Traian Ghe. CRISTEA

MIHAI EMINESCU, prin har, s-a ridicat în slava spiritualităţii noastre, ca Domn miruit cu miresmele de zicere fără seamăn.

EMINESCU ne răzbună lacrima şi ne mângâie suspinul. Stihul său ne îndeamnă pururi să iubim şi să ne amintim că suntem, vieţuim aici şi acum. Chiar dacă trecem, noi învăţăm să rămânem, să durăm prin cuget şi simţire, citindu-l, aprofundându-l, recitindu-l.

Ascultaţi-i vocea întrupată în  vers, povăţuindu-ne să luăm aminte:  „Cu mâine zilele-ţi adaogi/ Cu ieri viaţa ta o scazi,/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi ziua cea de azi.” !

EMINESCU n-a alergat după premii şi recunoaşteri internaţionale, n-a vânat laurii vremelniciei; din scânteietorul lui  spirit a izvorât scrisul cu slove cereşti, crezul său neclintit: a trăi în lumina  adevărului şi pentru  triumful adevărului  este nobila misiune a poetului autentic. E suficient să ţinem minte esenţa ur­mătoarelor versuri din “Scrisoarea III” ca să realizăm cum poate ajunge versul în eternitate. Iată un adevăr care înfruntă timpurile: “Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă/ Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,/ Azi, când fraza lustruita nu ne poate înşela,/ Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa ?/Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,(…)”

Aşadar, eternitatea Poetului constă în permanenta actualitate a scriiturii, în caracterul provocator, incitant al operei deschisă permanent interpretării şi setei de frumos.

Ochiul atent şi spiritul obiectiv  al oricărui cititor bine intenţionat poate descoperi, citindu-i anumite poezii şi articolele, cum racilile din vremuri apuse poposesc şi în zilele noastre, viciind atmosfera prezentului.

Îl iubim, îl cinstim pe EMINESCU pentru că n-a râvnit gloria deşartă, ci a cercetat măduva cuvintelor, înzestrân­du-le cu arome şi farmec nepieritor. Perpessicius ( Dumitru S. Panaitescu), pe baza cercetării de profunzime a operei eminesciene, i-a conturat Poetului etern un admirabil portret: „Eminescu a fost mai cu seamă Poetul, şi el s-a cunoscut de timpuriu ca atare. A iubit cu gingăşie şi cu patimă, a suferit torturi de iad şi a blestemat, a iertat şi iar a iubit, şi, de aceea, poezia lui de dragoste, fie că e vorba de un lied aerian, de o gamă de compoziţie sau de o alegorie celestă ca aceea a Luceafărului, este una dintre cele mai fireşti, mai autentice, mai universale.”

Perenitatea operei  lui Eminescu se datorează magistralei sale opere, chiar dacă  a fost blamat de jalnici anonimi precum un oarecare Grama (Alexandru Grama din Blaj, care, în 1891, a publicat un studiu denigrator despre nemuritorul Poet) sau de contemporanii noştri deranjaţi de eternitatea Poetului. Era şi firesc să nu fie agreat. Acela care le-a oglindit micimea fără temere, farsorilor trufaşi. Capetelor izvorâtoare de pla­titudini, pline de trufia genialităţii le-a  spus: „Oricare cap îngust un geniu pară-şi,/ Cu versuri, goale de cuprins, să placă/ şi, cum doreşte, zgomot mare facă,/ Cununi de lauri de la plebe ceară-şi.”  Despre sine, genialul Poet nu afirmă decât: „Ci muza mea cu sine se împacă,/ Eu am un singur, dar iubit tovarăş,/ Şi lui închin a mele şiruri iarăş, / Cântarea mea, de glorie săracă.”

