Turismul din judeţul Buzău este o combinaţie extrem de interesantă între vechi şi nou, între modern şi de medieval, biserici, monumente şi peisaje naturale deosebite. Dacă te pasionează istoria şi vrei să afli mai multe despre trecutul strămoşilor noştri, trebuie să vizitezi câteva dintre cele mai interesante situri arheologice din judeţul nostru. În secolul al XIX-lea, arheologia a început treptat să fie considerată o ştiinţă de sine stătătoare faţă de istorie. În cursul acelui secolul, din pasiunea unor domni faţă de rămăşiţele materiale ale trecutului, s-a dezvoltat o ramură profesionalizată a studiului vieţii omeneşti.
Marea diferenţă dintre arheologia romantică şi cea de astăzi constă în interdisciplinaritatea ei, spun unii dintre arheologi. A trecut de mult vremea arheologului singuratic, cu rucsacul în spate, cu un şpaclu şi cu o ruletă. Acum se lucrează în echipă: topograf, arheozoolog, arheolog şi antropolog. Buzăul, pe lângă alte judeţe din ţară, este cunoscut pentru numărul impresionant de situri arheologice, dar şi pentru descoperirile făcute de-a lungul timpului. Spre exemplu, cine nu a auzit de castrul roman sau despre cloşca cu puii de aur de la Pietroasele?
O vizită mult prea scurtă, din păcate, pe care am făcut-o cu ceva timp în urmă, la şantierul arheologic de la Pietroasa Mică, Gruiu Dării,  mi-a îndeplinit o dorinţă pe care am avut-o de ceva timp. Aceea de a sta de vorbă cu o femeie arheolog. Aici, am întâlnit-o pe Bianca Preda. Se afla între ruinele unei cetăţi  descoperite în urmă cu mai bine de patru decenii. Era extrem de concentrată, iar fiecare mişcare a ei era foarte bine calculată, dând dovadă de o agilitate de felină. Iniţial, am crezut că este buzoiancă, însă, în urma discuţiei interesante pe care am avut-o mai apoi cu ea, am aflat că lucrează la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
Siturile arheologice din judeţul Buzău nu-i erau deloc străine, dacă ne gândim numai la titlul tezei sale de doctorat “Tumuli de epoca bronzului între cursul Argeşului şi al Buzăului”.  Nu am ezitat să îi spun cât de fascinant mi se pare acest domeniu şi atunci am aflat că în arheologie, oricât ai învăţa, niciodată nu este de ajuns. Am realizat că arheologia este pasiune, ştiinţă, muncă şi o activitate… bărbătească! Este şi motivul pentru care mi-am dorit extrem de mult să vorbesc cu o femeie arheolog, să înţeleg dacă este încă prezent acest concept de „gender archaeology” în mentalitatea oamenilor. Bianca Preda a fost de acord să ne împărtăşească, în cadrul următorului interviu, din experienţele sale ca arheolog şi să ne lumineze cumva în legătură cu acea imagine comună despre arheolog, cea a unui om care umblă pe dealuri şi caută comori, sau cea a cunoscutului Indiana Jones.

Reporter: De când a început să vă atragă arheologia? 

Bianca Preda: Arheologia a devenit o pasiune pentru mine din timpul facultăţii. Am dat la Facultatea de Istorie, fără să ştiu că voi deveni arheolog. Pur şi simplu am avut o pasiune pentru această disciplină, iar în timpul facultăţii am fost obligaţi să facem practică arheologică. Puteam să facem practică şi în alte tipuri de instituţii însă, întâmplător sau nu, la mine în localitate sunt două situri în care am şi avut ocazia de a face cercetări.

Reporter: Mai exact, la ce localitate vă referiţi? 

Bianca Preda: Este vorba despre localitatea Dumbrăveşti, în judeţul Prahova, unde am participat întâi la cercetarea unei aşezări eneolitice, iar mai târziu, când deja lucram în cadrul Muzeului din Ploieşti, la castrul roman de la Mălăieşti, tot în judeţul Prahova. Practic, am început săpăturile după primul an de facultate, în vară. Am mers în fiecare an în practică, iar deja în timpul studiilor de masterat mi-a devenit din ce în ce mai clar că ăsta va fi drumul pe care îl voi urma.

