S-au născut a doua oară. Este ceea ce se poate spune despre plutonier adjutant principal Eugen Mănăilă şi plutonier Bogdan Dragomir, ambii răniţi în teatrele de operaţii din Afganistan. Fiecare dintre ei poartă în minte cumpenele prin care au trecut şi mulţumesc lui Dumnezeu că li s-a mai oferit o şansă, de care vor să profite la maxim. ,,Noi ştim să ne citim dincolo de priviri, şi de ­anu­mite stări, momente sau anumite minute în care stai şi eşti plecat, nu eşti acolo, nu eşti în lumea aia, şi atunci ştim deja despre ce este vorba”, îmi spunea Eugen Mănăilă, iar pe faţa sa puteam citi că totul este o continuă luptă.

În ciuda zâmbetului şi a privirii senine, simţi că dincolo de acestea se afla suferinţa, dar mai ales speranţa şi dorinţa de a trăi şi de a preţui viaţa mai mult decât ar putea fi spus în cuvinte. A fi veteran de război nu înseamnă că timpul s-a oprit în loc. Dimpotrivă. Amândoi au simţit că, pentru a merge mai departe, au nevoie de acel „ceva” ce le poate schimba viaţa şi le poate da un nou scop: se numeşte Invictus Team România. Plutonier adjutant principal Eugen Mănăilă a fost cooptat în acest proiect imediat după ce Prinţul Harry a iniţiat prima ediţie a Jocurilor Paralimpice Invictus în 2014, care s-a ţinut la Londra. S-a muncit enorm pentru a aduce România acolo unde îi este locul, în grupul celorlalte state membre ale alianţei N.A.T.O care participă la Jocurile Paralimpice „Invictus Games”.

Eugen Mănăilă şi Bogdan Dragomir au făcut parte din lotul României care, în 2017, a participat Jocurile Paralimpice Invictus de la Toronto. Atmosfera a fost grandioasă, de fapt tot ceea ce s-a petrecut în decursul unei săptămâni cu greu ar putea fi descris în cuvinte.  Militarii noştri au fost primiţi cu braţele deschise de către românii stabiliţi acolo, în Canada. Delegaţia României a fost formată din 15 militari răniţi în teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak.

Între aceştia s-au aflat plutonier adjutant principal Eugen Mănăilă, desemnat cetăţean de onoare al municipiului Buzău în luna mai 2017, şi plutonier Bogdan Dragomir, care în august 2016 a fost desemnat cetăţean de onoare al judeţului Buzău. Primul militar buzoian a concurat în competiţia de haltere, iar cel de-al doilea la atletism.

Întâlnirea cu ei a fost una emoţionantă, trebuie să recunosc. Nu ştiu de ce, dar deşi purtau echipament sportiv cu inscripţia Invictus Team România, în momentul acela aveam sentimentul că parcă îi văd îmbrăcaţi în acel echipament militar pe care îl purtau în teatrele de operaţii. Au fost de acord să îmi spună câte ceva despre experienţele lor, cum au fost primiţi de românii stabiliţi în Canada, despre echipa României, dar şi despre participarea lor la viitoarele ediţii.

Reporter: Ce reprezintă Invictus România? Cum a luat fiinţă?

