,,Acolo avem un soldat mongol care apără poarta. Aici avem leoaica, leul şi puiul său. Este şi doctorul, şi asistenta. Fiecare are o poveste… Aici îl avem pe Ion Onoriu, acordeonistul, acolo e Marcel Budală, aici e regele Mihai şi acolo… e Guţă”. Aşa m-a întâmpinat în curtea sa, pe care a transformat-o într-un muzeu de statui din piatră, Ion Moacă, ce se consideră unicul pietrar din Pietroasele şi din judeţul Buzău. Desigur că lista personajelor pe care le-a sculptat bătrânul de-a lungul anilor este destul de bogată, aşa după cum mi-a spus el. Peste 400 de astfel de lucrări a făcut.

Sculpturile sale pot fi catalogate ca făcând parte din arta naivă, adică acea creaţie a unui om care nu are studii în domeniul artelor plastice. Când ai asemenea studii, urmăreşti criteriile privind culoarea şi compoziţia pe care le-ai învăţat în şcoală. Artistul naiv este un om care are o ocupaţie – poate fi inginer, medic, profesor sau chiar un ţăran – ce are ca pasiune pictura sau cioplitul în piatră şi crează aşa cum simte el, fără să se uite într-un album de artă.

Ion Moacă a fost mulţi ani zidar la staţiunea de cercetare viticolă Pietroasele. I-a plăcut să sculpteze în piatră, încă de la o vârstă fragedă, de pe la 12-13 ani, aşa după cum ne-a povestit bătrânul. Casa unde locuieşte este înconjurată de figurile „împietrite” ale unor domnitori, împăraţi, regi, personaje de legendă şi cântăreţi.

Muzeul creat în curtea sa este o adevărată lume a tăcerii, în care fiecare exponat are locul, rolul şi mai ales povestea sa. Varietatea lucrărilor bătrânului pietrar te copleşeşte: de la soldaţii care stau de strajă în faţa porţii, la statuia regelui Mihai, Stan Avram şi Ion Lemnaru – pietrari ca şi el, ce au descoperit cel mai preţios tezaur al României, Cloşca cu Puii de Aur -, până la vulturi, lei, sau ţestoase. Multă lume a trecut prin curtea bătrânului, însă foarte puţini ştiu că Ion Moacă este semi-orb de pe la 12 ani. Asta nu l-a împiedicat ca în cei aproape 30 de ani să nu lase din mână ciocanul şi dalta de fier.

Anul acesta însă a decis să renunţe. A obosit, iar vârsta înaintată şi sănătatea nu l-au mai lăsat să-şi continue pasiunea. Am fost primită cu căldură în umila sa curte şi recunosc faptul că am intrat cu o oarecare sfială, de teamă să nu deranjez acest muzeu al tăcerii. În momentul în care păşeam prin curtea sa în care verdeaţa se îmbina armonios cu sculpturile din piatră, liniştea m-a cuprins fără să vreau. O pisică se aciuiase torcând la picioarele mele şi nu am rezistat să nu o alint.

La doar câţiva paşi mai încolo, vreo trei dintre puii felinei se rostogoleau jucăuş prin iarbă. În ciuda căldurii dogoritoare de afară, totul părea cu mult mai diferit în curtea bătrânului: aerul era respirabil, verdele crud înlocuia cu mult succes imaginile şterse ale unui oraş plin de beton şi blocuri. Nu a durat mult, iar la un moment dat aud vocea lui nea Ion: îşi deapănă amintirile.

Ion Moacă: Tata a fost tot pietrar. Suntem şapte fraţi. Doar mie mi-a plăcut piatra. Eu am fost singurul căruia i-a plăcut să lucrez în piatră. Eu am început de pe la 12-13 ani, aşa. Atuncea mă punea tata şi făceam teici pentru porci. Na, avea şapte copii şi tata trebuia să se descurce. Eu am fost mai mare. Doar patru clase am învăţat la şcoală şi învăţam foarte bine. Nu avea cine să îl ajute, aşa că am rămas să car piatră. Fie că mie mi-a şi plăcut, fie că şi de la Dumnezeu a fost să fie. Am făcut multe, multe piese. Am multe piese date prin Buzău, pe la Monteoru, pe la Râmnicu Sărat sau pe la Ploieşti, chiar mai multe decât am eu acum acasă. Nu le-am dat pe bani cine ştie ce, ci le-am dat de drag. Ele şed acolo cât ţine pământul ăsta a lui Dumnezeu, că piatra asta aşa a fost dată de Dumnezeu.

Reporter: Dar ce fel de piatră este aici? De ce este atât de diferită?        

Ion Moacă: Este piatră scoicoasă, adică scoici cu melci, care are rolul ei şi mai este şi piatră deasă din care se face lucrul mai frumos. Eu am iubit foarte mult ­pia­tra. Cea scoicoasă are nişte melci de zici că e plantat, sculptată de cineva. Dar nu, de la Dumnezeu este.

