FOTO | Întâmplări inedite la Nehoiu, la filmările peliculei „De ce are vulpea coadă”

Unul dintre filmele românești celebre, rea­lizate înainte de 1989, „De ce are vulpea coadă”, a fost filmat în Buzău, mai exact la Nehoiu, la sfârșitul anilor ‘80. Filmul, care îi are în distribuție pe Rodica Mandache, Valentin Uritescu, Geo Costiniu, Magda Catone, Florin Zamfirescu și copilul Octavian Herescu, a luat premiul publicului la Costinești, a fost vândut și în câteva țări nesocialiste și a făcut repede milionul de spectatori.

Producția, având un scenariu scris de buzoianul Ion Băieșu și regia semnată de Cornel Diaconu, a fost prilejul unor adevărate aventuri trăite la Nehoiu de întreaga echipă care a realizat filmul. Despre întâmplările petrecute pe platourile de filmare și nu numai își amintește apreciatul critic de teatru Marina Constantinescu, realizatoarea emisiunii „Nocturne” la TVR, cea care a fost producător al filmului „De ce are vulpea coadă”.

„Zona de la Nehoiu era mirifică; nu putea fi colectivizată datorită reliefului” 

Filmul spune povestea unui băiețel de șase ani crescut la București, de niște părinți extrem de grijulii, și care, în concediul făcut ,,la țară”, la bunici, descoperă natura, valorile sa­tului românesc, dar mai ales animalele, care chiar îi vorbesc, inclusiv hoața de vulpe, care scapă nepedepsită, deși a furat găinile.

„Înainte de a începe filmările, se făcea așa numita <prospecție>, pentru a stabili, cu scenograful, regizorul și operatorul, locurile de filmare și alte detalii. Zona aleasă – Buzău, mai exact Nehoiu – era mirifică, n-a putut fi colectivizată datorită reliefului – multe dealuri, ape, parcele mici, deci nu ne ridica și probleme și, mai ales, întrebări ulterioare, de tipul  <dar de ce nu se vede cum muncește bunicul la Colectivă?>”, își amintește Marina Constantinescu pentru jurnalul.ro.

Cunoscută fiind ­pro­blema cu alimentele din acea perioadă, iar una dintre prospecții se desfășura chiar în Postul Paștelui, echipa de producție și-a propus să cumpere de la localnicii din Nehoiu „măcar o bucată de brânză, ca să fie de sărbători”. Fără succes însă. „Nu, nu avem, nu vindem!”, spuneau localnicii.

Geo Costiniu nu mai putea purta pantaloni scurți din cauza dușului…

„Echipa de producție, împreună cu Cornel, găsise o soluție minune pentru cazare: hotelul ACR-ului din Nehoiu, pe care l-a ocupat în întregime. Jos avea un hol mare, care putea fi și sală de mese sau de discuții seara, iar pentru a economisi timpul de producție – deci și banii – s-a recurs la o soluție neobișnuită – cu acceptul conducerii de la Buftea, masa de montaj s-a mutat și ea la Nehoiu, jos în hol. Așa că montajul se făcea sub ochii întregii echipe, frumoasa Melania făcea minuni cu asistentele ei (persoane mai dedicate unui film decât monteuzele din Buftea nu mi-a fost dat să văd!) și totul mergea repede, pe repede înainte chiar. Ca să nu mai spun că aveam chiar și apă caldă – ce lux nesperat! Ba, uneori, chiar prea caldă, opărită, și cum instalațiile nu erau tocmai noi, actorul Geo Costiniu, tatăl copilului și <soțul> Rodicăi Mandache în film, s-a opărit! Dincolo de suferința sa, mai erau și probleme de <racord>, fiindcă nu mai putea umbla în pantaloni scurți!”, mai povestește producătorul filmului.

Una din plăcerile echipelor de filmare era ca, în prospecții sau la filmări, să caute cam ce se mai găsea prin așa numitele „Magazine mixte” din sate. Mai ales scenografii găseau acolo adevărate minuni, ­uneo­ri uitate de decenii, sau care, în orașe, și mai ales la București, dispăruseră.

