt impresionat. Am avut dreptate. Lăcrimez. Sunt cu conştiinţa împăcată. Gina Zaharia este ceea ce toţi vrem să fim: o conştiinţă a timpului nostru. O aştept şi cu alte cărţi.

DISTRIBUIȚI