Reporter: Mai vin oamenii să vă mai ceară lucrări?

Ion Moacă: Mai vin, dar eu le spun că nu mai pot să lucrez, că am îmbătrânit. Împlinesc 74 de ani şi nu mai pot să fac. Şi le-am mai zis că nu le mai dau, să-mi rămână şi mie aici, că dacă le dau, rămân ca un prost, că eu am lucrat şi alţii se mândresc cu ele. Şi eu cu ce mai rămân? Am curtea plină. Acasă am aproape o sută de lucrări şi cred că am dat peste 300 de bucăţi. Lumea mai vine să le vadă şi mie mi-e drag să vină să admire ce fac, pentru că nu face oricine. Chiar dacă are piatra cu care să lucreze, trebuie să aibă ­vi­ziune, har de la Dumnezeu ca să o lucreze. Fiecare are un dar de la Dumnezeu. Orice piatră are viziunea ei.

Reporter: Când anume v-aţi decis să nu mai lucraţi?

Ion Moacă: Deci am început să lucrez de pe la 12-13 ani şi m-am oprit anul acesta, pentru că am o etate şi nu prea mai văd bine. Vedeţi dumneavoastră, am probleme cu vederea de la vreo 12-13 ani, am proteză la un ochi. Dar m-a lăsat Dumnezeu cu celălalt ochi să văd foarte bine, cu care am lucrat şi acum încă mai văd bine să citesc.

Reporter: De la vârsta asta aveţi proteza la ochi?

Ion Moacă: Da, eram copil.

Reporter: V-a sărit o bucată de piatră în ochi, sau cum s-a întâmplat?

Ion Moacă: Fiind într-o familie de şapte copii şi fiind şi cel mai mare, am muncit foarte mult atunci. Tata avea doi junci pe care îi învăţa la jug şi nu erau învăţaţi… şi unul dintre ei m-a lovit cu cornul în ochi.

Reporter: Aveţi copii?

Ion Moacă: Da, un băiat şi trei fete.

Reporter: Şi a moştenit vreunul dintre ei această pasiune, de a lucra în piatră?

Ion Moacă: Niciunuia nu i-a plăcut, de frică, pentru că sare piatra în ochi.

Reporter: Dar cum de v-a venit în minte să faceţi figurinele astea, fie cu personaje din trecut, fie din prezent?

Ion Moacă: Când eram copil, l-am văzut pe Brâncuşi făcând acele lucrări din piatră. Vedeam că făcea un şanţ la o piatră mare în jur la vreo doi-trei metri şi acolo nu punea să taie şanţul dintr-un cap în altul, ci lăsa loc. L-a săpat de vreo 20-30 de centimetri, a băgat nişte pene de lemn, a băgat apă din asta de tei şi până dimineaţa a arătat că s-a crăpat piatra. Deci el a umflat acele pene. Eu le crap cu pene de piatră, eu sunt pietrar şi crap piatra unde o fi.

Reporter: Să înţeleg că Brâncuşi a fost aşa, ca o inspiraţie pentru dumnea­voastră…

Ion Moacă: Da. L-am admirat foarte mult. La el am văzut nişte lucrări şi am zis dacă tot sunt pietrar, de ce să nu fac?

Reporter: Meseria asta, de pietrar, mai este întâlnită în zona asta?

Ion Moacă: Am întrebat toată lumea care a mai venit în vizită pe la mine dacă au mai auzit de pietrar care să mai facă aşa ceva şi mi s-a spus că nu mai există, nu că mă laud, ci pentru că numai face.

Reporter: Aşadar sunteţi ultimul pietrar în viaţă din judeţul nostru, nu?

Ion Moacă: Da.

Reporter: Aveţi ucenici?

Ion Moacă:  Nu, nu vrea să înveţe nimeni, pentru că le e frică să nu le sară piatra în ochi. Am un vecin pe care l-am învăţat să lucreze în ­pia­tră, dar… nu are viziune, aşa ca mine. Nu mai sunt pietrari, pentru că nici lumea nu mai face acum. Sunt alte sisteme, alte lucrări, se face cu praf de ­pia­tră, praf de marmură…

Reporter: Cu ce lucraţi piatra? Cu dalta sau aveţi un alt sistem de a o tăia şi a o lucra?

Ion Moacă: Avem şi ciocane de uşurat, iar atunci când începem să facem portretul, nu putem să batem cu ciocane mari, trebuie dalta şi multă atenţie. Întâi îi fac semnificaţia pe el cu creion din acesta de baterie. Şi fac după cum e ­pia­tra. Ce dă piatra? Faţă de femeie, faţă de om, faţă de animal…

Reporter: Piatra vă spune ce să faceţi?

