• ,,Bunicul meu a fost coleg de clasă cu Vasile Voiculescu”

Inginerul Eugen Sandu, fost director general al S.C. Ductil S.A., a primit, la finele lunii septembrie 2018, titlul de „Cetăţean de onoare al judeţului Buzău”, pentru contribuţia sa directă la reconstruirea casei în care s-a născut Vasile Voiculescu, actualul imobil care găzduieşte Casa Memorială a scriitorului din comuna Pîrscov. Dorinţa de a afla mai multe despre implicarea sa în acest proiect, şi nu numai, m-a îndemnat să îi fac o vizită. Locuieşte în Buzău, la un bloc de lângă Muzeul Judeţean. Deşi aveam stabilită o oră de întâlnire, iar de fiecare dată am făcut tot posibilul să fiu punctuală, în acea zi, necunoscând zona în cauză, mi-a luat ceva timp până am găsit adresa. A fost destul de comic, în condiţiile în care a trebuit să întreb oamenii ce erau în zonă despre blocul respectiv, iar la îndrumarea lor ajungeam în cu totul altă direcţie.

Inginerul Eugen Sandu a avut însă răbdare în ce mă priveşte, iar mai apoi, atât el cât şi soţia sa mi-au zâmbit înţelegători când le-am povestit întreaga aventură. Am fost primită cu foarte multă atenţie şi căldură. M-am simţit de parcă eu eram persoana ce urma să fie intervievată. Am intrat în sufrageria apartamentului, unde rafinamentul şi bunul gust erau la ele acasă. O canapea şi un fotoliu din piele completau o mobilă stil de o eleganţă deosebită. ,,Era pentru un diplomat olandez”, îmi spune soţia inginerului, „din ce îmi aduc aminte”. Înainte de a începe interviul propriu-zis, am discutat cu cei doi. Buna dispoziţie te cuprinde numai văzându-i, aşa că poveştile pe care le-am aflat mai apoi, şi mai ales modul cum au fost spuse, nu aveau cum să nu te facă să zâmbeşti. Pe durata întregului interviu, totul a părut efectiv ca o discuţie liberă purtată între persoane care parcă se cunoşteau de o viaţă.

Ştiam deja despre inginerul Eugen Sandu că a fost angajatul cu numărul 9 al fostei Întreprinderi de Sârmă şi Produse din Sârmă (ISPS Buzău), că a participat la “baterea” primului stâlp şi că timp de peste 40 de ani a fost la “cârma” industriei sârmei. Ştiam că, deşi s-a pensionat în 1994, s-a implicat activ şi în privatizarea societăţii. Sunt lucruri despre care evident că s-a scris de-a lungul timpului, însă pe parcursul discuţiei cu domnul Eugen Sandu am aflat lucruri interesante, pe care cu siguranţă puţini le cunosc, sau poate chiar nu le ştiau deloc. Spre exemplu, până la finalizarea construcţiei Fabricii de Electrozi, la cei aproape 28 de ani ai săi, domnul Sandu, alături de alte 11 persoane, a făcut parte din prima delegaţie din România care a vizitat Germania Federală: “Până la construirea Fabricii de Electrozi, am zis să învăţ eu oamenii cum se fabrică electrozii, am mai stat pe la Câmpia Turzii, m-am mai documentat, am venit, nu era nimic scris. Am găsit, de un autor sovietic, ceva scris despre electrozi, cu ce m-am mai documentat după proiecte şi am făcut un curs cu ei care a durat vreo jumătate an, până s-a terminat de construit fabrica; cu câteva luni înainte, m-au trimis cu încă 11 inşi la specializare în Germania, la Isenberg, unde era o fabrică de electrozi construită tot de elveţieni. Am luat de la fiecare sector câte un om ca să-l specializez şi am avut succes cu treaba asta. Am fost prima delegaţie de români în Germania Federală şi ne-au primit cu o dragoste nemaipomenită. Am lucrat cu băieţii ăştia acolo, o lună de zile, la specializare. Nemţii, dacă au auzit că sunt şeful fabricii, mi-au dat şofer cu chipiu, maşină Mercedes, ce mai …”, mi-a spus Eugen Sandu.

Un alt fapt neştiut de mulţi dintre noi este că Eugen Sandu, emblema DUCTIL, s-a născut în Basarabia, pe 8 decembrie 1937: “Nu s-a prins deloc rusa de mine, deşi sunt născut în Basarabia, tata era militar acolo. M-au făcut acolo şi m-au adus la Pîrscov, de la Bălţi. Îmi povestea mama că a venit o moaşă evreică la naşterea mea şi era atât de urâtă, încât mama nu a mai vrut să o primească. <Fugi de-aici>, îi spunea ea, dar moaşa a fost diplomată <Doamnă, staţi că eu am făcut, că eu am dres>… şi m-a scos bine, domnule…”, îmi povesteşte zâmbind domnul Sandu.