Toată echipa îmbrăcată în „uniformă” de la fabrica din Nehoiu

„La Nehoiu era o ­fa­brică de textile și găsiserăm niște treninguri din bumbac, subțirele, culori destul de bizare, ieftine, și aproape toată echipa își cumpărase, folosindu-le și ca trening, dar și ca pijama. Și așa, bântuiam toți în hotelul ACR, într-un fel de uniforme care, mai ales seara, când venem obosiți, se dovedeau a fi foarte practice și comode. (…) Seara, pe terasa hotelului, puneau muzica și dansau, iar noi ne amuzam. Într-o seară am văzut, pe un drum din apropiere, doi tineri înlănțuiți, abia distingân­du-se în lumina slabă care răzbătea de la terasa noastră. Privindu-i mai atent, am înțeles că, de fapt,… dansau! Da, muzica se auzea și ei găsiseră o… discotecă, probabil singura disponibilă în Nehoiu în acei ani!”, declară Marina Constantinescu.

Seria pățaniilor la Nehoiu a continuat cu ziua în care actorii și echipa filmului au rămas fără mâncare. „Vine și o veste foarte proastă: echipa de producție aranjase să mâncăm o masă pe zi, la o cantină din apropiere (acolo mâncau și niște fotbaliști, dar ei aveau regim special – pui sau friptura cu salată, în timp ce noi ne delectam cu o ciorbă lungă și câte o tocăniță. Bune și alea, altceva tot nu se găsea!) Ei bine, ni se transmite că numărul de zile pentru care ne fusese repartizată hrana… expirase datorită prelungirii cu plecarea câtorva la Costinești și, deci,… nu mai aveam ce mânca! De mâncat, NU, dar de filmat, DA, trebuia să terminăm! (Simt nevoia unei paranteze pentru cei care nu prea știu cum erau lucrurile pe atu­nci: a mânca la restaurant, la Nehoiu, era foarte scump pentru marea majoritate a oamenilor din echipa care stătea în deplasare circa o lună, doar cu un salariu mic, mâncare la restaurant se găsea doar sporadic, deși <șefa> de acolo era foarte destoinică și avea <relații la județ, la Buzău>, iar piața nu era decât duminica și, îmi amintesc și acum, un ou costa 5 lei, iar kilogramul de brânză – aia pe care nu o găsisem noi în prospecție – 50 lei, asta pentru cine își mai amintește prețurile din acele vremi!)”, mai povestește producătorul filmului.

La cumpărături de mâncare în Nehoiu

Și atunci a început o nouă aventură: Marina Constantinescu a plecat să găsească mâncare. „Într-o gospodărie ni s-a oferit o oaie, ba chiar s-o și gătească, dar dacă obți­neam și le aduceam noi… rație de ulei de la Județ. Nu, nu era o soluție. În alte locuri nu ni s-a oferit nimic, fiindcă spuneau că n-au. În fine, cineva avea brânză și ne trimetea undeva, unde se făcea și pâine. Bingo! Am văzut o roată mare de brânză pe care omul, cu pricepere, dar și cu migală, a tăiat-o, cu o sfoară, în câte bucăți i-am cerut noi; adică circa 20-25 de porții. Am luat și pâinea, bună, proaspătă, caldă chiar, am făcut pachetele și am plecat la locul de filmare cu… micul dejun. Catering, s-ar spune azi, nu? Le-am împărțit cu satisfacția datoriei împlinite și a unei victorii greu câștigate. Dar, deziluzie: când le-am spus oamenilor că acest mic – dejun costa 11 lei, toți au fost dezamăgiți, deși erau flămânzi. Aveau și dreptate: păi bine, diurna este de 16 lei sau 18 lei, și asta costă 11 lei, a fost reproșul!”, își amintește Marina Constantinescu.

A doua zi, după de niște telefoane de la București, echipa a luat drumul Buzăului, unde li s-au mai repartizat, cu pile – câteva rații pentru 3-4 zile, la mo­desta cantină din Nehoiu. care îi mai ospătase, ca să poată termina filmările.