Ion Moacă: Bineînţeles. Şi semnificaţia o fac de la Dumnezeu, ca să scot din ­pia­tră, pentru că dacă nu aş avea, aş fărâma piatra şi nu aş mai face nimic din ea. Trebuie să ştii să o iei cu delicateţe, o uşurez puţin şi apoi merge numai la ciocan şi dăltiţă. Dar şi aici trebuie să fii atent, pentru că şi dalta se ţine într-o poziţie ca să meargă perfect, să nu se cunoască rizurile, colţurile la daltă.

Reporter: Deci nu folosiţi ustensile electrice speciale pentru aşa ceva?

Ion Moacă: Nu, nu. Lucrez numai cu mâna, pentru că cu ăla electric stric piatra, pot să-l scap şi pot să-mi fac rău. Şi este şi mai frumoasă. Uitaţi, cum este leoaica ce şade acolo, este luată cu dalta, cu vârful daltei, apare un fel de păr răsucit, sunt nişte lucrături pe ea, ca să aibă şi ea rolul ei. Capul de om are un alt rol. 

Ion Moacă a lucrat mulţi ani la Staţiunea de ­Cer­cetare de la Pietroasele, ca zidar la întreţinere. Acolo şi-a pus amprenta aşa cum a ştiut mai bine: crama nouă a fost făcută de el, mi-a povestit bătrânul. A ieşit la pensie şi a decis să-şi continue pasiunea. ,,Dacă am ieşit la pensie, m-am apucat şi am făcut statui, pentru că m-am gândit că eu nu pot să stau degeaba, sau să mă duc cu ziua într-o parte şi în alta, dacă eu am meseria asta, nu era păcat? şi atunci m-am luat şi am făcut orice mi-a ieşit, femeie, pasăre şi diferite lucruri. Fiecare dintre lucrări are numele ei”, a spus nea Ion.

Piatra cu care a lucrat până în acest an nea Ion este dură, din zona Pietroasele, adusă cu excavatoarele. Era scoasă dintr-o carieră mare, de sus, din deal. Mai demult, au fost excavatoare care au săpat pentru un bazin cu apă. Bătrânul mi-a mai spus că la poalele dealului Istriţa, în Năeni sau Breaza, mai erau cioplitori în piatră ca el, care lucrau într-o rocă mai moale, mai uşor de modelat. Dar, după atâta vorbă, dorinţa de a lucra i s-a deschis din nou şi atunci mi-a arătat într-un mic atelier cum ciopleşte în piatră. Mi-a spus că poate termina o lucrare în trei ore sau într-o zi, dacă are starea şi inspiraţia de care are nevoie.

După cum îmi povestea mai devreme bătrânul, vestea despre micul muzeu al pietrei s-a răspândit foarte repede şi nu puţini au fost turiştii care i-au intrat pe poartă. Fie că vorbim despre români sau de străini, oamenii au fost atraşi de figurile din piatră ale lui nea Ion. O vizită de seamă a avut-o şi din partea Elenei Udrea.

Reporter: Am înţeles că aţi avut o vizită şi din partea Elenei Udrea.

Ion Moacă: Da, a venit pe aici, am şi o fotografie cu ea. A fost pe aici şi a văzut muzeul… Au venit oameni de prin toate ţările, au ve­nit şi negri, au venit din Lituania, că mă văd pe Internet şi ei vin direct acasă la mine. I-am întrebat dacă nu există aşa ceva şi prin locurile alea ale lor şi mi-au zis ,,nu există nimeni să facă aşa ceva, că piatra are rolul ei”. Dacă nu ai dar de la Dumnezeu, o fărâmi şi nu mai faci niciun lucru. 

În curte am întâlnit-o şi pe soţia lui nea Ion. Îmi spune că a avut mare noroc cu  Florica, o femeie încă în putere, care mereu l-a sprijinit şi continuă să îl ajute prin gospodărie. ,,M-am însurat pe la 18 ani şi de atunci sunt cu ea. Este o femeie gospodină. Mă ajută, uitaţi de exemplu cu pietrele astea când trebuie să le mai ridic, trebuie să le aşez, să le salt şi să le sucesc după aceea pe cant, ca să stea pe poziţia în care să pot să lucrez”, îmi zice bătrânul.  

Îi spun că am auzit că este un artist desăvârşit, în sensul că el cântă atât la acordeon şi fluiere cât şi la o tobă creată de el. A fost suficient pentru ca un zâmbet larg să-i apară pe faţă şi să îmi arate studioul improvizat. ,,Cântam la nunţi, o să mă auză lumea, că mă ştie, mă cunoaşte, nu că mă laud. Am cântat pe la botezuri pe aici pe la Şarânga, pe la Buzău am fost, pe la Ploieşti, pe unde m-au chemat, m-am dus”, povesteşte nea Ion. Nu trece mult timp că se şi porneşte a cânta la fuluiere, acordeon şi tobă. Ordinea era importantă, evident.

DISTRIBUIȚI
loading...