Şi-au spus ,,DA”, în urmă cu 50 de ani, în faţa ofiţerului Stării Civile, a rudelor şi prietenilor lor. Erau tineri, se iubeau, erau plini de speranţă, dar şi de teama a ceea ce vor avea de înfruntat împreună. Nimeni nu te învaţă despre căsnicie şi, mai ales, despre tot ceea ce implică acest pas important pe care-l faci în viaţă. Ai un model, părinţii tăi, şi poate îţi doreşti să fii ca ei, sau poate, nu… cine poate şti? Cert este că ai trecut la o altă etapă firească a maturizării, care te poate speria sau, de ce nu?, îţi creează acel sentiment al unui om care se poate considera împlinit. Nu în totalitate, dar totuşi, împlinit şi care îşi poate spune atunci că are posibilitatea să-şi întemeieze o familie, o casă şi se poate gândi la un viitor.

Am avut plăcerea şi onoare să cunosc câteva cupluri care au sărbătorit, recent, ,,nunta de aur”. Le-am văzut adunate la un loc, într-una dintre sălile Primăriei Buzău. Cuplurile au fost felicitate şi recompensate, pentru cei 50 de ani ,,de fidelitate matrimonială”, după cum spunea primarul municipiului Buzău, Constantin Toma, atunci când le-a vorbit. Mă uitam pe rând, la fiecare pereche. Unii aveau ochii plini de lacrimi, din cauza emoţiei, alţii zîmbeau şi simţeai că trăiau momentul cu o mândrie aparte.

Privindu-i, mă gândeam că viaţa, în mod cert, le-a oferit destul de multe provocări care păreau greu de depăşit, însă au reuşit şi au rămas împreună atâţia ani… o jumătate de secol. Vedeam zâmbete pe feţele lor brăzdate de griji şi de ani. Stând în preajma lor, am uitat de agitaţia ce urma să vină, pentru că, nu ştiu de ce, dar o linişte m-a cuprins. Încercam să intru în lumea lor, a oamenilor cu experienţa unei vieţi presărate cu urcurşuri şi coborâşuri. Deşi au fost foarte deschişi în a-mi spune din micile secrete ale căsniciei lor, simţeam însă că acel moment era numai al lor.

Cineva îmi spunea: ,,Trebuie făcută o distincţie între iubirea imatură şi cea matură. Nu toată lumea este capabilă să se ataşeze de o persoană. E adevărat că pasiunea îşi pierde din intensitate după câţiva ani, însă într-o căsnicie reuşită se trece de la pasiune la ataşament”. Anii au trecut în zbor, mi-au spus cuplurile de sărbătoriţi, cu bune şi cu rele, cu multă muncă. La bază stă respectul reciproc, înţelegerea şi răbdarea. Copiii, nepoţii şi strănepoţii sunt cele mai importante realizări în timp, mi-au mai spus ei.

Lângă uşă, la intrarea în sala ,,Nicu Constantinescu”, din Palatul Comunal, i-am întâlnit pe Florea şi Maria Velicu. Născut în Buzău, domnul Florea a împlinit, pe 17 septembrie, 72 de ani, iar soţia sa, de fel din Săgeata, în februarie a împlinit 69 de ani. Aşteptau să fie strigaţi de pe lunga listă a cuplurilor care sărbătoreau ,,nunta de aur”. I-am salutat şi mi-au zâmbit candid. A fost suficient pentru a-mi da curajul de a-i întreba cum a fost viaţa împreună, timp de 50 de ani. ,,Foarte bine. Noi ne-am luat din dragoste, de copii, şi cu bune şi cu rele, cu muncă foarte multă. Am luat-o de la zero. Aveam 19 ani şi el 22 de ani”, îmi povesteşte Maria Velicu.

Florea si Maria Velicu

S-au cunoscut printr-un văr de-al ei: ,,El era prieten foarte bun şi fiind în armată… eu nu l-am cunoscut, însă când a venit din armată… ne-am cunoscut. Eu eram încă în Şcoala Tehnică şi… aşa am convieţuit 50 de ani împreună” a mai adăugat ea.  Au un băiat şi o fată, dar şi doi nepoţi, îmi spun ei foarte mândri. La un moment dat, amintirile tinereţii şi ale primei iubiri au făcut-o pe Maria Velicu să plângă. Făcea eforturi să se abţină, dar lacrimile îi curgeau pe obrajii brăzdaţi de ani. Aşa că rolul de interlocutor a fost preluat de către soţul stimabilei doamne, care mi-a povestit cât se poate de succint, istoria vieţii lor.

,,În ‘68 ne-am căsătorit  şi în ‘70, ne-am mutat în casă. Am făcut casa amândoi, aici, în Buzău. Eu am lucrat ca lăcătuş construcţii metalice şi cazangiu. Am făcut liceul, pe urmă şcoala de maiştri. Pe urmă, din ‘84, am fost merceolog la aprovizionare, la IUT (Întreprinderea de Utilaj Tehnologic, n.r.) Buzău, fosta BETA Buzău. Ne-am construit casa pe care i-am dat-o fetei, că băiatul are la bloc. Noi suntem chiriaşi acum”, îmi spune râzând Florea Velicu.

