Un pas. Atât i-a despărțit de moarte. Dar au învins-o amândoi. Plutonier adjutant principal Eugen Mănăilă și plutonier Bogdan Dragomir au fost răniți în teatrele de operații din Afganistan. La vremea respectivă, presa și agențiile de știri vuiau, era știrea momentului!, iar Ministerul Apărării Naționale anunța incidentele în care au fost răniți cei doi militari buzoieni și mai apoi, evoluția stării lor. Au fost numiți eroi, deși au fost criticați și considerați de restul românilor drept mercenari.

„Suntem militari, nu suntem mercenari. Dacă lumea ar conștientiza că picătura noastră de sacrificiu aduce mult mai multă liniște… pentru că este vorba despre drepturile fundamentale ale oamenilor (…) De foarte multe ori se clamează <Sunteți eroii zilelor noastre, sunteți eroi…>. Nu, niciunul dintre noi nu a vrut să fie erou. Noi ne-am făcut datoria“, îmi spunea Eugen Mănăilă.

Așadar, trebuie reținut faptul că, fiind membră NATO, România are unele obligații, iar printre acestea se numără sprijinul nostru pentru menținerea păcii, pentru reconstrucție și instruirea forțelor afgane în teatrele de operații. Și, totuși, în umbra acestor cuvinte și explicații, câți dintre noi s-au întrebat „Cum este viața lor acolo?“  sau „Cât de greu le este să fie departe de familie și de tot ce au lăsat în urmă, în țara lor?“.

 „Trebuie să prețuiești lucrurile foarte mult, să ții la ele, să faci o comparație cu ceea ce este în Afga­nistan, sau în orice alt loc străin, viața de aici, traiul de zi cu zi și cum este acasă în România“, îmi spunea un prieten care a participat la astfel de misiuni. Din discuțiile pe care le-am avut cu cei doi miliari buzoieni am aflat că, așa cum era de așteptat, experiențele de război nu sunt dintre cele mai frumoase, mulți dintre militarii români fiind martori sau chiar victime ale unor evenimente sângeroase, provocate de insurgenții afgani.

Eugen Mănăilă a fost desemnat cetățean de onoare al municipiului Buzău în luna mai 2017, iar Bogdan Dragomir a primit titlul de cetățean de onoare al județului Buzău, în august 2016. Mai apoi, Bogdan Dragomir s-a căsătorit, a urmat un copil… un băiețel. Viața și-a continuat cursul. Asta nu înseamnă că totul a fost uitat. Amintirile continuă să existe, acolo, undeva, ținute într-un colț al minții lor. Amândoi au fost de acord să-mi îm­părtășească din experiențele lor în Afganistan în următorul interviu.

M4034S-4211

Reporter: De câte ori ați fost în teatrele de operații și unde mai exact?

Eugen Mănăilă: Eu am fost în două misiuni internaționale, ambele în Afganistan în 2008 (august 2008– ianuarie 2009)  și în 2010, când am fost rănit (ianuarie– 9 februarie 2010), după o lună și un pic am fost accidentat grav.

Bogdan Dragomir: Eu am participat tot la două misiuni internaționale: una în 2010, în Kosovo, și una în 2016, în Afganistan, misiunea în care s-a întâmplat și incidentul…, iar în acel moment, fața i s-a întunecat, retrăind parcă, pentru o fracțiune de secundă, momentele teribile prin care a trecut.

Rep: Cum erau diminețile de război?

