Ce ai face dacă te-ai putea întoarce în timp? Ce perioadă din viaţa ta ai alege să retrăieşti? ­­Cu ­si­guranţă, mulţi veţi spune adolescenţa, cu anii de liceu. Şi totuşi ce ar fi să poţi păşi din nou pe porţile masive ale liceului tău, prin forfota de pe culoare unde pauzele nu sunt niciodată suficient de lungi, să stai la poveşti, să te aşezi din nou în bancă, alături de colegul care speri ca măcar el să îşi fi făcut tema, să îi ai din nou în faţă pe profesorii care ţi-au marcat adolescenţa, fie prin vorbele lor de duh, fie prin intransigenţa lor? Şi cum ar fi ca, odată cu această întoarcere în timp, cataloagele să rămână închise, notele şi ierarhiile să nu conteze, iar profa de la catedră să te trateze ca pe un vechi prieten?

Şi totuşi este posibil! Asta au demonstrat miercuri, 14 noiembrie, repre­zentanţii Colegiului Naţio­nal „M. Eminescu” cu ocazia lansării „Cărţii celor 100 de poveşti”, un volum în care absolvenţi de peste timp şi-au spus cele mai haioase şi emoţionante ­amin­tiri din timpul liceului. În sală, în faţa foştilor liceeni s-au aflat foştii lor profesori, cei care în carte joacă rolul „balaurului cu şapte capete”, şi care, la rândul lor s-au amuzat copios retrăindu-şi tinereţea şi adăugând, din altă pers­pectivă, alte năzbâtii ale foştilor elevi.

Lansarea cărţii, cu ocazia centenarului Cole­giului „M. Eminescu”, a fost una atipică. Coordonatoarea volumului, profesorul MERITO Mihaela Nicolae, a jucat rolul amfitrionului şi le-a oferit posibilitatea absolvenţilor nostalgici să aleagă între „adevăr” şi „provocare” atunci când au luat cuvântul. În plus, regula jocului a fost ca oricine rosteşte cuvântul „mulţumesc” să fie pedepsit… Cu o prăjitură realizată de unul din sponsorii evenimentului, Cofetăria No. 379.

„Vă provoc să închideţi ochii. Brusc eu voi avea 16 ani din nou iar voi veţi păşi cu mine în curtea liceului nostru, veţi simţi mirosul teilor de pe strada Independenţei, trăim din nou fiorul iubirii, ne îndrăgostim – elevii de a V-a din sală nu au voie -, trimitem scrisori, sărim gardul din spate să fugim să cumpă­răm pateuri cu brânză din Piaţa Centrală…”, şi-a început Mihaela Nicolae ­exer­ciţiul de imaginaţie la care i-a provocat pe cei din sală.

Cursa de „pui-viteză” încheiată cu nota 3 în catalog

Primul absolvent care a deschis seria amintirilor a fost Mugurel Săpoiu, promoţia 1988.

Mugurel Săpoiu

„Nu credeam că cei ci­nci pui din 1987 vor face istorie. Totul a început cu o dorinţă fantastică de chiul în ziua aia, de la ora domnului profesor Benescu. Eram cinci pui mari de 17 ani care o aveam ca dirigintă pe domnişoara profesoară Marilena Orlando, căreia i-am mâncat viaţa patru ani de liceu. Săraca a pătimit multe atunci din cauza doamnei directoare Clonţ. Şi noi am pătimit multe, ţinând cont că doi dintre noi aveau părinţii profesori în liceu, pe domnul profesor Catrina şi pe domnul ­Do­garu, iar altul era fiu de preot”, a mărturisit Mugurel Săpoiu.

Povestea absolventului Săpoiu prezintă fuga celor cinci elevi la zahanaua din piaţă şi cumpărarea a cinci pui de găină. Ajunşi cu ei în şcoală, elevii organizează o cursă de ,,pui”-viteză în faţa clasei. Puii aveau numele profesorilor şi erau momiţi cu frânturi de biscuiţi aşezaţi în linie. Ghi­nionul celor cinci elevi a fost că s-au hotărât să intre cu puii în buzunar la ora de geografie. Puii au început să piuie, elevii sunt scoşi afară, li se pune 3 în catalog, se întruneşte consiliu profesoral, părinţii sunt chemaţi la şcoală şi elevilor li se scade un punct la purtare.

Doamna Dumbledone Clonţ

Următoarea absolventă care a urcat pe scenă pentru a depăna amintiri a fost Vivi Baiu, promoţia 1990.

Vivi Baiu şi Mihaela Nicolae

„Am crescut la Eminescu opt ani, fiind elevă şi în gimnaziu şi în liceu. În povestea mea din carte mi-am comparat şcoala cu cea a lui Harry Potter, condusă de doamna Dumbledone Clonţ, cea căreia îi port o mare recunoştinţă. Ea m-a forţat să rămân la Eminescu pentru că în cererea de înscriere eu voiam să merg la Hasdeu”, a spus Vivi Baiu, cea care a provocat-o să spună pe fosta profesoară de sport Maria Voicu, aflată în sală, care este cel mai mare pas al piticului. A fost suficient pentru ca fosta profesoară, recunoscută că pedepsea indisciplina punând elevii să facă o tură de mersul piticului prin şcoală, să ia cuvântul, rememorând alte întâmplări amuzante. „Trebuia să faceţi un capitol în carte în care să povestim şi noi profesorii, să fi văzut câte aveam de spus!”, a replicat Maria Voicu.