În holul din faţa Sălii ,,Nicu Constantinescu” erau nişte şevalete pe care erau expuse câteva desene ale unor elevi din Buzău, ce marcau un eveniment care urma să aibă loc ulterior. Aşa că, în timp ce mă uitam la desene, din sală ieşi un alt cuplu. Cu o mână, doamna îşi ţinea soţul de braţ, iar în alta avea un buchet mare de flori. Zâmbeau şi păreau fericiţi. Îi opresc şi le spun că aş dori să-mi împărtăşească puţin din povestea vieţii lor. Se numesc Cecilia şi Gheorghe Alexandrescu şi au sărbătorit în această lună ,,nunta de aur”… 50 de ani de când şi-au unit destinele. Se ştiau de foarte mult timp, ei fiind, de altfel, consăteni. Abia după ce a terminat facultatea, la aproape 30 de ani, Gheorghe Alexandrescu s-a gândit că este necesar să facă şi acest pas. Aşa am mai aflat că Cecilia Alexandrescu este fost cadru didactic, mai precis a fost învăţătoare timp de 40 de ani. În primii trei ani a predat la şcoală la Niculeşti, mai apoi, după căsătorie, în 1968 s-a mutat la Cernăteşti şi timp de nouă ani a făcut naveta la Buzău. După aceea, aproape 26 de ani, a lucrat la Şcoala nr. 11. Domnul Gheo­rghe Alexandru, de profesie inginer agronom, a lucrat zece ani la CAP. A fost timp de şase ani director adjunct la Direcţia Agricolă Buzău, director la Întreprinderea de Îmbunătăţiri Funciare vreo 8-9 ani.

Ceva mai târziu, întâl­nesc familia Ivan. Maria Ivan îmi spune că, atunci când s-au căsătorit, ea avea 16 ani, iar soţul său, Gheorghe, avea 20 de ani. S-au luat din dragoste, erau nişte copii care au trecut şi prin bune, şi prin rele, pentru că, aşa după cum îmi spunea ea, ,,viaţa este făcută să fie tumultuoasă, nu numai fericită, căci altfel nu e viaţă”: ,,Noi ne-am iubit, chiar dacă ne-am ciondănit, că aşa e în viaţă, fie din copii, fie din neajunsuri, pentru că să ştiţi că locuiam în Braşov şi era foarte greu. Stăteam cu chirie, dar atât că aveam serviciu. Deci, eu până la 18 ani m-am dus cu ziua la Fabrica de Pâine, în Braşov, la curăţat de cartofi, la trei schimburi (…) Soţul era dintr-o familie cu 13 copii, din care au mai trăit nouă. El a lucrat în Braşov şi de acolo a plecat militar. Avem o singură fetiţă, după 11 ani de căsnicie, şi avem şi doi nepoţei”, îmi spune cât se poate de scurt povestea căsniciei lor, Maria Ivan.

Revin în sală şi acolo îi zăresc pe Samuel şi Maria Sora. Aşteptau liniştiţi să le vină rândul pentru a fi strigaţi şi, prin urmare, am profitat de acest moment pentru a-i întreba din secretele căsniciei şi mai ales pentru a le afla istoria unei vieţi împreună, vreme de 50 de ani. Maria Sora îmi spune că, fiind casnică şi mai mult singură, deoarece serviciul îl ţinea pe soţ prea mult timp departe de casă, viaţa a fost destul de grea. Samuel Sora mi-a povestit că a lucrat zece ani în agricultură, pe avioane utilitare, şi 20 de ani a lucrat la Boboc. În ciuda greutăţilor, ,,ne-am bucurat de căsnicie aşa cum a fost, ştiţi dumneavoastră, în comunism, mai restrictiv decât acum. Acum este libertate, sunt condiţii, dar vedem că tineretul nu prea are multă şansă aşa pentru viitor ca să-şi facă o viaţă împreună”, îmi spune Samuel Sora.

Gheorghe si Cecilia Alexandrescu 2

Tot îmi stăruie în minte…,,nunta de aur”, 50 de ani, de mână împreună, prin viaţă, cu greutăţi şi bucurii. Aşa că nu ezit să întreb cuplurile pe care le-am cunoscut:

Reporter: V-aţi fi gândit că veţi ajunge să sărbătoriţi ,,nunta de aur”, împreună? Viaţa ne oferă foarte multe ,,surprize”…

Maria Velicu: Nu ştiu, eu aşa visam, aşa să am. Adică visam să am o căsnicie frumoasă. N-am conceput ca eu să am parte de un alt partener. Faţă de acum, noi ne doream aşa ceva… o căsnicie, să muncim, să facem o casă. Copiii au venit imediat. Părinţii mei au crescut copiii până la şcoală, iar noi ne-am văzut de treabă. Atunci când a venit vremea să meargă la şcoală, i-am adus pe copii acasă.