Eugen Mănăilă: Ca să o luăm istoric, Fundaţia Invictus a Casei Regale britanice a horărât ca la doi ani de zile să se ţină această olimpiadă. În 2016 au revenit şi au scurtat timpul, fiind olimpiada militarilor răniţi, au lăsat la un an. Acum este ceva atipic, spre exemplu, următoarea va fi în toamna acestui an la Sydney, Australia, iar mai apoi va fi în primăvară, în luna mai 2020. Deci deja termenul acela de doi ani nu se mai respectă, adică nu mai este aşa ca la Campionatele Mondiale sau ca la Jocurile Olimpice. Au fost create imediat şi au avut un impact şi o rezonanţă foarte mare. Sincer, afară au o altă cultură a tradiţiilor şi a patriotismului şi, pentru asta, este cu atât mai mult o provocare pentru noi, ca încet-încet să aducem aici această cultură. Dacă ne uităm vreodată istoria şi reperele, ne vom desfiinţa ca naţiune. Nu am spus-o eu, ci mari oameni, dar noi cu atât mai mult o resimţim, pentru că vedem şi putem face comparaţii. A început pe aceeaşi structuri de bază, pe aceeaşi scară de valori, însemnând să se împletească armonios orice tip de activitate sportivă  – că este un cros, că este triatlon, că este o cursă de ciclism, că este înot, că sunt mai multe – asupra unor zile cu o importanţă şi încărcătură istorică pentru poporul nostru, inclusiv cu zone de tradiţie, tot ceea ce ar trebui să fie sănătos şi de neuitat pentru fiecare dintre noi. A pornit atunci un marş între Bucureşti şi Carei, care s-a terminat pe data 25 octombrie 2015, dată care oricum a însemnat Ziua Armatei Române şi eliberarea ultimei palme de pământ românesc, la Carei. Această idee a propagat imediat, mai întâi în mediul ­mi­litar, dar mai repede în mediul civil. Şi aceasta a fost cea mai mare satisfacţie şi acum mi se face pielea de găină când îmi aduc aminte, pentru că e vorba despre începuturi. Au fost cooptaţi mai întâi militari din unităţi militare, nici nu s-a pus problema. S-a mers la zona voluntariatului, aici s-a răspuns masiv, masiv, cu “Prezent!”, toţi cei care au putut. S-au făcut porţiuni cu marş sau de alergare sau de cros pe distanţele cuprinse şi s-a predat ştafeta dintr-o parte în alta. A fost ceva foarte frumos. Ideea este că numai ce au vorbit militarii pe acasă şi s-a dus vorba în zona civilă, sau ceea ce mai scăpam pe mediile online, ne-am trezit cu foarte, foarte mulţi oameni, civili care au venit şi s-au alăturat. Este un proiect de ­edu­caţie şi, de fapt, aşa s-a născut mişcarea Invictus în România, dincolo de câţiva militari răniţi, sau dincolo de nevoia de a-i onora pe cei care nu mai sunt, atât pe cei din zilele noastre cât şi pe ceilalţi, din trecut. Au dat necesitatea, pentru noi imperioasă, de a pune totuşi în faţa unor obiective mărunte anumite mişcări şi anumite fapte care să meargă dincolo de vorbe. Adică să meargă în zona sentimentelor. Şi aşa a pornit prima oară. Au fost foarte multe greutăţi, pentru că nu ar trebui să nu le recunosc. Am fost sprijiniţi strict numai de către Ministerul Apărării Naţionale. Mulţi nu ne-au dat mari şanse: “A, nu că …”. Mă refer aici în zona guvernamentală. Aici nu prea am fost …”Hm, mda sunteţi şi voi …”, eram acceptaţi, dar nu eram mai cu nimic ajutaţi. Eforturile erau imense din partea noastră. Contactam pe peste tot zonele, consiliile locale, să ni se aprobe, pentru că executam anumite activităţi sportive.

„Noi am fost susţinuţi de la început de camaradul numărul 1, generalul Ciucă“

Reporter: Ştiţi ce constat acum, după tot ce mi-aţi spus? Faptul că  sunteţi consideraţi eroi abia atunci când nu mai sunteţi în viaţă. Este aşa?

Bogdan Dragomir: …în mare, da – mi-a răspuns dând din cap în semn de aprobare şi de dezamăgire în acelaşi timp. 

