Are 25 de ani şi se poate spune că a reuşit în viaţă. Alina Nicoleta Văcaru, o tânără provenită din sistemul de protecţie socială, a reuşit să-şi clădească un viitor prin forţe proprii, într-un mod remarcabil. Atât Alina cât şi sora ei sunt adevărate modele de reuşită pentru copiii cu care viaţa a fost nedreaptă. S-au născut la Verneşti, într-o familie care părea normală, după cum îmi povestea tânăra. În urma decesului mamei lor, au ajuns să fie crescute de tată, însă pentru scurt timp. Au ajuns la un cămin de copii din Buzău. Pe la vârsta de 12 ani, Alina şi sora sa au ajuns în grija unui asistent maternal din Berca, ce le este şi acum alături.

A fost familia lor, cea care le-a călăuzit paşii în viaţă. Şi a făcut-o într-un mod frumos: cele două fete au urmat o facultate, iar acum sunt la masterat. Alina a fost şefă de promoţie la facultate, iar acum lucrează la Direcţia de Asistenţă Socială Braşov. Anul acesta, cele două tinere au reuşit să-şi cumpere o garsonieră în Braşov, cu banii strânşi dar şi cu sprijinul financiar al ,,familiei adoptive”. Când am vorbit cu Alina, mi-a spus un lucru de care mulţi dintre noi ar trebui să fim conştienţi şi care să ne facă să-i percepem mult mai uman pe cei din jurul nostru: ,,Nu toţi copiii care pleacă din sistem, sau care au avut o poveste de viaţă mai tristă, sunt nişte pierde-vară sau nişte oameni care nu vor să realizeze nimic cu viaţa lor. Din contră, sunt cinci-şase la sută care îşi depăşesc condiţia.”

Un lucru frumos, spus de o tânără care este totuşi la început de drum. Am cunoscut-o în urma unei vizite pe care am făcut-o la Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Buzău, pentru un alt subiect. Am stat de vorbă atunci cu conducerea instituţiei şi am rugat să îmi identifice tineri proveniţi din sistemul de protecţie socială care au reuşit să-şi depăşească propria condiţie. La sediul DGASCP, am reîntâlnit-o pe Valentina Neagoe, şef serviciu de integrare socio-profesională şi vocaţională, din cadrul Centrului Vocaţional Buzău. Mi-a povestit despre mai multe cazuri de copii ce au reuşit în viaţă, însă aici intervine un lucru de care îmi era teamă cel mai mult: cât de deschişi sunt să-şi spună povestea?

Atunci, mi-a fost recomandată Alina, o tânără care m-a impresionat prin modul dezinvolt cu care mi-a spus lucruri personale, din viaţa ei. I-am ascultat povestea şi, cu cât aflam mai multe despre ea, cu atât vedeam un om cu o personalitate foarte bine conturată, de o voinţă extraordinară. Am văzut un om care, deşi i s-au tăiat aripile de zeci de ori, a învăţat totuşi să zboare. A fost printre copiii “norocoşi”, după cum îmi spunea ea. A avut parte de un asistent maternal care i-a fost alături în drumul său. Discuţia cu Alina a fost extrem de degajată, iar în timpul acesteia am descoperit un om deosebit, de la care oricine are avea ceva de învăţat.

Alina Nicoleta Văcaru:  Ne-am născut într-o familie, din punctul meu de vedere, de părinţi normali. Nimic nu prezicea ce urma să se întâmple. Eu mai am o soră şi am dezvoltat o relaţie puternică de ataşament şi tot timpul noi am fost amândouă şi ca drept dovadă, ca o paralelă, am realizat lucrurile împreună. Aşadar,  ne-am născut într-o familie tânără, doar că pe la patru-cinci ani pe care îi aveam, tatăl meu… mă rog, acum am aflat nişte lucruri, cum că ei consumau foarte mult alcool. Oricum, lucrurile astea nu le poţi nega, astea sunt din trecut şi, într-un final, mai erau scandaluri, certuri, până când într-o zi mama a decedat, din cauza unor probleme, iar tatăl meu a rămas singur cu doi copii. Sora mea avea patru ani şi jumătate şi eu mergeam pe şase ani. Tatăl meu, fiind un bărbat singur, lucra în trei schimburi, îi era imposibil să se ocupe de două fete, stăteam foarte mult singure, neglijate, nesupravegheate, de cele mai multe ori nici nu eram alimentate corespunzător.