Eugen Mănăilă: Eu am participat alături de una dintre trupele de elită ale Armatei Române. E vorba de Cercetarea de la Brigada de Vânători de Munte în ambele misiuni. În a doua misiune m-au cerut ei, ei au zis că datorită profesionalismului, eu am zis că datorită normalității. Am avut ocazia să fac misiuni foarte lungi, pe parcursul a zile întregi. Diminețile nu sunt chiar atât de frumoase. De fapt, nu este nimic frumos în zona respectivă. Nu este. Noi încercam să ne facem viața mai ușor de trăit, noi încercam să ne facem viața frumoasă, să ne ajutăm unii pe ceilalți. Spre exemplul eu, șoferului meu, îi acordam mai multă atenție la somn și îl lăsam pe el să se odihnească o jumătate de oră în plus, sau în zona de dimineață când știam că aveam trasee… Aveam deja tabieturi formate. Pe altul îl răsfățam și îi făceam eu din ce aveam la pachet acolo, un fel de cafea, improvizam ceva. Chestii de genul ăsta. În general, ele erau sub auspiciul permanent al stării de alarmă și de alertă.

Rep: Este un stres continuu…

Eugen Mănăilă: Da, e un stres dus pe picioare, cum vorbesc sportivii, în ideea în care aveam pregătire foarte multă și foarte îndelungată în acest domeniu.

Bogdan Dragomir: Eu am participat cu un grup de forțe pentru Operații Speciale și eram un grup restrâns de oameni, eram 12 inși. Diminețile erau o rutină pentru noi, deoarece fiind puțini, trebuia să ne facem fiecare pătrățica noastră, să pregătim echipamentul și misiunile ce ne veneau. Dimineața trecea cam repede. Undeva, la prânz, când te mai linișteai, îți mai făceai timp să îți mai aduci aminte de casă, să te gândești la familie.

Rep: La cât începea la voi dimineața? La 4, la 5 sau nu exista o oră anume?

Eugen Mănăilă: În teatrul de operații, mai ales atunci când ești plecat din bază, nu există o oră la care îți începi misiunea. Ea se desfășoară 24 din 24. Oricum nu ajungi într-un loc și-ți faci o siguranță circulară și dorm oamenii… sau e ceva așa cum se vede la televizor. Nu, e de departe altfel. Întotdeauna, permanent, trei sferturi dintre militarii aflați în misiune sunt în stare de alertă. Dumnea­voastră ați numit diminețile așa cum le știm noi generic, în momentul în care apare soarele. Ei, nu. Dimineața aceea putea să fie la ora 3,30, deoarece până în răsărit începeai deplasarea, ca să îți ascunzi acțiunile, să îți ascunzi direcțiile pe care pleci. E o zonă de război, în care de partea cealaltă sunt luptători – și nu mă feresc să spun acest cuvânt – foarte bine pregătiți. Ei au războaie. Sunt în conflict în aproape toată istoria. Ei au mici momente de liniște în istoria lor. Mie îmi plăcea să spun așa: așa cum la noi în copilărie, băieții învață să se joace cu mingea și fetele cu păpușile, ei învață cu armele. Acest lucru spune mult.

Rep: Este dezolant să te gândești că aceștia nu au copilărie. Cred că nu cunosc această noțiune… 

Eugen Mănăilă: Este dezolant, în ideea în care peste tot vezi urmele războiului. De multe ori ești pus în poziția ori să fii tu în centrul unui incident, sau să vezi urmările lui… urmările lui îți rămân adânc întipărite, nu se șterg. Ele nu se șterg niciodată. Le poți estompa, le poți ierta. Poți face anumite exerciții de a trece peste ele și trebuie să lucrezi foarte mult în zona psihologică pentru a putea trece peste așa ceva. Cu adevărat este o minciună. Deci nu există… să treci cu adevărat. Nu poți să le ștergi așa ca și când nu ar fi existat niciodată, imagini de genul unor trupuri sfârtecate, sau… e greu. Ele încet-încet le poți normaliza…

Rep: Cred că aveți o luptă constantă, totuși. Să încerci să ții acele imagini într-un colț ascuns al minții tale și să le ții acolo pentru a nu le scoate la iveală…