Eugen Mănăilă: Din păcate, momentan, la o percepţie, fără să generalizez, pentru că aşa aş fi nedrept şi aş arunca o umbră peste tot… Încercând să urmăresc tot felul de fapte, de situaţii, neluând numai ce scrie în cărţi, uitându-mă de jur împrejurul meu pentru a realiza unde sunt şi ceea ce se întâmplă – unul la un milion cred că se naşte cu acel sâmbure de patriotism în el, trebuie să deţină tot ceea ce inseamnă acest lucru, încă de mic. Patriotismul se cultivă. La vremea respectivă eram cinci militari răniţi în teatrele de operaţii care am răspuns prezent acestei acţiuni.  Noi cinci am fondat ceea ce se numeşte mişcarea Invictus în România – Invictus Team România – fără să ne arogăm în niciun fel vreun drept, pentru că noi nu avem nimic în plus faţă de ceilalţi camarazi ai noştri. Ei, într-un fel sau altul, nu fuseseră contactaţi, sau au avut un grad mic de neîncredere la început, ceea ce este normal ţinând cont în ansamblul societăţii. Noi să zicem că am fost puţin mai bătăioşi. Chiar am crezut în acest lucru. În baza noastră, a celor cinci, s-a fondat, în cadrul Clubului Steaua al Armatei, pentru că trebuia să se ­exe­cute o aranjare guvernamentală prin care să putem fi şi noi echipaţi, sau să fim cât de cât susţinuţi, nici mai mult nici mai puţin. Astfel s-a înfiinţat în cadrul Clubului Steaua secţia Persoane cu Dizabilităţi, toţi cei cinci fiind încadraţi în grad de invaliditate. Acela a fost un prim pas. Următorul s-a încercat într-un mod timid, la nivel guvernamental, de a participa România la o a doua ediţie din 2016, în Statele Unite. Să zicem aşa  – scrisorile de intenţie şi toate … au ajuns puţin mai târziu. Deja erau hotărâte statele care participă, care nu participă. Motorul acesta din spate de oameni inimoşi a făcut astfel încât noi să ajungem acolo, măcar iniţial, cu atributul de vizitatori şi chiar acolo am reuşit, deoarece Ministerul Apărării Naţionale a pus un ofiţer de la Steaua, profesionist în zona de relaţii publice, să ajungem să luăm statut de observatori, ceea ce a însemnat foarte mult, pentru că am făcut lobby la cel mai înalt nivel, începând de la numărul 2, 3, numărul 1 însemnând prinţul Harry. Greu ajungeai în zona ­res­pectivă. Important a fost că am ajuns, ne-au trimis pe banii strânşi de la evenimente sportive, de la fiecare din donaţii mici, a fost ceva extraordinar de frumos. Ne-au trimis la Orlando, în Florida. Am participat la ediţia din mai 2016, cu statutul de observatori, exact pe perioada incidentului camaradului meu Bogdan (n.r., Bogdan Dragomir). M-a prins chiar acolo în Florida. A fost un dezastru pentru mine şi pentru ceilalţi trei camarazi care erau cu mine. Instant s-au schimbat şi vremurile, şi conducerile, şi percepţia. Noi am fost susţinuţi de la început de camaradul numărul 1, fără să-l laud cu ni­mic, că nu-i trebuie laudele mele şi nici nouă nu ne trebuie laudele lui. Vorbesc despre generalul Ciucă. De ce îi spun camarad? Pentru că a participat, începând de la a fi comandant de pluton, în foarte multe dintre misiunile din teatrele de operaţii, până când a ajuns să fie comandant al trupelor în Afganistan. Deci el a trecut şi a ştiut, şi a văzut şi deci ştie despre ce este vorba. Dânsul ne-a susţinut necondiţionat alături de dânsul, cu o întreagă echipă. S-a format un proiect pentru Invictus Team România. În partea diplomatică, toate scrisorile… deja noi aveam din Florida o susţinere a lor, de principiu. Toate au culminat după întoarcerea noastră în ţară, un oficial canadian a declarat public că România este invitată şi se alătură grupului celorlalte state membre ale alianţei N.A.T.O. A fost o victorie, pentru că ea a rămas permanent în acest nucleu, nu mai poate fi îndepărtată, doar dacă, Doamne fereşte!, revenim la nişte vremuri negre şi guvernanţii sau cine vor fi la vremea respectivă vor considera că “Aţi fost o dată, de două ori… cam gata”. Acesta este un coşmar, e o glumă cam în zona neagră, dar nu cred că se va întâmpla aşa ceva.  