Din suprema lecţie lăsată moştenire de Poet, unii semeni n-au învăţat mare lucru. Câţi dintre poeţii de astăzi au convingeri ca acestea din mesajul versurilor „De vorbiţi mă fac că n-aud,/ Nu zic ba şi nu vă laud; / Dănţuiţi precum vă vine,/ Nici vă şuier, nici aplaud; (…)”  Poetul n-a vânat recunoştinţa posterităţii, dorind să treacă la cele veşnice precum „o suflare, un zâmbet, o scânteie”. Pentru că spune despre Poet  „O boabă e  de spumă, un creţ de  val, un nume” în goana timpului.

EMINESCU şi-a dobândit veşnicia cu prisosinţă nu prin eglolatrie, ci  prin vrednicii urmaşi care    i-au cercetat cu acribie opera, ridicându-i o impunătoare columnă de lumină.  Exegeţi români şi din toate părţile lumii au contribuit la înălţarea acestei binemeritate columne. Să-l amintim numai pe japonezul Sumiya Haruya, traducătorul poeziilor eminesciene,  care a spus: „În Eminescu văd anumite puncte de convergenţă între Occident şi Orient. Dorul de Nirvana din “Odă ( în metru antic)” se conjugă cu o energică acţiune de recuperare a Eului: „Pe mine mie redă-mă”. (…) Japonia nu are un poet de felul lui Eminescu.”   

Cinstirea necontenită a lui MIHAI EMINESCU este cu adevărat sinceră, temeinică numai când îi recitim “măiastra” carte, pătrunşi de setea ajungerii la pulsul interior al scrierilor lui însufleţite de geniul nemuritor. Numai citindu-I opera vom descoperii cum a cucerit POETUL eternitatea.

Un poet şi traducător  din  Cehoslovacia, Wilem Zavad aprecia cu îndreptăţire că în opera eminesciană a fost întruchipat „totul: tinereţe, dragoste, viaţă, moarte, om şi societate, România şi lumea întreagă…”  Credem că este o datorie de conştiinţă a dascălilor de limba şi literatura română să-i implice pe învăţăceii lor mai mult în studiul temeinic al operei lui MIHAI EMINESCU, pentru a fi receptat  în toată profunzimea şi măreţia.

DISTRIBUIȚI
loading...

4 COMENTARII

  1. 1. A scrie laudativ la adresa lui Eminescu înseamnă „pupătură în fund”? 2. Dacă unul face sau nu face ceva, pe placul sau pe ne placul unui ambuscat, înseamnă că TOT românul s-a născut „pupător de funduri”? Domnule Q., vă aștept la cabinet. Gratis.

  2. Există două feluri de a jigni memoria „românului absolut”, Mihai Eminescu: denigrându-i opera și adulându-l fără a-i cunoaște opera. Implicit și viața, fiindcă la EL viața se confundă cu opera. Profesorul Traian Cristea, pe care nu îl cunosc decât din ceea ce scrie, face dovada că l-a citit, iar dreptul lui și al altora de a se exprima este sacrosanct, atâta timp cât nu aduce prejudicii nici Eminescului, nici eminescienilor, nici anti eminescienilor(de care, din păcate, nu ducem lipsă), nici fluierătorilor de pe margine. „Astfel încăput pe mâna a oricărui te va drege/ Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege”; „ Nu spera când vezi mișeii/ La izbândă făcând punte;/ Te-or întrece nătărăii/ Chiar de-ai fi cu stea în frunte”.

  3. Încă o dovadă a faptului că românul s-a născut mare pupător în funduri. Un articol în care limba de lemn, limbajul adolescentin exaltat, delirul epitetelor și orbirea critică își dau mâna fără nerușinare. Oricum, cei care scriu asemenea texte sunt primii care l-ar fi scuipat pe Eminescu pe stradă sau la gazetă, pentru varii motive. Părerea mea…

  4. Felicitări, domnule profesor Traian Gh. Cristea. Sunteți unul dintre marii profesori ai Buzăului și…Râmnicului. Cu prețuire profundă, M. Ifrim

Comments are closed.