Eugen Mănăilă: Ne place să spunem despre noi că suntem puter­nici. Ne-am ridicat la su­prafață (…) Noi acolo suntem în cadrul unei alianțe. Suntem militari, nu suntem mercenari. Dacă lumea ar conștientiza, că picătura noastră de sacrificiu aduce mult mai multă liniște și tot, pentru că este vorba despre drepturile fundamentale ale oamenilor. În primul rând, noi nu vedeam femei acolo, iar copiii, dacă erau de sex feminin, erau în­depărtați din școli. Au fost școli dinamitate, cu copii morți pentru că nu au putut să retragă în timp util câteva fetițe din școala respectivă. Deci, despre ce vorbim? Sunt foarte multe curente în zona societății. Am fost în tot felul acuzați. În general, la cei care au vorbit frumos, chiar și în mediul online și în alte părți, am încercat să le dăm explicațiile necesare. Dacă ei au putut înțelege…

Ne-am dus până acolo încât le-am spus „Să nu credeți cumva… în lume sunteți bine priviți și din faptul că România este în NATO. Toate drepturile sunt fundamentate în altă parte, nu numai pe baza a nu știu ce convenții, ci și pentru faptul că România este în NATO”. Nu atât pentru faptul că suntem militari și ne-am sacrificat… Nu noi am vrut să fim… Deci, de foarte multe ori se clamează “Sunteți eroii zilelor noastre, sunteți eroi…”. Nu, niciunul dintre noi nu a vrut să fie erou. Noi ne-am făcut datoria. Unii ar spune cu vârf și îndesat, noi spunem simplu ne-am făcut datoria. Nu am făcut nimic peste sau ce altcineva nu ar fi făcut dintre noi. Armata română a rămas într-un număr destul de limitat, în marea ei majoritate vorbim numai despre profesioniști, știu ce au de făcut, fiecare în pătrățica lor. Unii, la fel, sunt tentați să se ducă “Vedeți că aveți și aparate logistice, care ăia nu ies niciodată”, ori fără logistică nu se poate. Deci fiecare rotiță în cadrul acestui mare angrenaj este esențială, una fără cealaltă nu se poate. Într-adevăr, dă frumos pe sticlă, să-i vezi pe sticlă pe cei care se antrenează, sunt până-n gât de greutăți și fac și parașutări și scafandrerie și se duc și fac și îți iau fața, dar în spatele lor există un mare aparat care trebuie să funcționeze perfect.

Acea explozie m-a adus la zero, din punct de vedere al tuturor capacităților

Rep: Ce s-a întâmplat în data de 19 februarie 2010, ziua în care ați fost rănit, domnule Mănăilă?