Eu sunt de fel din Verneşti, iar vecinii de la noi s-au sesizat şi atunci a venit DGASPC. După mai multe insistenţe, am ajuns la casa de copii, la Complexul de servicii nr. 2, din Simileasca. Am stat acolo vreo patru ani şi ceva, timp în care ne-au mai luat familii, ca drept dovadă am păstrat o legătură foarte fumoasă cu un domn poliţist, care ne-a luat pe perioada vacanţei de vară şi în prezent noi păstrăm o relaţie superbă cu domnul acela. Am fost la nunta fetei lui. El a venit la noi în vizită, la Braşov, acolo am reuşit amândouă să ne cumpărăm o casă.

După perioada asta petrecută la Centrul de Primire nr. 2, de la Buzău, am fost date la un alt centru, din Râmnicu Sărat, de unde trebuia să fim trimise la un asistent maternal. Am stat pe acolo vreo şase luni, o perioadă îngrozitoare. Nu mi-a plăcut deloc acolo. La Centrul de Primire nr. 2 de la Buzău am avut supraveghetori cu care păstrăm şi acum legătura şi am primit o educaţie corespunzătoare. Deşi am fost lipsite de afecţiune părintească, am primit în schimb alte lucruri. Aveam un program de somn, de masă, de învăţătură. Erau nişte lucruri de care un copil avea nevoie şi nu să se dezvolte într-un mediu precar şi de unde nu învaţă nimic.

Ei bine, de la centrul acesta de aici am plecat către asistentul maternal, şi eu şi sora mea. Deci noi două n-am fost separate niciodată, n-am plecat niciodată una la o familie, cealaltă la o altă familie. Când ne-a luat asistentul maternal, ne-a luat pe amândouă. Noi am fost plecate la mai multe familii, pentru că eram nişte fete care vorbeam bine, eram descurcăreţe, curate, şi atunci toată lumea cumva ne recomanda. Am plecat la Berca, la asistentul maternal, care în prezent a rămas şi mama mea de suflet, părinţii mei de suflet, care ne-au ajutat în tot ce înseamnă realizarea omului de azi. Adică, tot ce sunt eu azi şi ce este şi sora mea azi este munca lor de peste 13 ani de zile. Nu vă închipuiţi când am venit aici, la Berca, că le-a fost uşor cu noi, pentru că eram doi copii care veneau dintr-un mediu cu o educaţie, le-a fost greu să schimbe anumite lucruri la noi, dar cu multă muncă şi răbdare au realizat lucrurile astea. Am fost date la Berca, unde am urmat o şcoală, un liceu, am luat bacul din prima şi eu şi sora mea, cu note foarte mari. Eu am luat cu 8,28, sora mea cu 8,08. După aceea, am fost date la facultate la Braşov, la Asistenţă Socială.

Am luat licenţa cu 10,00, am fost un fel de şefă de promoţie. Adevărul este că şi în timpul facultăţii am avut bursă de merit. La facultate am învăţat foarte mult. Sunt la master, dar încă nu l-am terminat, în sensul că nu mi-am dat dizertaţia, pentru că în anul II m-am angajat şi atunci cumva a fost mai greu să mă împart. Eu lucrând la stat, aveam un program, lucrez pe Legea funcţionarilor publici care spune că în primul an trebuie să dai tot ce ai mai bun, ca să rămâi pe post definitiv, sau pleci acasă. Ei bine, pentru mine a fost mai important să rămân pe post, decât să finalizez studiile pe care promit că o să le finalizez în februarie 2019. Pentru mine n-a contat atât de mult masterul, cum a contat facultatea. Recunosc, alegerea masterului a fost una cumva greşită.