Maria Ivan: Ne mirăm non-stop, cum am ajuns. Ne amintim cum eram copii, cum mergeam pe urmă de culegeam cartofi, că nu aveam ce mânca, pur şi simplu, nu ne ajungeam în Braşov. Eram o copilă care mă luptam cu câinii pe stradă în drum spre muncă şi vă daţi seama că am ajuns la 50 de ani, împreună.

Reporter: Care este secretul unei căsnicii de lungă durată? Asta dacă ne gândim că în zilele noastre căsătoriile se destramă tot mai des… 

Gheorghe Alexandrescu: Răbdarea…

Reporter: Din partea cui?

Maria si Gheorghe Ivan

Gheorghe Alexandrescu: A amândurora. Ştiţi cum e în căsnicie? Sunt multe momente mai grele, dar să nu se aprindă amândoi odată, ci pe rând. Şi răbdare, la fel, pe rând. Vii supărat de la serviciu, că am muncit de am căpiat. Sigur, mulţumim lui Dumnezeu, ne-am asigurat şi o bătrâneţe liniştită din punct de vedere material. 

Cecilia Alexandrescu: Mai depinde şi de fiecare om în parte, de caracterul fiecăruia. Şi responsabilitatea a ceea ce ai de realizat în familie pe care ţi-ai întemeiat-o şi de ce nu, tenacitate.   

Gheorghe Ivan: Să zică unul şi celălalt să tacă şi invers. Să nu fie amândoi odată. Pentru că dacă sunt amândoi odată, atunci nu va merge niciodată. Ai plecat doi metri, ai dat bună ziua şi apoi te întorci.      

Maria Ivan: Să ştiţi că în zilele de astăzi tinerii sunt orgolioşi, au orgoliul foarte mare. Dacă tu mi-ai zis ,,dă-te un pic mai încolo” şi eu zic ,,nu vreau” şi mă încă­păţânez, atunci sar scântei. ,,Dar de ce să mă dau, că spui tu?”, şi atunci începe cearta, ura, duşmănia… La noi în familie nu s-a întâmplat, m-a respectat, de bătaie, ceva, sau de înjurat, nici nu poate fi vorba. Chiar dacă am discutat mai aprins o nemulţumire, imediat îi spuneam ,,Gheorghilaş, hai la masă!” şi atunci îmi zicea ,,aşa să îmi spui, că îmi place” şi aşa, treceai peste momentul tensionat.   

Samuel Sora: Secretul vârstei şi a continuităţii, adică a timpului acesta pe care l-am trăit împreună, a fost şi datorită lui Dumnezeu, că a fost alături de noi, în multe împrejurări. Cel puţin eu, în activitatea mea, am avut multe situaţii în care nimeni nu ne mai dădea nicio şansă că mai e posibil să mai scăpăm cu viaţă. Ne-au prins nişte furtuni groaznice în aer, dar Dumnezeu a zis ,,încă mai lasă-l, mai lasă-l şi anul ăsta” şi aşa s-a întâmplat la vârsta asta, în condiţiile astea pe care le avem.

Maria Sora: Când a venit acasă după acele incidente, s-a dus la Flori şi a luat-o şi i-a zis “numai pentru tine, tăticule, m-a salvat Dumnezeu şi am venit acasă, că altfel, nu ştiu dacă mai existam”.

Reporter:  Care a fost secretul pentru a avea o soţie fericită?

Gheorghe Ivan: Dragostea, munca, banii şi atenţia faţă de familie. Am muncit zi şi noapte.

Gheorghe Alexandrescu: Eu ştiu dacă e fericită?… Fericirea e o noţiune aşa… Eu consider că sunt momente de fericire. Sunt şi greutăţi multe, mai ales că noi acum 50 de ani, când ne-am cunoscut… Eu am 80 de ani, erau vremuri grele, după război, şi probabil că şi de aici şi secretul rezistenţei în căsnicie, probabil că şi din cauza unor greutăţi, pentru că ne-au unit şi greutăţile. Momentele de fericire poate că şi dezbină, că nu pot fi de lungă durată.  

Reporter: Cred că aţi văzut că, în ultimii ani, instituţia căsătoriei nu mai are aceeaşi valoarea ca înainte. Ce credeţi că se întâmplă?

Cecilia Alexandrescu: S-a mai pierdut din tradiţia familiei şi nu mai există aceeaşi hotărâre când tinerii îşi întemeiază o familie. Se rup uşor. Pasiunea aceea se disipează. Flacăra aia care se stinge prea uşor, dacă s-au pus prea puţini cărbuni pe jar.  

Reporter:  Ce sfaturi le-aţi da tinerilor din ziua de azi?

Maria Velicu: Să se înţeleagă între ei, să mai cedeze şi unul şi altul, să lase ambiţia la o parte şi aşa se merge cu căsnicie fericită şi aşa cum trebuie.

Buzoienii pe care le-am intervievat se numără printre sutele de perechi din municipiu care, la începutul lunii octombrie, mai exact de Ziua Internaţională a Persoanelor Vârsnice, au fost felicitate de către autorităţile buzoiene, pentru cei 50 de ani de căsnicie neîntreruptă.

DISTRIBUIȚI
loading...