Năpădit de amintirile vieţii şi tinereţii sale, atunci mi-a mai povestit cu nostalgie, dar şi cu umorul caracteristic, cum a cunoscut-o pe soţia sa, care la vremea respectivă avea 18 ani, iar el 21: “Mai înainte de a face cariera (cariera de diatomit, n.r.) n-o cunoscusem încă pe soţie. Era în concediu. Era contabilă la fabrică acolo şi m-am aşezat pe scaunul ei şi vorbeam cu o colegă de şcoală primară, care e vecină cu mine la Pîrscov şi care mi-a descris-o în nişte culori nemaipomenite, de mă îndrăgostisem până să o văd. După ce ne-am cunoscut, a fost dragoste la prima vedere, cum cânta Ilie Micolov, şi ne-am împrietenit. Ştiu că am fost la chermeza de 23 august că aia a fost prima, i-am cumpărat mici şi am continuat prietenia trei ani de zile şi mai apoi ne-am căsătorit. Am făcut nunta la Pîrscov, într-o cămăruţă ca asta, dar au venit mulţi băieţi, colegii noştri. Am făcut un cor de cred că s-a auzit în tot satul şi trăiam la fabrica de materiale de construcţii. Ne dăduseră două cămăruţe ca asta şi am stat acolo din 1962 până în 1965, când ne-am mutat la Buzău. Bine, eu m-am mutat mai devreme, prin 1964. Ne-au dat cămăruţele lângă un concasor… Noroc că eram tineri şi aveam somnul bun. Eu aveam atunci 24 şi soţia avea 21. De-a lungul timpului am dus-o în 14 ţări, ultima dată, în 2011, am dus-o la Nisa”, a adăugat Eugen Sandu.

Spuneam la începutul materialului despre Pîrscov şi despre contribuţia sa directă la reconstruirea casei în care s-a născut Vasile Voiculescu. În timpul discuţiei purtate cu domnul Sandu, am mai aflat că de fapt aceasta nu este singura contribuţie pe care a avut-o în această localitate. “Când am ajuns inginer-şef la DUCTIL, întâi am fost inginer-şef de cercetare, gândul meu a fost să fac ceva pentru Pîrscov. Am văzut că lucrau 14 oameni din Pîrscov la Sârmă, aici şi am zis <le duc utilajele acolo>. Am găsit o hală mai veche, era de-a lui Flacăra, am luat-o, am dus maşinile acolo. N-aveam apă, că trebuia apă şi la maşini. Am vorbit cu primarul, el să aducă apă într-un bazin în Pîrscov şi eu fac alimentarea cu apă. Am făcut-o cu condiţia să nu injecteze apă şi la casa mea, ca să nu zică lumea că mi-am băgat apă. La toţi după strada Gării am băgat şi a fost lumea mul­ţumită, iar cei 14 oameni au ieşit la pensie de acolo… eu ştiu din 1975 până au ieşit ei la pensie. Deci asta a fost prima pe care am făcut-o pentru Pîrscov”, menţiona Eugen Sandu.

Şi pentru a înţelege şi mai mult legătura sa cu Pîrscov şi cum a ajuns să se implice în reconstruirea casei în care s-a născut Vasile Voiculescu, mi-am permis până la urmă să-l întreb:

Reporter: Care este legătura dumneavoastră cu Pîrscovul, de fapt?

Eugen Sandu: Mama mea e din Pîrscov, iar tatăl meu din Râmnicu Sărat, din comuna Mărtineşti. Tatăl meu a fost plutonier veterinar şi îl muta. A fost întâi la Braşov, acolo unde s-a născut sora mea, şi pe urmă l-a mutat la Bălţi. Dacă a venit războiul, au venit tata cu mama, cu mine şi cu sora mea şi ne-am oprit la Craiova, că acolo avea armata lui. De la Craiova am venit la Bârca şi eu am făcut clasa I primară la Craiova, la Bârca, şi am terminat-o la Cislău şi am luat premiul I. Am stat la Cislău, unde a lucrat la Herghelia de acolo, apoi pe tata l-a dat afară din armată şi atunci am venit la Pîrscov şi ne-a ajutat bunicul să facă o căsuţă pe şoseaua Gării, unde avea el un loc. Tata nu avea atunci servici, mama făcuse vreo patru ani Liceul Ortodox şi n-a mai putut, că bunicul n-avea cu ce să o întreţină – căra lemne cu spinarea de la Pîrscov pe jos şi îi aducea ei la internat. Mama, fiind cu patru clase, a putut să se angajeze învăţătoare suplinitoare la Pîrscovul de Sus, iar tata s-a angajat infirmier de cai la Ocolul Silvic Pîrscov, dar am ajuns şi eu la facultate şi sora mea.

