DOMNULE PACIENT,

       În momentul în care afli că ai o durere, un simptom sau chiar un diagnostic   care te  scoate din viaţa ta obişnuită (uneori chiar din viaţă), te simţi mai mult sau mai puţin singur, fie şi înconjurat de prieteni sau rude care îţi arată compasiune. Îţi spui că nu este adevărat, că nu ţi s-a întâmplat ţie.

Eşti temător, trist şi furios, nu mai vezi pe nimeni şi nimic în jur, nu te mai gândeşti decât la boala ta, la un nume de medic şi un număr de telefon…

     „Alo, am numărul de la o verişoară pe care aţi operat-o de fiere, vreau şi eu o ecografie şi să ştiu când  mă puteţi opera şi pe mine?” .

     DOMNULE DOCTOR,

     Oricât de bun medic ai fi, când primeşti un astfel de telefon, ştiu că e  dificil să evaluezi în câteva secunde paturile disponibile din secţie, spaţiul în programul operator,  diagnosticul şi bolile asociate ce urmează a fi investigate în vederea viitoarei operaţii. Îţi  e cu atât mai greu să mulţumeşti prompt presupusul pacient când  îţi atârnă de mână un mic şcolar, este ora 8 fără 10 şi, printr-o nevinovată complicitate între Ministerul Sănătăţii  şi Ministerul Educaţiei, atât raportul de gardă, cât şi orele de curs în ciclul primar încep la ora 8,00.

     „Bună ziua,  nu ştiu cu cine vorbesc,  sunaţi-mă după ora 3”.

     Ora 18,00. Domnule doctor, telefonul îţi sună în timp ce aranjezi pe bandă produsele la casa supermarket-ului (din când în când, doctorii şi familiile lor se hrănesc şi cu alimente,  pe lângă whisky sau ţigări). Cu o mână reuşeşti cumva să duci telefonul la ureche („Dacă e o urgenţă de la spital?”). În uşoară criză de timp (vânzătoarea te priveşte deja înţepător în aşteptarea cartofilor din coş) îţi expediezi fără explicaţii interlocutorul să te sune „mai târziu sau mâine dimineaţă”.

     Ora 9,00, la spital. Eşti în operaţie, cu o urgenţă venită peste noapte. Asistenta de sală nu ştie ce să facă mai întâi între anestezie şi instrumentar şi nu mai poate ajunge şi la telefonul care sună, sună, sună…

     „Un nenorocit, doctoru' ăla de care mi-ai spus. Nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine, nu îi pasă decât de bani”.

     Situaţia de sus este extremă, dar credeţi-mă, nu rară. Ce putem face?

     Să avem, ca pacienţi, răbdare şi concizie, solicitând telefonic în primul rând câteva minute din timpul medicului pentru a ne expune pe scurt necazurile noastre şi pentru a programa o consultaţie. Şi doctorii sunt binevoitori, atunci când ştiu cu cine stau de vorbă. Oferă din timpul lor (dacă şi cât au la dispoziţie în acel moment) şi compasiune (în măsura în care nu depăşeşte puterea lor omenească).

     Ştiu, în general, să stabilească un diagnostic, să recomande un tratament sau să stabilească o indicaţie chirurgicală DUPĂ ce consultă direct  un bolnav, cu eventuale investigaţii care sunt necesare; nu prin telefon, internet sau printr-o foaie cu analize „prezentată” de o asistentă care lucrează în spital. Şi preferă să recomande ei investigaţia care să le clarifice diagnosticul (ecografie, endoscopie, tomografie etc). Medicina nu este un supermarket cu autoservire.

       Să avem, ca medici, înţelegere  şi mai ales claritate atunci când intrăm în contact cu un pacient. Dacă disponibilitatea noastră de moment este limitată de întâmplările vieţii sau ale meseriei,  să oferim o posibilitate precisă şi la îndemâna bolnavului pentru a fi auzit, consultat şi tratat. Nimic nu îi alimentează mai mult teama ca necunoscutul. Iar teama îl conduce cu viteză pe serpentinele furiei împotriva unui sistem medical care nu este mereu mulţumitor pentru oamenii care, vorba lui Toma Caragiu, „n-au pe cineva”. A stabili un diagnostic greşit sau a trata necorespunzător un pacient sunt erori medicale; oricât de aproape de perfecţiune ne-ar dori pacienţii, învăţăm aceste riscuri şi încercăm să le micşorăm din momentul în care începem să profesăm. A nu oferi însă posibilitatea unei comunicări deschise omului care îţi solicită ajutorul (fie şi minima explicaţie „îmi pare rău că nu vă pot ajuta acum, dar vă rog să îl căutaţi pe colegul X”) este o eroare pe care nu ar trebui să ne-o asumăm.

     Şi bolnavii şi doctorii sunt oameni, nu link-uri pe net, accesibile non-stop şi fără restricţii. Diferenţa este făcută şi de cuvintele „vă rog”, „îmi pare rău”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”.

 

Dr. Costin DUŢU este medic primar chirurgie la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central şi la Clinica Sapientek Buzău (0238.721.722, www.sapientek.ro)

DISTRIBUIȚI
loading...