A fost un copil care și-a petrecut timpul liber departe de forfota orașului, mergând cu animalele la păscut pe Valea Buzăului și alergând pe dealuri, fără a fi atras de Internet și telefoane mobile. Astăzi, după aproape 20 de ani, își amintește cu drag de acele clipe petrecute la Nehoiu, Beceni sau Mânzălești, deși viața lui s-a schimbat radical odată cu mutarea în Canada. Lucian Boicu, copilul care nu dădea doi bani pe tehnologia modernă, este astăzi unul dintre cei mai buni realizatori de efecte vizuale din filmele de la Hollywood. De numele său se leagă efectele care ne-au ținut cu sufletul la gură când am văzut producțiile Marvel: „Uimitorul Om Paianjen 2”, „Gardienii Galaxiei”, „Godzilla”, „Avengers: Infinity War” sau alte filme care au fascinat întreaga planetă: „Fast and Furious 8”, „Planeta Maimuțelor: Războiul”, „Rogue One: A Star Wars Story” sau „Lunetistul American”.
La sfârșitul acestei săptămâni (în noaptea dintre 24 și 25 februarie), buzoianul Lucian Boicu trăiește pentru a șaptea oară emoția de a vedea nominalizat la Oscar unul din filmele la care a lucrat. Este vorba despre „Black Panther”, film care, luna trecută, a fost marele câștigător la gala premiilor decernate de Sindicatul Actorilor Americani, premii considerate cel mai bun barometru pentru câștigătorii Oscar.
Lucian Boicu a acceptat să vorbească pentru OPINIA despre copilăria sa petrecută la Buzău (până la vârsta de 14 ani), despre jobul său de „compositor” în blockbuster-ele de la Hollywood și despre premiile Oscar.

Reporter: Vorbește-mi despre anii copilăriei petrecută la Buzău.

Lucian Boicu: Partea frumoasă a copilăriei nu a fost în Buzău, în oraș, ci în județul Buzău. Îmi amintesc când alergam cu ceilalți copii să mergem la gârlă sau vizitam unchii și mătușile care stăteau mai la munte. Mai rar, dar foarte frumos, mergeam cu alți copii la stână sau cu vacile la păscut. Ne jucam și alergam pe dealuri. Am avut noroc de o copilărie care a oscilat între viața de oraș și viața la țară. A fost o copilărie fără Internet și celulare (n.r. , telefoane mobile), deși am crescut într-o perioadă în care ele deveneau, încet, încet, parte din noul standard de viață.

Rep.: Unde ai copilărit la țară?

L.B.: Am copilărit în mai multe zone, spre Beceni și mai sus, la Mânzălești, Săreni, Am fost la Berca, Bisoca, iar la Nehoiu am avut și am încă familie.

Rep.: Școala generală unde ai făcut-o?

L.B.: Nu mai știu ce număr avea școala. De fapt, am fost la două școli. Una era în Micro 5 și alta undeva în nord de Contactoare, cred că Micro 3 se numea cartierul. Nu mai țin minte exact, dar știu că bunicii mei locuiau în Micro 5.

Rep.: Când ai fost ultima dată în România?

L.B.: Anul trecut. Am fost în Buzău, în București și am fost o fugă și la Brașov și Sibiu.

„Învățam minimul necesar să trec clasa”

Rep.: De ce te-ai mutat în Canada și cât de greu ți-a fost să te adaptezi la noul mediul de viață?

L.B.: M-am mutat în Canada cu familia, după ce mulți alți români au plecat din țară în anii ‘90 și au fost exemple de succes pentru părinții mei. Fiind copil, adaptarea la o lume complet nouă a fost mult mai rapidă decât pentru un adult. Fiind mai mic, lumea îți pare mai mică. Nu sunt multe probleme complexe care trebuie rezolvate, în afară de temele la matematică pentru la școală. Ca adult, este cu totul altă experiență. De asemenea, când ești mic, ești mai deschis la învățături noi, la o cultură și reguli de societate diferite. Cu cât ești mai tânăr, cu atât mai ușor te adaptezi. Ești ca o carte nescrisă sau ca pânza albă a unui tablou în așteptarea culorilor.

Rep.: Cum ai început să lucrezi pe calculator în arta 3D?

L.B.: Am început să lucrez în 2D, cu poze și grafice normale, și să învăț HTML când aveam 14-15 ani. Am început să explorez 3D-ul când am avut 16 ani, și m-am înscris la clase de artă la colegiu, când eram în clasa a 10-a la liceu. Următorul an, m-am mutat la un liceu specializat în artă, unde am terminat clasa a 12. Apoi am fost un an la Colegiul de animație Sheridan și trei ani la Institutul de Artă (n.r., din Toronto), unde am absolvit, obținând o diplomă în animație avansată. Acolo m-am împrietenit cu profesorii care lucrau în domeniu și mi-au oferit prima șansă de a fi angajat într-un studio. N-am fost un elev bun la cursurile care nu mă interesau, învățam minimul necesar să trec clasa, dar am fost extrem de pasionat la orele care îmi captivau atenția și îmi lăsau imaginația să zboare.

Cum a început să lucreze pentru filmele de la Hollywood

Rep.: Locuiești în continuare în Canada?

L.B.: Locuiesc în Canada la acest moment, dar am locuit și în Marea Britanie în 2014, în Singapore în 2016 și în Noua Zeelandă în 2017. De obicei, mă mut cu serviciul în țări diferite, depinde de ce este necesar.

Rep.: Cum ai ajuns să lucrezi pentru marile producții de la Hollywood?