Proiectul Invictuis, între „refacere prin sport“ şi „camaraderie fără niciun fel de limite“

Aşa după cum spunea Eugen Mănăilă, proiectul „Invictus Team România – 2017”  constituie o ocazie unică de a demonstra societăţii ce înseamnă adevăratul spirit de luptător, coeziunea echipei şi solidaritatea umană – valori ce definesc veteranii teatrelor de operaţiuni. Acţiunea îşi ­pro­pune să sprijine recuperarea fizică şi psihică prin sport şi să crească gradul de informare în rândul publicului cu privire la problematica militarilor răniţi şi a familiilor acestora.

Prima zi de competiţie la Jocurile Paralimpice Invictus a adus şi primele veşti bune de la Toronto, Canada. Trei militari români, printre care şi buzoianul Bogdan Dragomir, s-au calificat în finalele probelor de atletism. Ei şi-au asigurat locurile în finală, obţinând timpi favorabili şi clasări foarte bune:  Şerban Laurenţiu la proba de 100 m, 200 m, 400 m şi 1.500m; Bogdan Dragomir la proba de 200 m, iar Doru Hamza la proba de rezistenţă de 1.500 m.

Reporter: Aţi participat amândoi în 2017, din partea României, la Jocurile Paralimpice Invictus de la Toronto. De fapt, cum a început totul?

Eugen Mănăilă: Eu am fost primul contactat de către un ofiţer, alături de alţi câţiva ­mi­litari, imediat după ce Prinţul Harry a iniţiat prima ediţie a jocurilor Invictus în 2014, care s-a ţinut la Londra.

Bogdan Dragomir: Eu am ajuns aici, la Invictus Team România, prin intermediul camaradului meu Jean Mănăilă. M-a sunat, mi-a povestit, în mare, despre ce este vorba şi am răspuns “Da!”.

Eugen Mănăilă: Era ime­diat după incident, traversa o perioadă dificilă. Este un om foarte puternic Bogdan, chiar dacă este mic şi tânăr. Noi ştim să ne citim dincolo de priviri, şi de anumite stări, momente sau anumite minute în care stai şi eşti plecat, nu eşti acolo, nu eşti în lumea aia, şi atunci ştim deja despre ce este vorba. Şi-a dat şi el seama că este nevoie de o ruptură. Pentru el, oricum, au venit momente mult mai multe şi mult mai frumoase imediat.

Reporter: Îmi amintesc faptul că te-ai căsătorit cu aleasa inimii tale …

Bogdan Dragomir: Da… şi a venit şi copilul… un băieţel…, şi deja un zâmbet larg a apărut pe faţa sa, pe care puteai citi că întrebările mele îl întorceau în timp, amintindu-i de calvarul prin care a trecut.

Reporter: Aţi muncit imens ca să fiţi în formă pentru această competiţie. Bogdan, tu eşti printre cei mai buni sprinteri din echipă. Câte ore îţi ia zilnic pentru a te antrena?

Bogdan Dragomir: Depinde… Dacă suntem în cantonament, avem două antrenamente pe zi, plus forţă sală dacă suntem în Bucureşti, un antrenament ar fi undeva la două-trei ore pe zi, cinci antrenamente pe săptămână. 

Reporter: Eugen, te-am urmărit pe pagina ta de Facebook şi am văzut că postai, de exemplu, momentul în care îţi începeai antrenamentul la sală. Cât  timp îţi aloci pentru antrenament?