Reporter: Îmi amintesc de filmele americane în care îi vedeam pe arheologi săpând în dunele de nisip, pentru a descoperi ceva ce timpul a acoperit. Aşa vă vedeaţi şi dumneavoastră

Bianca Preda: Întotdeauna este o diferenţă de aşteptări, ca să zic aşa, foarte mare, între ceea ce văd oamenii din exterior şi ceea ce face un arheolog cu adevărat. Făcând practică, am văzut în ce constă munca unui arheolog, care în niciun caz nu arată aşa de spectaculos ca în filmele americane. Deci este o diferenţă foarte mare între ce-şi închipuie oamenii că facem noi pe şantier şi ceea ce chiar facem.

Reporter: Până la urmă ce implică munca pe un şantier arheologic, pentru un arheolog?

Bianca Preda: Ca arheolog, această muncă implică foarte multe lucruri, pe paliere diferite. În primul rând este munca fizică efectivă, pe care şi arheologul o efectuează cot la cot cu ceilalţi muncitori cu care colaborează şi apoi este munca ce ţine de metodologia specifică acestei meserii, care presupune înregistrarea cât mai exactă şi mai riguroasă a materialelor şi complexelor descoperite în timpul săpăturilor, pentru că arheologia este o ştiinţă distructivă, în fond. Deci noi descoperim un complex care nu va mai fi niciodată în aceeaşi poziţie acolo şi atunci datoria noastră este să înregistrăm toată această informaţie şi să prelevăm artefactele în condiţii cât mai bune, pentru a putea fi studiate ulterior, nu numai în viitorul apropiat, ci peste decenii, pentru că ştiinţa evoluează. Atunci noi trebuie să păstrăm toate acestea pentru studiu, informaţiile se vor îmbogăţi cu siguranţă în viitor, cantitativ şi calitativ faţă de cele la care avem acces în momentul de faţă

Reporter: De câţi ani practicaţi arheologia?

Bianca Preda: De aproape şapte ani lucrez deja la Muzeul de Istorie din Ploieşti şi dacă mai punem campaniile în care am făcut practică înainte… aproape zece ani.

Reporter:  În cei zece ani, ce amintire privind o descoperire pe care aţi făcut-o vă stăruie şi acum în minte?

Bianca Preda: Arheologia este, într-adevăr, un domeniu destul de dificil. Poţi să ai zile întregi în care vremea nu te lasă fie plouă, fie e prea cald şi e greu de suportat fie la sfârşitul zilei, sau al săptămânii n-ai găsit ce ţi-ai fi dorit sau ce-ai fi aşteptat. Asta este o poveste pe care o spun tuturor celor care mă întreabă de ce sunt atât de pasionată de meseria mea, pentru că este unul dintre momentele foarte dragi mie, chiar mi-a rămas întipărit foarte bine în minte. În anul 2015 efectuam o săpătură preventivă în localitatea Ariceştii Rahtivani (în această comună prahoveană au fost efectuate un ultimul deceniu cercetări în şase movile funerare ce conţineau morminte cu o vechime de peste 5000 ani, unele individuale, altele colective, n.red.). Cercetam o movilă de epoca bronzului care conţinea morminte. Acea movilă a fost salvată de la distrugere în două rânduri, graţie eforturilor colegilor mei de la Muzeu şi ale Poliţiei de Patrimoniu şi eram foarte bucuroşi că putem face cercetări acolo, pentru a salva complexele respective de la distrugere. Descoperirea asta vine pe un fundal. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, la Ploieşti Triaj au fost distruse sau cercetate destul de sumar încă două astfel de movile în care s-au găsit nişte obiecte de podoabă, mai exact un pandantiv format din două spirale care a rămas mult timp o descoperire exotică pentru judeţul Prahova, în sensul că nu s-a mai făcut o astfel de descoperire, nu avea analogii în acest spaţiu şi chiar şi în literatură când era citată, era menţionată aşa… cum să spun, excentric avem o descoperire de acest gen –, dar cercetătorii nu se puteau lega de nimic. De-a lungul cercetării noastre în tumul, pentru că am făcut destul de multe astfel de săpături în ultimii ani, spuneam întotdeauna râzând “vom descoperi noi un astfel de pandantiv”, dar era genul acela de lucru pe care-l spui în glumă, convins fiind că nu o să se întâmple niciodată asta. Aşadar, săpam în acest mormânt. Era un mormânt de bărbat,  mormântul central pentru care fusese ridicată movila, un individ destul de masiv, impresionant prin statură şi când am ajuns în dreptul toracelui, al gâtului, am descoperit urme verzi, ceea ce nouă întotdeauna ne spune că avem acolo o piesă de cupru, care între timp a căpătat această depunere verde. În anii trecuţi, noi mai găsiserăm o piesă extraordinară, un colan, un colier din sârmă de cupru şi m-am gândit că ar putea fi o astfel de piesă. Numai că, săpând, se tot extindea şi mă uitam la ea şi efectiv creierul meu nu putea face legătura între ce văd acolo şi ce obiect ar putea fi. Asta până am extins săpătura pe câţiva centimetri pătraţi şi văzând acele rânduri succesive de sârmă circulară din cupru, pur şi simplu am simţit în câteva secunde că mi se ia ceaţa, ca un văl de ceaţă de pe ochi şi am realizat că era într-adevăr acel tip de pandantiv, despre care noi spuneam în glumă că-l vom găsi. Pentru astfel de momente, pentru acele trei secunde când creierul tău realizează ce ai descoperit, pentru emoţia aia, să-i spun, pentru pur şi simplu acea revelaţie pe care o ai, când îţi dai seama ce ai în faţa ochilor merită tot restul zilelor de ceaţă, de ploaie, de căldură. Până la urmă nu este o explicaţie, dacă vreţi ştiinţifică, este o explicaţie personală, dar din punctul meu de vedere pentru genul acesta de momente merită să practici meseria asta.