Maria Voicu, mersul piticului şi cutia de DERO

Maria Voicu

,,Lasă că îţi dau eu răspunsul acuma cu mersul piticului! Totdeauna în careurile din amfiteatru îi rugam pe elevi, în calitate de director, ca atunci când un profesor nu ajunge la oră să stea cuminţi în clasă. Cum mergeam în fiecare zi în control de la parter până la II8 îi găseam sărind pe bănci şi îi întrebam ce oră au. <Deci nu vreţi să staţi cuminţi. Trebuie să vă mişc. Luaţi-o de la P2 la P9 în mersul piticului>. I-am rugat pe unii odată să nu mai alerge în clasă, dar dacă nu au înţeles, au făcut mersul piticului de la I1 până la P9 şi de atunci nu au mai alergat niciodată în clase”, a povestit fosta profesoară de sport Maria Voicu.

Din poveştile aceluiaşi cadru didactic nu au lipsit legendarele pedepse pentru elevii care murdăreau cu talpa pantofilor pereţii interiori şi pentru cei care întârziau la ore. Primii erau obligaţi să aducă la şcoală o cutie de DERO pentru a fi spălaţi pereţii, ceilalţi un ghiveci cu flori care să înfrumu­seţeze şcoala. Numărul ghivecelor a fost la un moment dat atât de mare încât profesoara s-a trezit cu sintagma „cimitirul lui Voicu”.

„Îi rugam să nu mai pună picioruşele pe acel lambriu frumos de pe hol. Credeţi că au înţeles toţi? Cum se suna vedeai grupuri-grupuri şi câte un piciorul pe perete. Ca sportivă de performanţă ştiam de la antrenor că trebuie să mi se spună ce am de făcut şi apoi, dacă este cazul, să fiu mustrată. Aşa am făcut şi eu şi le-am spus: <Cine pune piciorul aduce o cutie de DERO>. Pentru că nu îi prindeam cu talpa pe lambriu, mă duceam şi le spuneam în funcţie de culoarea urmei: <Cine are ghetuţa maro mâine aduce o cutie de DERO>. Odată un copil de clasa a V-a a venit cu DERO într-o bucată de ziar. <Păi, ce am vorbit eu?! Un pachet de DERO!>, i-am spus. <Dar am pus doar vârful…>, mi-a răspuns el”, a mai povestit fostul director al colegiului.

Convinsă că poveştile profesorilor sunt cel puţin la fel de savuroase ca ale absolvenţilor, Maria Voicu a amintit şi de o decizie mai puţin inspirată care risca să îi aducă mari ­pro­bleme.

„Ca să scăpăm de cei mici de clasa a VI-a care ne spărseseră întrerupătoarele pe la P3, P4, am decis să îi mut la II8 (n.r., etajul II). Pentru că nu eram eu de serviciu, era doamna Mănoiu, m-am dus să cumpăr pâine caldă de vizavi, de la Vâlcu. Cum stăteam eu la coadă şi îmi arunc ochii spre liceu, văd un copilaş care se chinuia să scrie cu creta, pe peretele exterior al liceului, sub fe­reastra de la etajul II. Era ieşit tot pe geam. Am ­lua­t-o la fugă direct la II8. Eram distrusă. L-am prins de picioare şi l-am tras înapoi. Ani de zile a fost scrisul acela cu cretă pe perete”, a mai povestit Maria Voicu.

Poeziile Simonei Catrina recuperate de pe bileţele scrise în timpul orelor   

Următorul absolvent care a luat cuvântul a fost Dana Gheorghe, promoţia 1986, cea care a ales să evoce amintirea colegei şi prietenei sale, regretata jurnalistă Simona Catrina.

Dana Gheorghe

„Am avut nişte profesori extraordinari şi, chiar dacă nu m-am numărat printre eminenţii generaţiei mele, am învăţat. Vreau să le spun astăzi că îi iubesc. Eu am fost atrasă mai mult de partea artistică, am făcut dansuri, gimnastică… Echipa de gimnastică în care am performat are o poveste frumoasă. O am aici lângă mine pe doamna Costea şi ea ştie cât o iubesc. Când s-a construit o echipă de gimnastică ritmică am fost selectată şi eu şi Simona Catrina. Echipa asta era gura noastră de oxigen, ne făceam costume, panglici, alegeam muzica. Simona era un copil extraordinar, introvertit, prietena mea de suflet care a devenit un jurnalist remarcabil. În orele de limba română ne scriam bileţele între noi. Din jocul ăsta al nostru am reuşit să salvez patru poezii scrise de Simona. Nimeni nu a ştiut că ea scria poezii. Am avut privilegiul să le salvez şi să le dau mai departe pentru a fi introduse în cartea care s-a scris despre ea”, a povestit Dana Gheorghe.