Eugen Mănăilă: La mine sunt schimbate puţin proporţiile. Sunt sporturi diferite, sunt sporturi de anduranţă, sunt sporturi tehnice, sunt sporturi de forţă cu un impact şi o încrărcătură foarte mare. La mine, în general, sunt patru antrenamente pe săptămână, câteodată şi cinci. Am luni, marţi, joi şi vineri pentru antrenament şi câteodată introduce şi ziua de miercuri în funcţie de cum mă simt, pentru exerciţii complementare, nu pentru aceleaşi tipuri de exerciţii, care încarcă foarte mult. Sunt substanţe diferite, vorbim despre lucruri diferite, vorbim despre vârste diferite, vorbim despre un program cu adevărat… Am avut ocazia, atât în cadrul Clubului Steaua cât şi în cantonamente –  am fost cantonaţi prin alte părţi prin ţară,  atât eu cât şi camaradul meu – să vorbesc cu doctori în sport. Sportul, până la urmă, nu este o chestie aşa, te duci şi o faci, pentru că s-ar putea întoarce împotriva ta. Este cu dus şi întors. Deci, sportul se face ştiinţific, trecând dincolo de zona de amator sau chiar şi deja din zona de amator în care te duci să faci, trebuie să ţii cont strict de anumiţi factori: să ai program echilibrat, să ai un program de hrană, unul de nutriţie. Mi-au pus acest abecedar, care m-au rupt pe mine din acea zonă în care abia mă mişcam. Da, mă mişcam, şchiopătam, eram vai de mine, încă îmi venea să mă bat de unul singur… ce eram eu acum câţiva ani şi ce ajunsesem. A fost un moment de zero pentru mine, un moment de start de la care nu m-am mai întors. Am plecat şi eu simbolic, la fel cum aleargă Bogdănel pe 100 de metri – fulminant adică.

Reporter: Daţi-mi un cuvânt care v-ar defini pe fiecare dintre voi, în momentul în care auziţi Invictus Team România?

Bogdan Dragomir:  Refa­cere prin sport. Pe mine m-a ajutat foarte mult.

Eugen Mănăilă: Camaraderie fără niciun fel de limite.    

Reporter: Pe durata INVICTUS aţi cunoscut militari care poate v-au fost colegi în teatrele de operaţii la care aţi participat… 

Eugen Mănăilă:  Noi ne simţim ca o mare familie, dar una care este uşor dificilă. În schimb, avem toleranţa destul de mare să ne acceptăm unii pe ceilalţi. Suntem din zone diferite ale ţării, avem bagaje diferite şi de întâmplări în teatrele de operaţii şi de întâmplări ale vieţii, în gene­ral. Faptul că ne-am pus împreună şi am stat împreună ne-au adus de la zonele individuale la a fi o echipă şi, într-adevăr, de a arăta că persoane cu ­di­zabilităţi pot face sport şi chiar pot performa în sportul lor, şi chiar dincolo de traumele evidente; Bogdan, camaradul meu, are în echipa de atleţi un alt camarad, locotenent colonel Laurenţiu Şerban, care are proteză de alergare, are amputaţie la picior şi aleargă şi chiar a luat medalia de bronz la categoria lui anul trecut la Jocurile Paralimpice Invictus  de la Toronto. Între noi există şi un pic de competiţie. Ea este şi sănătoasă, dar mai mult decât atât dăunează, pentru că nu poţi executa o selecţie între veterani din nişte chestii elementare. Şi dacă ai vrea să o faci, nu poţi. Sunt vârste diferite, percepţii diferite, dar într-adevăr dacă suntem şase inşi şi trebuie să intre în competiţie unul singur într-o cursă, noi ne dăm seama că trebuie să intre în cursa respectivă cel care este mai bine pregătit şi lăsăm de la noi. Asta neînsemnând o obligativitate pe mai departe, pentru că aşa cum anul meu a venit cineva şi m-a susţinut, anul acesta funcţia mea este una tehnică, pentru Jocurile Paralimpice Invictus  de la Sydney. Sunt într-o zonă de PR, asociată staffului echipei, am fost desemnat să prezint ce reprezintă Invictus şi în special ce este Invictus Team România şi care este rolul şi locul nostru. Dincolo de asta şi ce vrem noi să facem, pentru că pentru fiecare dintre noi să nu credeţi că a pune ceva de gât şi a te pune pe piedestal faţă de celălalt înseamnă mult, înseamnă poate în plan personal, dar înseamnă doar o picătură. Asta este educaţia noastră, să nu hrănim egoul, să nu hrănim acel lup interior. Nu, cea mai mare satisfacţie – şi este al doilea moment când mi se face pielea de găină – este în momentul în care se ridică steagul nostru sfânt, oriunde şi când oameni de acolo încep şi vin şi te contactează şi întreabă despre România şi sunt curioşi. Este mult mai mult. Unii spun, în general, despre sportivi că sunt cei mai buni ambasadori din lumea asta. Chiar le dau dreptate, pentru că ei se duc, îşi duc limitele până acolo, dar ei nu prea au timp, noi mai avem timp şi de socializare. Noi ne găsim timp să le vorbim despre Ţara Oaşului, le spunem despre ce minunăţii avem noi în Deltă sau despre cât sunt de primitori oamenii din Mărginimea Sibiului şi aşa mai departe. Ne găsim, aşa cum putem, peste tot pe unde am fost. N-am fost în multe locuri, dar de exemplu în Canada am găsit comunităţi de români care sunt adânc înfipte şi ne-au susţinut ­ime­diat. Ne-au luat pe sus, efectiv. A fost ceva superb.