Eugen Mănăilă: În dimineața aceea… Ar trebui să dau câteva zile înapoi. La mine, în misiunea în care am fost rănit grav, am pornit cu două zile înainte. Am fost plecați undeva în sud-estul Afganistanului, în Provincia Zabul, aproape de granița cu Pakistan. Am avut de executat anumite misiuni de descoperire a unor rampe improvizate de rachete, pentru eliminarea acestora, de urmărire a traficului în zonă, de urmărit anumiți lideri zonali talibani și alte misiuni specifice în zona respectivă. Ne-am dus, ne-am făcut treaba, am rămas peste noapte, iar la întoarcerea în bază, în dimineața zilei de 19 februarie 2010, am plecat din zona în care am avut siguranța făcută peste noapte, undeva la ora 3,30-4,00 dimineața, ora Afganistanului. Pe drumul de întoarcere, am trecut pe drumuri nemarcate, trasee alese de noi, am intrat într-o zonă obligatorie – noi le numim puncte obligatorii de trecere – apoi a trebuit să intrăm pe vestita șosea A1 a lor, care este plină de dispozitive explozibile improvizate și am fost atacați. Am intrat într-o ambuscadă. A fost lovită prima oară mașina mea de luptă, era a cincea dintr-o coloană de șapte. În mașina mea se mai afla comandantul misiunii, oricum toate după aceea au generat faptul că am fost urmăriți pe traseu. Și-au dat seama pe unde am mai oprit, unde ar putea să fie comanda și au încercat să o elimine. Camarazii mei s-au comportat exemplar. Am intrat într-o formație de luptă circulară, am respins atacul destul de repede, cu pierderi minime din partea noastră și din partea lor suficiente. Ce înseamnă pierderi minime? Eu am fost grav rănit și un trăgător de la mitraliera de deasupra mașinii mele de luptă a fost rănit ușor la cap. În speță, a avut doar arcada spartă și casca l-a protejat. În misiunea respectivă eram șofer pe Humvee. Explozia a fost sub roata din stânga de la mine și parte din suflul exploziei – ea a fost catalogată undeva la peste 200 de kilograme trotil, a făcut un crater aproximativ cât cel care a fost Mihăilești -, a rupt șoseaua, a zburat partea din față a mașinii, a motorului de la mine, blindajul de la ușă de pe partea mea – e un blindaj stratificat al mașinilor de luptă de tip Humvee – a mai rămas cât este la o mașină normală și o parte din portbagaj. Țeava de la mitraliera de 12,7 la fel, a zburat, a mai rămas o mitralieră deasupra și parte din suflul care a intrat pe conducte în zona pedalelor, mi-au sfârtecat partea dreaptă a corpului. Am avut piciorul, în linii me­dicale ei îi spun fractură cominutivă (fractură soldată cu mai multe fragmente osoase) dar am avut ti­bia făcută bucăți, glezna, rotula de la genunchi, trei coaste, umerii ambii dislocați și mâna dreaptă ruptă.

Rep: V-ați dat seama că sunteți răniți? Adică, în timpul desfășurării acțiunii de luptă realizați că vi s-a întâmplat ceva după ce pericolul a trecut…

Eugen Mănăilă: Nu, în momentul acela am dus toată acțiunea de luptă până la capăt, adrenalina cred sau m-a ajutat corpul încât să nu îmi pierd cunoștința în acel moment. După incident, m-am întors către comandant, m-am întors către translatorul în mașină, i-am întrebat dacă sunt OK și atunci am simțit că mă fulgeră ceva din cap până în picioare și am zis “Cred că sunt rănit, dar nu mă pot mișca, mi-e greu” nedându-mi seama cât sunt de grav. Au venit alți camarazi, după ce se lasă praful, cum spunem noi în limbaj acolo – adică după ce armele sunt tăcute – s-a făcut iar dispozitiv de siguranță, camarazii mei au venit, m-au dat jos direct pe pământul afgan și atunci am început să și tremur și mi-am dat seama că este foarte grav, nu mă simțeam cum trebuie. Au cerut ajutor me­dical în bază (Medevac se numește – adică evacuare medicală). Au venit trei elicoptere, două de luptă care au asigurat zona și unul me­di­cal. Echipa medicală era condusă de un negru cam cât ușa și semăna cu Wesley Snipes. M-a luat ca pe un fulg și aveam și eu 100 și ceva de kilograme pe mine cu vesta de luptă, cu încărcătoare, cu altceva, m-a pus pe targă, mi-a zis “I am your nurse” (Sunt asistentul tău, n.r.) și pe mine  m-a bufnit râsul, pentru că nu aveam cum, și i-am zis “Dacă tu ești asistentul meu, atunci eu am scăpat de probleme aici, în Afganistan”. M-am întors către alți camarazi de-ai mei, unul dintre ei a fost rănit ușor, chiar în ultimul incident din această primăvară, participând la o altă misiune în Afganistan. Este vorba despre Marius Iosif de la Batalionul 30 Vânători de Munte “Dragoslavele”, cei de la Curtea de Argeș. M-am întors atunci spre el – ei mă luaseră un fel de lider și de vârstă, și de experiență foarte multă în toate domeniile, și i-am zis “A ținut fierul”. Am încercat să îi mai fac să râdă, cât încă am mai putut. M-au deplasat în bază, cea în care eram cantonați, cea din Kalat și au intervenit prima oară chirurgical, după un examen de raze a corpului. Au văzut că sunt fărâmat și au băgat niște fixatoare în mine, nu care cumva vreuna dintre bucățile de oase să-mi taie artera femurală sau să facă alte nenorociri, altele decât față de ce erau. Apoi m-au transportat imediat cu un avion, într-o bază americană, a forțelor aeriene din nordul țării, în Bagram. Au intervenit în continuare, m-au făcut așa un cub de fiare ca să nu mă pot deplasa și alături de alți militari răniți ai Alianței ne-au deplasat în Germania. Aici au urmat încă patru operații de reconstrucție. Am inclusiv grefă de os, refăcute articulațiile și un lung drum. Am avut sistemul nervos afectat. O perioadă relativ scurtă de timp am stat în căruțul cu rotile și cu atât mai mult sunt îndârjit ca să lupt pentru dreptul persoanelor cu dizabilități și pentru normalizare, pentru că eu am stat într-un căruț cu rotile în fața unei trepte și să nu poți să o urci, sau să fie de utilitate și să nu ai o rampă, să nu ai o minimă decență. Nu, lupt până la ultima picătură de sânge pentru chestiile astea. 