Reporter:  Întotdeauna mi s-a părut extrem de fascinantă această meserie, adică să fii acolo în mijlocul unui loc în care cu milenii sau milioane de ani în urmă au trăit oameni, au existat adevărate civilizaţii. Emoţia asta o aveţi la fiecare descoperire, sau dispare în timp?

Bianca Preda: Emoţia o ai la fiecare descoperire, însă emoţia asta cuprinde o gamă variată de manifestări, în funcţie de ce sapi şi de ce descoperi. Spre exemplu, activitatea mea aşa s-a întâmplat, ăsta a fost cadrul pe care l-am prins pe lângă săpăturile în aşezări, s-a desfăşurat în bună măsură şi în necropole. Şi atunci ai un alt gen de emoţie faţă de săpătura într-o aşezare, mai ales în cele eneolitice, în care într-adevăr ai şansa să descoperi ceramică impresionantă, însă în momentul în care cercetezi morminte, te încearcă un alt tip de emoţie. Depinde şi de tipul de descoperire, pentru că am făcut descoperiri în morminte spectaculoase, am putea să le spunem şi cutremurătoare şi atunci, dincolo de interesul ştiinţific care evident că guvernează toate activităţile, există totuşi şi o parte umană. Mie mi-a fost, spre exemplu, foarte greu la primele mele cercetări în morminte de copii, pentru că am descoperit şi astfel de morminte şi mi-a fost foarte greu să găsesc detaşarea necesară pentru a-mi îndeplini misiunea total neafectată. Găsim, de exemplu,morminte duble, morminte multiple cu trei indivizi şi atunci te poţi întreba, cum de s-a întâmplat să moară aceşti oameni în acelaşi timp sau să fie înmormântaţi în acelaşi timp. Am găsit morminte care atestau manipularea post mortem, adică oase mişcate în mormânt după descompunerea defunctului. Nu era profanare, pentru că era un ritual, erau în aceleaşi morminte cu alţi indivizi într-o conexiune anatomică. Am găsit urme de violenţă masivă, fracturi craniene foarte mari la un individ care a fost depus într-un anume fel, respectiv craniul lui fusese aşezat pe o ceaşcă

Reporter:  Ce implică asta? Ce ar însemna acest lucru?