Reporter: De ce spui asta?        

Alina Nicoleta Văcaru: Am făcut masterul în Resurse Umane, în speranţa că dacă nu o să găsesc în Asistenţă Socială, poate merge în Resurse Umane. Gândirea mea de la vremea respectivă. Oricum, când am intrat la facultate, am fost a şasea, iar la master am fost între primii patru. Toate lucrurile merg într-o direcţie bună pentru mine şi pentru sora mea. 

Deci, am avut doi părinţi care s-au luptat cu noi şi ne-au oferit o educaţie… Chiar vreau să le mulţumesc din suflet, pentru că sunt sigură că fără ajutorul şi sfaturile lor nu ştiu dacă am fi realizat toate lucrurile pe care le avem la ora actuală, ţinând cont că suntem doi copii cu o familie care nu era tocmai potrivită. Am venit dintr-un mediu puţin dezavantajat, cu primii şase ani de educaţie, aşa cum au fost.

Reporter: Cred că a fost dificil şi pentru voi, dar şi pentru ei, până la urmă…

Cele doua fete si unul dintre parintii adoptivi

Alina Nicoleta Văcaru:  Da, a fost o acomodare greoaie, pentru că eu aveam 12 ani, iar sora mea 10 ani şi jumătate. Deja personalitatea era formată, educaţia era dată şi acum apucă-te să schimbi lucrurile.

Reporter: Important este şi că voi două aţi fost receptive. Contează foarte mult acest lucru…

Alina Nicoleta Văcaru:  Da. Aşa este.

Reporter: Cred că ţi-a fost destul de greu să îmi spui povestea vieţii tale. Foarte puţine persoane au curajul să facă acest lucru…

Alina Nicoleta Văcaru: Nu vorbesc des despre aceste lucruri, dar nici nu neg trecutul. Sunt un om care îşi asumă trecutul, nu este trecutul neapărat al meu, este trecutul părinţilor mei. Important este, cum îmi zice mami, “ce o să realizezi tu de acum încolo şi cum te laşi tu descoperită de oameni”.

Reporter: Care este lucrul cel mai de preţ pe care l-ai învăţat de la părinţii din Berca?

Cele doua fete si unul dintre parintii adoptivi 1

Alina Nicoleta Văcaru: Ce-am învăţat cel mai de preţ,de la părinţii mei adoptivi a fost ,,De la lume să nu iei tot, ci să iei tot ce consideri tu că este bun pentru viaţa ta şi dacă tu consideri că ai ceva de învăţat de la un om, să pui şi tu în practică. Dacă tu consideri că nu ai ce să înveţi de la el, să nu iei”.

Reporter: Cum aţi reuşit până la urmă să cumpăraţi garsroniera de la Braşov?

Alina Nicoleta Văcaru: A fost un pas important pentru noi. Ideea este că pe timpul facultăţii, noi amândouă am primit burse de merit. Au fost bănuţii pe care i-am strâns, nu numai din bursa de merit, ci am primit ajutorul şi de la DGASPC, am mai primit o bursă din străinătate care nu era atât de mare, este vorba despre bursa Blue Heron Foundation, cu finanţatori din America. Trebuia să faci 20 de ore de voluntariat în folosul comunităţii sau pe aria facultăţii pe care o faci şi în schimbul acelor ore de voluntariat, îţi făceai un jurnal de activitate cu câteva întrebări standard şi ei îţi trimiteau aceşti bani. Ei au organizat şi tabere de vară, în care eu am fost. Am creat şi nişte legături frumoase cu oamenii de acolo. Ideea este că am pus de-a lungul timpului, cei cinci ani de facultate, bani deoparte din toate aceste lucruri şi eu şi sora mea. Ne-au mai ajutat şi părinţii noştri adoptivi cu o parte destul de consistentă de bani, eu am mai şi lucrat un an şi un pic, salariile fiind foarte bune, stând în cămin pe care nu-l plăteam, aveam masă gratuită la cantină şi atunci se explică de ce am reuşit să strângem o sumă consistentă.