Rep: Așa este. Adică abia atunci când ești pus într-o astfel de situație îți poți da seama cât de greu îi este unei persoane care se află în căruciorul cu rotile…

Eugen Mănăilă: Da, este extraordinar de ușor să trecem cu privirea, să ne uităm și să trecem mai departe. Eu nu puteam să-mi coordonez mișcările, din cauza asta am stat în căruciorul cu rotile. Eram plin de vase de sânge sparte. De fapt, asta a fost, dincolo de traumele de tip chirurgical și de tip ortopedic, pericolul de moarte a fost din cauza vaselor de sânge sparte. Ei au și apucat să discute în preaj­ma mea și au zis că există niște pericole asociate. Unele dintre ele, și le-am înțeles, erau așa ca: un vas de sânge să migreze rău și să meargă către inimă, sau plămâni și să fie pericol de moarte direct, sau să migreze și să nu se dizolve și să ajungă în zona creierului. Ultima variantă chiar m-a speriat.

Rep: Deci nu te-a speriat că puteai să mori, ci că puteai să trăiești, dar cu creierul afectat…

Eugen Mănăilă: Da, acela a fost într-adevăr un punct zero. Primele zile în care am avut voie să fac mișcare de recuperare, de după grefă și când au constatat că într-adevăr corpul a acceptat, ceea ce în caz contrar ar fi dus la o amputație… Pentru orice eram pregătit, cu una singură m-aș fi împăcat și nu cred că se poate împăca niciun om care luptă în viață. Niciun luptător nu se poate împăca cu varianta aceea, de a rămâne… În momentul în care, din punct de vedere chirurgical și primii pași făcuți erau OK, s-a luat decizia la nivelul înalt al conducerii Ministerului Apărării să fiu repatriat. Și a început lungul drum către normalizare. Nu puteam să îmi coordonez nici măcar un pahar de apă să-l duc la gură, nici nu se punea problema atunci. Vă încredințez că după o perioadă de timp, când am reușit iarăși să fac cinci-zece flotări corecte, niște mișcări extraordinar de simple, am plâns și atunci mi-am dat seama că am pus iarăși un prim steguleț  pe ceva care nu se va opri. Atunci mi-am zis, oricum aveam în cap că trebuie să mă ridic din căruț și să duc o viață normală. Această voință m-a dus în dealungul a câțiva ani. Acea explozie m-a adus la zero, din punct de vedere al tutu­ror capacităților. Mi-au încheiat și cariera de personal navigant. Nu am mai avut voie, din punct de vedere medical. Remanența, după un an și ceva, în momentul în care mi s-a dat decizie medicală, a fost că am o pareză a nervului sciatic atât pe popliteu intern (sciaticul popliteu intern coboară de-a lungul gambei până la gleznă, n.r.) cât și pe popliteu extern rămasă (nervul sciatic politeu extern asigură extensia piciorului cu poziționarea pe călcâi, extensia primei falange a degetelor, abducția plantei, rotația externă a plantei, menținerea bolții plantare, n.r.), plus sechele adiacente, adică mai am dureri unde au fost refăcute articulațiile. Totuși, eu le duc în toți acești ani.