Bianca Preda: Ne este greu să găsim în momentul acesta o explicaţie, însă cu siguranţă ne putem gândi că există, poate, o conexiune între modul foarte violent în care a murit acesta, avea o fractură foarte mare pe craniu, şi modul în care a fost depus în mormânt. Am găsit urme de trepanaţii vindecate de acum 5.000 de ani, prin urmare emoţiile sunt foarte mixte. Dincolo de interesul pur ştiinţific, sigur că există şi partea de umanitate, şi atunci nu poţi să nu te întrebi, mai ales acum cu noile studii care sunt din ce în ce mai complexe, studii de dietă care spun câte ceva despre alimentaţia oamenilor sau despre stilul lor de viaţă, din ce ne putem noi da seama, din ce urme au lăsat aceste activităţi pe oasele lor şi nu te poţi abţine să te întrebi cum au trăit oamenii ăştia, ce suferinţe au avut. Când sapi morminte mai vechi, sigur că ai o anumite detaşare, pentru că noi nu ştim exact ce ritual aveau aceste comunităţi, nu? Noi ştim sigur înmormântările creştine, cum arată cele contemporane nouă şi cum sunt însoţite de durere, însă timpul îţi conferă într-adevăr o anumită detaşare, pentru că nu mai ai acces la a reconstitui întregul cadru al acelei ceremonii, noi găsim doar episodul final. Sigur că ne-am dori să ştim tot şi încercăm prin toate metodele pe care ni le oferă ştiinţa contemporană să  reconstituim acel cadru, însă evident că mare parte din el este pierdut. 

Reporter:  Lucraţi la Muzeul Judeţean din Ploieşti… Cum de aţi ajuns aici, în Buzău, la şantierul arheologic din Gruiu Dării?

Bianca Preda: N-am ajuns aici întâmplător. Cele două instituţii colaborează de foarte mult timp, iar în prezent relaţia dintre acestea este din ce în ce mai strânsă. Instituţiile noastre au protocol de colaborare pentru două şantiere, unul din judeţul Buzău, unul din judeţul Prahova, practic facem schimb cu o parte dintre colegi. Venim şi participăm la săpături. Eu şi colega mea de la restaurare am venit la Ziua Porţilor deschise pentru a-i ajuta şi a le fi alături în această zi. Am publicat şi volume împreună, şi mai multe articole de specialitate. Suntem coautori din cele două instituţii, deci există o tradiţie de colaborare foarte bună între noi şi vecinii noştri din est.

Reporter: Arheologic vorbind, ce are judeţul Buzău în plus sau în minus, faţă de Prahova şi invers?

Bianca Preda: Din punct de vedere al cercetărilor sistematice, cred că cele două instituţii au activităţi proporţionale, ca să zic aşa, sau comparabile, însă în cercetarea arheologică mai există un alt tip de săpătură şi anume cea preventivă, care este impusă de tot felul de lucrări de investiţii. Noi, la Ploieşti, am beneficiat foarte mult de extinderea Parcului Industrial şi atunci noi, în ultimii ani, am avut foarte multe săpături din acestea preventive. Aici, neexistând un pol industrial atât de bine dezvoltat, colegii noştri nu ştiu să aibă acces la astfel de săpături, însă ei stau foarte bine la capitolul cercetării noi. Am observat că în ultimii ani au tot sondat situri noi şi au tot încercat să deschidă noi săpături pentru a investiga ce potenţial de cercetare pe termen lung au acestea. Prin urmare, îi felicităm pentru asta. 

Reporter: Cum este femeia arheolog?

Bianca Preda:  Nu pot să vă spun cum este femeia arheolog, pot să vă spun cum sunt eu, nu ştiu dacă sunt neapărat reprezentativă… Din punct de vedere statistic, femeile sunt mai puţin reprezentate în arheologia românească, asta şi pentru că tronează o spun fără să par răutăcioasăîncă un spirit masculin, în sensul în care o parte dintre colegi încă, nu ştiu, poate consideră că femeile nu se pot descurca la fel de bine în această muncă, dat fiind că ea este şi o muncă mai dură, inclusiv din punct de vedere fizic, are anumite particularităţi, cum ar fi faptul că îţi solicită destul de mult şi timpul. Sunt şantiere pe care poţi să stai plecat toată săptămâna, dacă nu poţi ajunge în fiecare seară acasă. Sunt mai mulţi factori care, să spunem, fac meseria asta un pic mai dificilă pentru o femeie decât pentru un bărbat, mai ales dacă are familie, copii şi responsabilităţi mult mai mari.