L.B.: M-am dus la școală, am fost angajat cu un semestru înainte de a termina programul de trei ani pentru diploma de animație, am lucrat în animație primii doi ani și mi s-a părut prea ușor. Am învățat multe pe parcurs, dar nu aveam satisfacția necesară; nu simțeam că un proiect pe care îl terminam este perfect sau destul de bun din punctul meu de vedere. Consideram că nivelul este prea scăzut. Apoi mi-am propus să mă duc în cinematografie și am intrat pe post de „junior” (n.r., începător) la mai multe proiecte de filme cu bugete mici, care de obicei se folosesc de oameni talentați dar plătesc mai puțin. Pe parcurs, după ce am acumulat mai multă experiență, am avut oportunități mai bune, cu responsabilități mai mari și am tot învățat non stop. Mereu am mers pe principiul: „Or fi multe lucruri pe care nu le știu, dar nimic la care nu pot găsi răspunsul”. Cu cât am produs mai multe filme, cu atât am început să am o mai mare notorietate și am ajuns să fiu vânat de studiourile de film fără ca eu să mai apuc să aplic pentru proiectele lor.

„Compoziția imaginii de film este ca o ceapă”

Rep.: Cum ai descrie ceea ce faci tu în cadrul unui film pentru cei care nu se prea pricep la computere? Ce presupune munca ta?

L.B.: Chiar dacă nu toată lumea se pricepe la computere, cu siguranță toți știu cum arată o ceapă. Compoziția imaginii de film, pe ecran, este la fel ca straturile unei ceape. Imaginați-vă foile unei cepe care sunt straturi, straturi. „Stratul” actorilor nu este nici miezul, nici coaja cepei, este undeva în mijloc. Artiștii care fac compoziția lipesc fiecare strat, de la miez, până la coajă, pentru a compune acea imagine. „Miezul” cepei ar fi locația sau lumea din film peste care actorii sunt suprapuși. Apoi vin straturile din afară și „coaja”, care de fapt ajută integrarea actorilor în ceapă… scuze, în film. De asemenea, un film bun este ca o ceapă bună, vă va face să lăcrimați.

Rep.: Care a fost cel mai greu proiect la care ai lucrat până acum la un film?

L.B.: Niciun proiect nu este greu. Clienții pot fi dificili, echipele de management pot fi slabe sau bugetele sunt prea mici pentru țintele proiectului. Se mai întâmplă să angajeze artiști mai tineri, deși le trebuie artiști cu zeci de ani de experiență, care ar putea rezolva probleme mari în timp scurt. Noi, cei care facem compoziție pentru filme, putem să facem orice ne imaginăm, dar nu la orice preț și nu în orice timp.

„Există o regulă nescrisă a celebrităților pe platourile de filmare”

Rep.: Cât de mult lucrezi pentru efectele speciale dintr-un film?

L.B.: Fiecare producție are cerințe diferite și fiecare efect poate să fie ceva minor sau ceva nemaipomenit de mare, sau greu de făcut. Cea mai grea săptămână la serviciu ajunge undeva la peste 100 de ore de muncă. O săptămână normală ajunge la peste 40 ore de muncă. Sunt zile în care este necesar să lucrezi 12-24 ore, să termini o scenă înainte de un anumit timp, pentru livrare, dar asta se întâmplă mai rar. De obicei, când un film este pe ultima sută de metri, cu câteva săptămâni înainte de livrare, va trebui să muncești minim 7 zile pe săptămână, 12 ore pe zi.

Rep.: Ai avut ocazia să cunoști personal vreo celebritate din filmele la care ai lucrat?

L.B.: Am cunoscut câțiva actori, dar majoritatea timpului eu lucrez cu directori, producători și supervizori de efecte vizuale. De asemenea, pentru cei care lucrează în filme, mai ales pe set, actorii sunt doar niște colegi de muncă care vor să fie tratați ca atare. Au destui fani când pleacă de la serviciu, nu vor să aibă de-a face cu fani și pe platourile de filmare. Este o regulă nescrisă care este știută de toți cei care au de a face cu „celebritățile”. Personal vorbind, celebritățile, pentru mine, sunt cei care nu muncesc în film și au mai mult de a face cu muzica, știința, businessul, etc.

„DiCaprio are șase nominalizări și a câștigat o singură dată Oscarul”

Rep.: Ce a însemnat pentru tine nominalizarea la Oscar?

L.B.: Cu filmul nominalizat anul acesta (n.r., Black Panther), am în total, șapte filme nominalizate la Oscar.  Nominalizările sunt importante pentru recunoașterea calității muncii artiștilor. Nu toți pot câștiga premiul, dar cei mai buni sunt mereu nominalizați și au șanse de a câștiga. Avem câteva exemple faimoase, actori nemaipomenit de talentați: Leonardo DiCaprio are șase nominalizări și a câștigat o singură dată; Meryl Streep are 21 de nominalizări și a câștigat „numai” de trei ori. Cu sau fără premiul Oscar, cei mai buni sunt mereu acolo.

Rep.: Ce șanse crezi că are Black Panther la Oscar?

L.B.: Cred ca are șanse bune la un premiu Oscar la secțiunile audio și costume. La „Best picture” sunt alte filme cu subiecte mai serioase, pe care Academia de obicei le preferă. Uitându-ne în istoria voturilor acordate de Academie, observăm că de obicei un film de arta obscura sau un film care are un subiect profund sau anormal, va câștiga. Academia nu votează niciodată pentru cel mai popular film, așa cum este anul asta Black Panther. „Roma” pare să fie favoritul pentru „Best Picture”. Dacă Black Panther va câștiga, va fi un șoc mondial.

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

Comments are closed.