Am avut primii camarazi căzuți în 1989, făcând parte tot din trupele de parașutiști.

Rep: Domnule Dragomir, îmi puteți spune ce s-a întâmplat pe 7 mai 2016?

Bogdan Dragomir: Din cei implicați în incident sunt singurul supraviețuitor. Eram în baza poliției afgane pe care noi o instruiam împreună cu grupul de americani. Era la întâlnirea grupului de ame­ri­cani cu șeful poliției afgane. Eu, împreună cu Adrian Vizireanu și Iulian Dumitrescu, eram echipa de siguranță. Patrulam în jurul clădirii în care avea loc întâlnirea, am întâlnit un polițist afgan care apăruse prin curte și Vizi a vrut să stea de vorbă un pic cu el, deoarece el ținea evidența logisticii lor.

Ne-am dat în vorbă cu el, nu prea vorbea engleză și a zis “Stai puțin, că aduc eu un prieten care vorbește engleză” și a venit cel care în final, a tras asupra noastră. Am stat de vorbă cu el undeva la vreo 25-30 de minute, era de-al lor, avea foarte multe informații despre logistica lor. S-a terminat discuția, ne-am salutat respectuos și noi ne-am conti­nuat deplasarea. Ne-au lăsat să ne depărtăm cred că 20 de metri de ei, au continuat și ei deplasarea în urma noastră… Nimic nu anunța ceea ce a urmat. Într-o fracțiune de secundă s-a întâmplat incidentul. A dezasigurat arma și a tras o rafală asupra noastră. În incident, eu am fost împușcat în umăr și în picior, iar colegii mei nu au mai supraviețuit.

Rep:  Ce ați învățat amândoi din ultimele experiențe pe care le-ați avut?

Eugen Mănăilă: Pentru mine această misiune a fost un punct zero. Ele au mai fost vreo câteva la mine în viață. Eu nu sunt chiar atât de mic. Deci, eu am avut primii camarazi căzuți – că așa s-a întâmplat, ca fiind militar în termen – în 1989, făcând parte tot din trupele de parașutiști. Am trăit tumultul anilor ‘90, ‘91, ‘92, misiuni pe întreg teritoriul acestei țări.  S-a tras asupra mea. Deja de pe atunci s-a tras asupra mea, numai că rănit grav am fost acum. Spiritul meu de luptător provine de undeva din copilărie, provine poate din poveștile bunicului meu, care a fost veteran de război și în Primul și în Al Doilea Război Mondial. În Al Doilea Război Mondial a fost lăsat la vatră după o perioadă destul de scurtă, pentru că întreținea o familie destul de numeroasă. Am crescut cu povești de tipul războiului. Tatăl meu – Dumnezeu să-l odihnească – a fost ofițer în Ministerul Afacerilor Interne pe vremea respectivă, dar lucrând în cadrul unei structuri de pompieri. Fratele meu, care acum este în re­zervă, a fost ofițer de parașutiști. Avem un oarecare beckround mi­li­tar în familie și zona de istorie, și zona de tradiție, și zona de patriotism, să zicem, că a avut un izvor de alimentare, în cazul meu. După anul 2015, după aproape cinci ani de la incident, starea fizică a mea era satisfăcătoare.