Reporter:  De fapt aşa este, pentru că îmi amintesc că atu­nci când am văzut la Roland Garros steagul României urcând pe catarg în timp ce se intona imnul ţării noastre, am simţit un fior în inimă…

Bogdan Dragomir:  Da, este un sentiment deosebit pe care-l simţi atunci.

Eugen Mănăilă:  Da, cred de acolo ar trebui fiecare dintre noi să ne însănătoşim. De la acele momente. Noi trebuie să ne însănătoşim ca naţie şi aceasta poate fi o mică picătură, însă un proiect de educaţie şi de însănătoşire a populaţie prin sport şi prin acordarea unei atenţii suplimentare şi persoanelor cu dizabilităţi şi dacă te uiţi şi ai grijă de celălalt de lângă tine, de fapt atunci eşti om. Este una dintre calităţile esenţiale ale omului, să ai grijă puţin, cât poţi, pentru că nu a zis nimeni să cazi în cealaltă parte să-ţi laşi totul deoparte. Nu vorbesc din cărţi, eu vorbesc  din normalitatea unei vieţi. O picătură să o laşi lângă tine.

Pentru rezultatele deosebite obţinute în urma participării la „Invictus Games”, în noiembrie 2017, cei 15 militari răniţi care au reprezentat România la Toronto au fost premiaţi de către Ministrul Apărării Naţionale, Mihai-Viorel Fifor. ,,Fiecare dintre dumneavoastră, cei care aţi fost avansaţi în cadrul acestei emoţionante festivităţi, aţi răspuns chemării sub drapelul de luptă, şi, prin vitejia, dragostea şi spiritul de sacrificiu probate în misiunile de luptă încredinţate aţi demostrat curaj şi determinare”, declara atunci ministrul Fifor.

În luna ianuarie a acestui an, delegaţia României ce a participat la competiţia sportivă „Invictus Games Toronto 2017”, din care au făcut parte şi militarii buzoieni Eugen Mănăilă şi Bogdan Dragomir, a fost primită la Palatul Cotroceni, în Sala Unirii, de preşedintele României, Klaus Iohannis. În semn de apreciere pentru felul cum au contribuit la pregătirea concurenţilor în vederea participării la Jocurile Paralimpice „Invictus Games”, pentru contribuţia adusă la creşterea prestigiului Armatei României, Klaus Iohannis a conferit Medalia „Meritul Sportiv” clasa a III-a celor doi militari buzoieni. Echipa României s-a întors acasă cu patru medalii, dintre care una de aur, obţinută la tir cu arcul.
Povestea militarilor Eugen Mănăilă şi a lui Bogdan Dragomir, care din combatanţi în teatrele de operaţii din Afganistan au ajuns să participe la Jocurile Paralimpice Invictus de la Toronto, o veţi afla într-o ediţie viitoare a cotidianului OPINIA.

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.