Reporter: Femeia arheolog nu este mult mai atentă la detalii decât un bărbat arheolog? Adică sunt lucruri cu care trebuie să umbli cu fineţe…

Bianca Preda: Asta este o concepţie pe care am întâlnit-o doar în străinătate în perioada când eram studentă. Am fost la un moment dat într-o excursie, într-un grup de francezi, şi le povesteam faptul că multă lume mă descurajează să devin arheolog, pentru că femeile nu sunt la fel de bune arheologi ca bărbaţii şi ei au fost foarte miraţi de această afirmaţie, pentru că au zis “cum e posibil, fineţea şi atenţia unei femei sunt o calitate importantă comparativ cu ce au bărbaţii, însă la noi nu se merge pe această idee. Bine, nu este cazul să exagerăm, nu pot să spun că există acest trend în studiile despre rolul femeii în arheologie. Aş exagera dacă aş spune dacă cineva chiar m-a descurajat sau mi-a pus beţe în roate în a practica această meserie. Cred că pentru a deveni arheolog nu contează dacă eşti bărbat sau femeie. În ţara noastră alta este problema, nu genul pe care-l ai. Îţi trebuie foarte multă determinare, răbdare, seriozitate, pasiune, evident, dar şi aceasta poate să dispară, entuziasmul, la fel. Trebuie săţi asumi de la bun început ce înseamnă această meserie şi ca nivel financiar pe care îl vei avea. Trebuie să fii foarte realist şi ca posibilităţi de angajare, pentru care trebuie să te lupţi foarte mult, şi aşa mai departe. Deci nu genul este principala problemă în a deveni arheolog.

Reporter: Aşadar, viaţa de arheolog este interesantă, dar poate să pară anostă pentru unii dintre ei, care la un moment dat, după ani de zile petrecuţi pe şantiere, nu descoperă nimic deosebit…

Bianca Preda: Viaţa de arheolog este foarte interesantă din punctul meu de vedere, însă constat – şi din generaţia mea şi din generaţiile care urmează – că sunt puţini oameni care se mai înhamă, ca să spun aşa, la genul ăsta de activitate susţinută, deci pe termen lung. Majoritatea renunţă. Dintre toţi colegii mei care spuneau că îşi doresc să devină arheologi, suntem doar doi, de exemplu, din generaţia mea. Din generaţiile care urmează, văd foarte mulţi copii care vin cu încântare la început, dar care uşor, uşor, pe parcursul anilor, caută alte activităţi pentru că nu sunt suficient de pasionaţi poate, sau nu sunt făcuţi pentru meseria asta. 

Spuneam că am cunoscut-o pe Bianca Preda, la situl arheologic de la Gruiul Dării, de la Pietroasa Mică, unul dintre cele mai importante din judeţul nostru, dar şi din ţară, pentru că aici au fost descoperite dovezi de locuire din trei epoci diferite. Când am ajuns, erau doar arheologii între ruinele cetăţii, însă cu trecerea timpului şi-au făcut apariţia şi acei “arheologi de ocazie”, adică localnici angajaţi cu ziua pentru astfel de lucrări, de către Muzeul Judeţean Buzău. “Este vorba despre zilieri, angajaţi pe perioada şantierelor arheologice. Sunt aceia care practic fac munca de săpătură şi în funcţie de gradul de implicare al săpăturii, în funcţie de zona care urmează a fi cercetată, numărul lor diferă de la şantier la şantier (…) Ei sunt localnici, unii sunt elevi şi vin an de an pe săpături arheologice, alţii sunt adulţi, oameni din sat pe care eu, spre exemplu, i-am prins acolo din 2008, de când fac parte din colectivul ştiinţific al şantierului Gruiul Dării. De obicei s-au format nişte echipe de oameni despre care putem spune că au experienţa de a săpa bine şi atunci când vine cineva nou, ei îi arată cum şi în ce fel să procedeze în săpătură. Evident că toată săpătura se face strict sub coordonarea arheologilor (…) Nu este uşor să aduni zilieri. Au fost vremuri când era şi mai uşor. Astăzi, nu prea. N-aş putea să vă spun exact care sunt motivele, dar sunt şantiere unde cu greu poţi găsi oameni pe care să îi angajezi pe perioada săpăturile arheologice. Sunt şantiere unde Muzeul, ca şi angajator, să zicem, are concurenţă din partea angajatorilor locali. Spre exemplu, Cârlomăneşti–Cetăţuia este un şantier care se desfăşoară în plină perioadă de lucru la vie şi oamenii preferă să meargă dincolo, pentru că este o zonă de timp mai largă. Un caz particular, la Târcov – Piatra cu Lilieci, la începutul lui iunie încep muncile la fân. În rest, sunt greu de găsit oameni, pentru că aşa după cum bine ştim, forţa de muncă din întregul spaţiul rural românesc, particular buzoian, nu mai este prin sat”, ne-a declarat Daniel Costache, directorul Muzeului Judeţean Buzău.

 

DISTRIBUIȚI
loading...