Bogdan Dragomir: Eu am învățat că viața este mult prea scurtă și trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o petrecem pe acest pământ. Astăzi ești, mâine poți să nu mai fii. Dimineața aceea, nu anunța nimic. Era o misiune lejeră…

Rep:  Bănuiesc că astea sunt cele mai periculoase. Adică acele misiuni care nu anunță nimic ieșit din comun…

Bogdan Dragomir: Da, pentru că noi cu ei, poliția afgană, ne întâlneam o dată la două zile, făceam antrenamente cu ei, cu armament, cu muniție pe țeavă. Adică, nu am avut niciodată probleme cu ei.

Eugen Mănăilă: Majoritatea misiunilor sunt de acest tip, sunt atipice. Ele nu parcurg niciun fel de caracteristică, atât clasică, modernă sau ceva ce poți găsi în cărți. Nu, ele prezintă o situație relativ normală, în fracțiunea de secundă următoare este extraordinar de periculoasă, dacă nu, fatală. Spre exemplu, ne duceam și ajutam populația locală, da? De oriunde se putea trage, din orice clădire se putea trage asupra noastră. E un război de tip gherilă, care nu are atât de multe victime la nivel fizic. Sunt destule și așa, dar nu în comparație cu un război clasic. în schimb, încordarea psihică este imensă, imensă. Este de necontestat, toți cei care execută misiuni externe, și în special cei care ies în misiuni, pentru că nu toți ies în misiuni, asta nu înseamnă că ceilalți nu au o importanță vitală a muncii lor. În schimb, cei care execută misiuni cu grad ridicat de periculozitate, cu rămânere în zonă, cu de toate, ele implică o încărcătură psihologică foarte mare. Aceasta își spune deja cuvintele, la întoarcerea în țară. Acum sunt tot felul de programe, sunt ajutați militarii, într-adevăr nu la fel ca în exterior, dar sunt pași care au început să se facă în această zonă.    

Rep: Ce v-a dat putere să treceți peste această perioadă?

Bogdan Dragomir: Familia.

Eugen Mănăilă: Incontestabil, familia, și pentru mine. Aproape în același plan de importanță,  dorința mea, acele întrebări pe care mi le-am pus. Nu cred că aici am terminat eu de spus ceva în lumea mea (…) Acum câteva luni am avut onoarea să fiu invitat la un eveniment  organizat în cadrul Primăriei Buzău, iar într-o discuție pe care am avut-o cu domnul primar Toma, permițându-mi să vorbesc liber cu dumnealui, i-am propus: “Știți ceva? Chiar nu cred că mă va interesa că după ce nu voi mai fi eu, vor fi înhumări și… Chiar nu mă interesează. Nu mă interesează că poate odată, o stradă nou înființată va purta numele meu. Nu, eu vreau să fac ceva pe timpul vieții mele și care nu vreau să poarte numele meu. Vreau să fac ceva și pentru sport în acest oraș”. Dânsul a zis că mă susține în totalitate și să vin cu un proiect, și chiar a rămas temă pentru mine. Aș dori să fac o zonă de work-out, se numește sport în aer liber. Afară sunt extraordinar de des întâlnite și care să vină să compenseze – chiar dacă par puțin răutăcios – nivelul mare al teraselor din acest oraș. Ele se pot îmbina armonios și fiecare știe în ce zonă rezonează mai mult și în ce parte să tragă. Este o zonă care ar trebui să fie gratuită, ceva care nu are nicio legătură… nu vreau eu să inventez ceva acum, iau ceva unde în alte părți chiar funcționează, unde trebuie și chiar există și chiar este un mod plăcut de a-ți petrece timpul. O oră de sport zilnic, sau măcar la două zile înseamnă extraordinar de mult. Să nu uităm că nu trebuie neapărat să ajungi campion sau să performezi, dar sănătatea nu ți-o poți cumpăra niciodată cu bani.