Reporter: Este de apreciat că aţi reuşit să strângeţi acei bani, pentru că poate alte persoane, care ar fi beneficiat de suma respectivă, nu ar fi fost atât de cumpătate aşa cum aţi fost voi două. Sunt convinsă că un merit îl au şi părinţii adoptivi care v-au dat o asemenea educaţie…

Alina Nicoleta Văcaru: Da. Mama ne-a zis “Din banii ăştia ar fi bine să puneţi deoparte, că poate în viitor să reuşiţi să vă luaţi o locuinţă. Ştiu că terminaţi facultatea şi trebuie să vă duceţi cu chirie, sunt tot felul de oameni şi tot felul de caractere”… Atunci, tocmai au zis să facem ceva în sensul acesta şi iată că anul acesta am reuşit să ne luăm garsoniera. 

Reporter: Lucrezi la Direcţia de Asistenţă Socială Braşov. De ce ai ales în primul rând facultatea pe acest domeniu şi mai apoi să lucrezi aici?

Alina Nicoleta Văcaru: Eu am rămas la Berca la liceu, unde am făcut  matematică-informatică, pentru că, deşi nu le aveam cu matematica de niciun fel, îmi doream să rămân la părinţii mei şi atunci am ales să fac orice, numai să rămân aici la Berca. În momentul în care mi-aşi fi dorit să fac altceva la un liceu din Buzău, procedura de atunci era ca să nu mai faci naveta, să stai la căsuţe din acelea de tip apartament. Eu, cel puţin, cu atât mai puţin sora mea, nu eram pregătite să plecăm dintr-un mediu atât de plăcut. După ce am dat bacul, m-am înscris la mai multe facultăţi. Am dat la Facultatea de Asistenţă Socială la Bucureşti şi Braşov şi am mai dat la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, la învăţământ şcolar şi preşcolar de la Braşov. Am zis să băgăm mai multe opţiuni, ţinând cont că ştiţi cum era la vremea aceea, opţiunea bate media şi atunci am zis să avem mai multe opţiuni. Important pentru mine era să intru la buget. Şi am intrat, într-adevăr, la Asistenţă Socială la Braşov, pentru că se lua în calcul Limba română şi biologia, unde eu am avut note foarte mari. Atunci am intrat la Asistenţă Socială. Ştiam cu se mănâncă pentru că eu, înainte să plec la facultate, am făcut o parte de voluntariat cu asistentul social care m-a dat pe mine în grijă, mergeam cu ea peste tot.

Reporter: Şi ce anume ţi-a plăcut de ai ales acest domeniu, până la urmă?  

Alina Nicoleta Văcaru: Cel mai mult mi-a plăcut în primul rând interacţiunea cu omul, să stau să-l ascult şi da, recunosc, că şi povestea mea de viaţă m-a îndemmnat, dacă eu am fost ajutată, să pot ajuta la rândul meu. Nu ştiu dacă îmi doream să lucrez cu copii neapărat. Pe timpul facultăţii am făcut voluntariat la vârstnici, mi-am făcut lucrarea de licenţă pe vârstnici. Era cumva aria mea, mi-ar fi plăcut să lucrez pe vârstnici, dar nu am zis nu unei alte posibilităţi. Ideea este că ce mi-a plăcut au fost şi materiile de la facultate şi atunci mi-am dat seama ce îmi place şi ce nu îmi place, cu ce categorie nu mi-ar fi plăcut să lucrez. De exemplu, cu persoane cu sindrom, cu autism…

Reporter: Este foarte greu să lucrezi cu aceste categorii şi un lucru important este că trebuie să ai foarte multă răbdare cu astfel de persoane…

Alina Nicoleta Văcaru: Da. Trebuie să recunosc că este o caracteristică ce mie, pe undeva, îmi lipseşte, pentru că eu sunt genul acela care vreau să fac lucrurile mai rapid şi să nu stau şi n-aş fi avut răbdare. Tocmai din acest motiv m-am gândit pe timpul facultăţii să fac voluntariat, ca să îmi dau seama unde sunt potrivită şi ce mi-ar fi plăcut să fac.