Reporter: Aşadar aceasta este legătura dintre dumneavoastră, Pîrscov şi Casa Vasile Voiculescu…

Eugen Sandu: Da. Bunicul meu a fost coleg de clasă primară cu Vasile Voiculescu. Eu, când am auzit, am zis că trebuie să fac ceva pentru Voiculescu, că i se dărâmase un perete, de i se vedea în casă. Mama nu putea să stea atât de mult suplinitoare la şcoala din Pîrscov şi s-a angajat bibliotecară la Căminul Cultural care e vis-à-vis de casa lui Voiculescu. Şi pentru că bunicul îmi povestea când eram mic numai de Voiculescu, cum stătea într-un prepeleac, cum citea şi ce făcea, atunci am zis să fac ceva. Întâi făcusem pentru Casa Doctor Angelescu din Merei, dacă o ştiţi, aia mare, tot cu uzina, am curăţat-o, am pus-o şi am dat-o în funcţiune, iar la o şedinţă, Potop – era prim-secretar – a zis că vrea vila lui Marghiloman, o uzină să o repare şi să o pună pe picioare. Atunci m-am dus la el şi i-am zis: “O fac eu domnule, o fac eu cu băieţii mei”. Aveam investiţii mari şi puneam pe şeful de şantier de lua oameni şi o făcea, că doar nu mă pricepeam eu să o fac. El mi-a zis atunci “Măi băiete, nu vreau să te pierd, că vine vreun control şi te dă afară şi nu pot să fac nimic. Vezi, fă altceva, lasă”. Era o secretară cu propaganda, Chioveanu se numea, şi mi-a zis “De ce nu faceţi casa lui Voiculescu, de la Pîrscov?”. Nu ştiam, adică ştiam că făcuse puşcărie şi de aia nu m-am băgat, zic să nu păţesc ceva. Şi atunci am vorbit cu oamenii, am demolat-o, am dus materiale. Dar aveau nişte grinzi aşa de groase de 50 pe 50 la beci şi n-am putut şi atunci am apelat la şantier. A venit şi şantierul care n-a putut şi atunci am luat un pluton de militari şi cu Armata, am făcut-o şi am terminat-o. Cred că a fost înainte de Revoluţie, prin 1984.  

Reporter: Cât timp s-a lucrat la această casă?

Eugen Sandu: Cam un an de zile. Am terminat-o, luasem şi lustre înăuntru, pusesem tot. Mama adunase ceva, ce mai găsea prin sat şi pusese la păstrare şi când să spun “Gata, am terminat, puteţi să o luaţi acum”, a venit Dorel Voiculescu, nepotul lui Voiculescu şi zice “Păi da, dar eu unde stau?” şi eu am crezut că ia şi el o cameră acolo, stă şi… Numai că el a zis “Nu, mie îmi faceţi casă, eu nu vă dau”, deşi îl ştiam, că mă duceam cu pluguşorul la el, când eram mic, îmi dădea mere şi bani. Şi atunci i-am făcut casă. În partea stângă a muzeului, o casă destul de mare i-am făcut. Problema am avut-o la casa lui Vasile Voiculescu cu şindrila şi, la o şedinţă, ne-a spus cineva că e un învăţător, secretar de partid în nu ştiu ce comună, care are nişte oameni ce fac şindrilă. Am vorbit cu el, i-am plătit, mi-a făcut şindrila, am pus-o acolo şi nu mi-a fost frică, pentru că lui Chioveanu, secretara, eu i-am zis “Doamnă, eu o fac, dar dacă ţineţi mâna deasupra”. “Ţin domnule”, mi-a spus. Nu cred că o ţinea, dar n-a zis nimeni nimic.

Reporter: Şi aţi respectat întocmai casa de odinioară?

Eugen Sandu: Exact, n-am schimbat nimic. Când s-a făcut prima inaugurare a casei Vasile Voiculescu, undeva după Revoluţie, şi au venit atât de mulţi care au spus că au făcut casa Voiculescu, de mi-a fost frică să mai zic ceva. Am venit şi am stat liniştit şi am ascultat ce au zis acolo la conferinţă. Sora mea nu s-a mai putut abţine şi s-a ridicat şi a zis “Cum puteţi să nu spuneţi nimic despre cine a făcut-o?”. Eu îi spuneam mereu “Stai jos, stai jos!”, ea, nimic. Bun, am plecat acasă, eram supărat că nu trebuia… că îi cunoşteam pe ăia de acolo. Acasă a venit după mine fata lui Voiculescu şi cred că fiica ei, de la Paris, cred că era şi i-am povestit ce ştiam şi eu.   