Reporter: Cum este să lucrezi în acest sistem?

Alina Nicoleta Văcaru: Lucrez pe protecţia copilului, mai mult pe copiii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate, pentru că a intrat în vigoare acum o legislaţie. Este o hotărâre de Guvern care se axează pe monitorizarea modului de creştere şi îngrijire a copiilor cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Eu am lucrat pe această categorie de copii care rămân fără reprezentant legal…

Reporter: Şi tu eşti acea legătură, nu?

Alina Nicoleta Văcaru: Exact.

Reporter: Cum este să lucrezi cu astfel de copii?

Alina Nicoleta Văcaru: Lucrez şi cu copiii, dar şi cu reprezentanţii lor legali. Sunt categorii şi categorii, ca în toată lumea. Sunt oameni foarte receptivi care, din punctul meu de vedere, au trăit în vremea lui Ceauşescu… Şi oameni care înţeleg rostul legii. Dacă te duci la ei la uşă şi le spui cu ce eşti, înţeleg imediat, nu trebuie să mai dai prea multe explicaţii. În schimb, oamenii care au foarte multe studii, sunt mai puţin încrezători. Au impresia că cine ştie ce se întâmplă. Nu prea sunt receptivi, deşi te duci acolo cu un ecuson de gât, te duci cu ştampilă…

Reporter: De ce anume ţi-a fost teamă cel mai mult? Asta dacă ne raportăm la tot ceea ce ai făcut tu în viaţă.

Alina Nicoleta Văcaru: Cel mai teamă, recunosc, mi-a fost că o să ajung în momentul să îmi finalizez studiile şi că, ţinând cont în ce direcţie merge ţara noastră, pentru că nu putem să ascundem lucrurile, nu o să-mi găsesc de lucru în domeniu. Lucrul acesta mă speria, în rest, nu pot să spun că am avut ceva care m-a speriat, sau care m-a pus pe gânduri.

Reporter: Ai vreun regret?

Centru Vocational – DGASPC

Alina Nicoleta Văcaru: Da, am un regret. Mi-aş fi dorit la un moment dat să aflu multe lucruri legate de perioada în care eu am trăit acasă, pe care nu am reuşit să le descopăr în totalitate, pe care am încercat acum, la vârsta pe care o am, să le aflu, dar ştiţi cum e, după ce trec atâţia ani nu ştiu dacă mai are sens, sau dacă mai descoperi ceva, dacă mai găseşti pe cineva care într-adevăr este dispus să spună lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Acesta este regretul meu, în rest nu pot să spun că am regrete de viaţa pe care am trăit-o.

De mai multe ori am spus-o că “Dacă aş muri şi m-aş naşte din nou, cumva mi-aş dori să am aceeaşi traiectorie în viaţă”. Pe de o parte, Dumnezeu ne-a luat-o pe mama şi ne-a dat la casa de copii şi a fost destinul nostru, în schimb am dat peste nişte oameni care valorează de o mie de ori mai mult şi care nu ne-au născut, dar au ştiut să fie părinţi şi care ne-au arătat drumul bun în viaţă şi ne-au fost alături în toate momentele. Ne-au ajutat în tot ce înseamnă viaţa asta. Am păstrat o relaţie excepţională, adică mami a mers cu mine la facultate de m-am înscris, mami a mers cu mine când m-am dus să-mi preiau camera la cămin, iar la festivitatea de absolvire au fost mami cu tati. Ei au fost peste tot. Ei ne-au ajutat să ne cumpărăm casa. Ei sunt părinţii mei…

Să fiu sinceră, la 24 -25 de ani să ieşi din sistemul de protecţie şi să reuşeşti nişte lucruri… mi se pare remarcabil. Nu vreau să spun că le-am realizat eu. Dacă un alt copil din sistem realiza lucrurile astea, eram mândră, aşa cum mai sunt şi alţii în sistem care au realizat lucruri de care chiar sunt foarte mândră. Nu toţi copiii care pleacă din sistem, sau care au avut o poveste de viaţă mai tristă, sunt nişte pierde-vară sau nişte oameni care nu vor să realizeze nimic cu viaţa lor. Din contră, sunt 5-6% care îşi depăşesc condiţia.  

Reporter: Crezi că oamenii au o concepţie greşită faţă de tot ceea ce implică sistemul acesta al asistenţei sociale, despre oamenii care lucrează acolo şi despre copiii  care sunt acolo?

 Alina Nicoleta Văcaru: Oamenii vin cu prejudecăţi şi judecă. Mami a mai crescut un alt băieţel, ne-a crescut şi pe noi, şi ştiţi cum sunt copiii crescuţi în familie, “Vai, eşti crescut la casa de copii”, pentru că părinţii nu le zic de cele mai multe ori “Mami, nu este frumos ce faci. Este un copil necăjit pe care trebuie să-l ajutăm”. Nu de la copil pleacă, ci de la adult, care nu are responsabilitate şi care îi permite copilului să-i jignească ceilalţi copii, chiar dacă sunt din sistem. Sunt unii oameni care, într-adevăr, chiar nu înţeleg greutăţile vieţii şi poate că acel copil a fost necăjit, nu trebuie să-i mai zici şi tu nu ştiu ce, sau să-l jigneşti. Ori nu-l bagi în seamă, ori îţi vezi de treaba ta, pentru că, să fim serioşi, sunt copii crescuţi în familie, care nu au pic de educaţie, din punctul meu de vedere.

Recunosc faptul că ceea ce m-a uimit la Alina a fost alegerea ei de a studia şi mai ales de a lucra în acest sistem al asistenţei sociale. De fapt, nu am fost singura care a rămas surprinsă de alegerea pe care tânăra a făcut-o, după cum a recunoscut şi Valentina Neagoe: <Iniţial am fost uşor sceptică>. Eu ştiam că face şi o încurajasem foarte tare să facă voluntariat. Ştiu cât de greu este şi mă bucur că vede lucrurile din alt punct de vedere. Este un om despre care ştiu că va face asistenţa socială şi cu profesionalism. E cum se spune în drept “în spiritul şi în litera legii”. Ea o să fie acolo cu sufletul, în momentul în care o să ia decizii, pentru că atunci când iei o decizie în asistenţă socială ai o mie de lucruri în cap. Pe de o parte, legislaţia pe care trebuie să o iei în calcul, pe de altă parte, realitatea concretă. Pentru ea, ştiu cu siguranţă că acea calitate a serviciului pe care îl oferă o să fie în prim plan. Calitatea de aici vine, din cântăriea efectului.”

Valentina Neagoe

Reporter:  Cum ar putea fi descris, în câteva cuvinte, copilul provenit din sistemul de protecţie socială care ajunge să-şi clădească o viaţă cu propriile forţe? 

Valentina Neagoe, şef serviciu Centru Vocaţional: L-aş descrie exact ca pe un călător care se pregăteşte să plece în vacanţă şi care a visat la vacanţa asta şi a strâns din dinţi şi a făcut economii şi un an de zile şi-a pregătit bagajele, şi-a pus acolo o grămadă de lucruri. Este pregătit să-şi pună rucsacul în spate şi să plece, şi cu emoţie, şi cu curiozitate şi cu marea dorinţă de a exersa independenţa. Tinerii noştri au această mare dorinţă de a se arunca în viaţă, pentru că îşi doresc foarte tare să-şi exerseze abilităţile şi să ia decizii. Este un lucru extraordinar de bun, pentru că este lecţia sau examenul de maturitate.

DISTRIBUIȚI
loading...