De numele inginerului Eugen Sandu se mai leagă şi vechea carieră de diatomit de la Pîrscov, pe care a construit-o. Aceasta poate fi vizitată pe malul stâng al Buzăului, la confluenţa cu Valea Sibiciului. Diatomitul s-a exploatat de aici, din dealul Burduşoaia, mai bine de-o jumătate de secol, până pe la începutul noului mileniu. “M-am angajat la FNC Pătârlagele, dacă Ojasca s-a închis. N-am mai putut să iau repartiţie la Ojasca pentru că s-a închis şi cred că eram singurul inginer din raion care avea altă calificare decât agronomie. M-au pus şef de şantier, să fac o carieră nouă, modernă de diatomit. Nu ştiam nimic, la început, în primele luni, nu ştii ce şi cum să faci. Era la Sibiciu şi mergeam pe jos de la gară, până la Dealul Burduşoaia, acolo unde era cariera. Am făcut acolo o carieră, dar a durat vreo doi ani, că nu mă pricepeam, nu ştiam să torn betoane… Diatomitul se folosea la prefabricatele care se făceau la materialele de construcţii acolo, cărămizi din acelea mari, iar praful se trimitea la Fabrica de Ciment din Fieni, pentru ciment. Cariera se exploata rudimentar, adică nici nu erau perforatoare ca să faci găuri pentru explozibil, se făceau cu nişte ştampuri, li se zicea. Oricum, era ca acum o sută de ani… aşa se lucra. Atunci am făcut o carieră modernă cu exploatare în trepte, care trebuia să contribuie la exploatarea întregii cantităţi de diatomit care ajungea o sută de ani pentri Fieni şi pentru făbricuţa noastră şi a mers continuu foarte bine şi aşa am ajuns inginer la fabrica aia”, mi-a povestit Eugen Sandu.

Cariera de diatomit a fost abandonată, deşi depozitul oligocen de aici este unicul de mari dimensiuni din ţară. Diatomitul  este o rocă sedimentară silicioasă, formată din roci stratiforme care au în constituţie cam 50% resturi de diatomee prinse într-o masă de opal, de culoare alb-gălbuie până la brună, friabile şi aspre la pipăit, cu textură omogenă şi porozitate ridicată. Roca este uşoară şi are densitate scăzută. Materialul din care este alcătuit diatomitul este oxidul de siliciu, neutru din punct de vedere chimic, care nu se dizolvă în apă şi care privit la microscop are diferite forme de cristalizare. Se foloseşte ca material izolant, ca material filtrant, ca agregat pentru betoane, drept suport pentru fabricarea dinamitei şi a altor explozivi, dar nu numai.

Discuţiile cu domnul Sandu şi soţia acestuia au durat ceva timp, însă atmosfera caldă şi modul plăcut în care povesteau anumite evenimente din viaţa lor m-au scos din tiparul unui interviu clasic. În urma unei pauze între discuţii, doamna casei mi-a arătat la un moment dat biblioteca. O cameră intimă, cu corpuri înalte până în tavan, pline cu cărţi, completate cu o mobilă stil de o eleganţă deosebită. Într-un colţ al camerei, pe o servantă, între două icoane, se afla placheta pe care domnul Sandu o primise de la preşedintele Consiliului Judeţean, Petre Emanoil Neagu, în ziua în care a fost desemnat Cetăţean de Onoare al judeţului Buzău.

Am plecat după mai bine de o oră de discuţii, timp în care recunosc că m-am simţit ca acasă, înconjurată de oameni remarcabili, care aveau un dar de povestitor şi un simţ al umorului cum rar am mai întâlnit. Am plecat de acolo zâmbind şi amintindu-mi frânturi din discuţie… mai ales părţile mai amuzante. Atunci m-am gândit cât de plăcut este să descoperi lucruri interesante din viaţa unor oameni, despre care chiar dacă s-a mai scris, a rămas ceva nespus şi neştiut.

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

  1. Doamne ce director am avut ! El a facut otelul beton,plasele sudate,electrozii,etc pt renovarea acestei case .Oare a mai avut el timp sa doarma? Ne credeti timpiti din cite se pare ! El a semnat doar niste hirtii daca ar fi dat bani din buzunarul propriu as mai fi zis dar a fost buzunarul statului roman (adica al prostimii care munceste) Ca a fost un om care nu a facut nici bine dar nici rau oamenilor a fost altceva(vezi dr.Marinache care a fost dat afara de muncitori) DOAR ATIT!!!

Comments are closed.