Aprozarele lui Dragnea mi-au amintit de o întâmplare de când aveam vreo șase-șapte ani. În cartier (în Iași), aproape de blocul nostru, era, evident, și un aprozar. Nu știu dacă așa era în toate, dar din când în când aici se aduceau și ouă. Nu era un aprozar în care să intri (oricum intrai degeaba, că n-aveai ce alege), ci vedeai printre niște zăbrele ce e acolo, iar vânzătoarea îți dădea marfa printr-o fereastră.

În fine, amintirea mea e dintr-o zi când au adus aici ouă. Sigur era vară, îmi ami­ntesc perfect că era foarte cald, sufocant, iar eu cum stăteam mai toată ziua afară, la joacă, am auzit că s-au adus ouă. Nu știu dacă toți știți cum era pe atunci, dar când se mai aducea ceva marfă pe undeva, fugea lumea prin cartier, să se așeze la coadă, fugeai ca disperatul în casă să iei o sacoșă (aveam vecini care țineau întotdeauna o sacoșă în geantă sau în buzunar, că nu se știa niciodată ce coadă vor întinde și, na, să fie acolo).

Așa a fost și episodul ăsta de care vă spun, când s-au adus ouă la baraca din cartier, care era, în general, aprozar, adică găseai niște cartofi mucegăiți și ceapă încolțită. Când am auzit de ouă, m-am dus într-un suflet acasă, i-am zis bunicii să-mi dea bani și sacoșă și am fugit la rând. Era o îmbulzeală de nedescris. Am stat și eu acolo. De ce țin minte povestea asta e pentru că, în jurul meu fiind mai mult oameni mari, aproape că m-au strivit între ei. Te sufocai la cozile astea, iar dacă erai copil, cum eram eu atunci, nu-i greu de ­ima­ginat cam ce simțeai când vreo sută de oameni te împingeau din toate părțile. Rareori te proteja cineva, pentru că era vorba de mâncare și nimeni nu proteja pe nimeni.

În final, ajunsesem aproape de fereastra aceea unde era vânzătoarea. Mai erau doar ouă sparte. Și alea se vindeau, pentru cine nu știe sau, poate, a uitat. Și le trântea în pungă, sparte sau nesparte, și erai mulțumit și cu ele. Cred că mai aveam vreun om sau doi în față și aș fi reușit să iau și eu câteva ouă sparte (care, oricum, se dădeau cu număr, nu luai nici de alea câte voiai), când m-a lovit un bărbat în spate, m-a aruncat din rând și mi-a zis: „Pleacă de aici, pui de țigan!”. Nu știu cât m-a durut căzătura pe jos, dar ce știu e că n-am să uit niciodată ura aceea nemărginită din vocea bărbatului. Habar nu am cine era. Habar nu am de ce mi-a spus așa. Am plecat acasă plângând, eu care eram așa fericită că o să cumpăr ouă. Și sigur aș fi cumpărat câteva, sparte, dar foarte bune pentru mijlocul anilor ‘80, o perioadă cruntă.

Așa au fost vremurile atunci. Vremuri care făceau din oameni neoameni, din cauza foamei. Când îl aud acum pe Dragnea cum spune de aprozare și de produse fără E-uri, nu pot să nu-mi amintesc de timpurile acelea în care, copil fiind, știam cum e să stai, la 5 dimineața, la rând la lapte, să îngheți acolo, sau să te lupți pentru o bucată de slănină. N-am să uit niciodată bucuria nemăsurată când vedeam o portocală (banane nu îmi amintesc să fi mâncat până după Revoluție), nu mai spun de unt, mi se părea o minune.

Nu, nu e o întâmplare că tot ce fac și ce spun indivizii ca Dragnea îmi amintesc, atât cât îmi pot eu aminti din primii nouă ani din viață, de comunismul acela care săpa în tine durere și sacrificii și teamă. Nu e o întâmplare deloc. Ei, cei ca Dragnea, sunt cei care vorbesc cu ușurință despre lucruri care erau atunci, pentru că lor le era foarte bine. Ei erau descurcăreții. Aceiași descurcăreți care s-au adaptat perfect după Revoluție și care ne-au nenorocit și ne nenorocesc țara în conti­nuare.

Text publicat în ,,Newsweek România

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

  1. O scena asemanatoare am trait prin anii 80 cand intr-o dimneata, pe la ora 8, dupa ce am iesit din tura de noapte, am trecut pe langa un aprozar si era coada la banane, m-am asezat si am reusit sa cumpara doua kg. Acasa, intr-o garsoniera de la parterul unui bloc, construit imediat dupa cutremur de un trust de la Cluj, am asezat bananele pe o tipsie asteptand sa se coaca; pana aici nimic deosebit, insa dupa doua-trei zile, un vecin de la etajul superior a iesit cu copii la plimbare, o fata si doi gemeni, si vazandu-ma la balcon ne-am salutat si i-am invitat pe la mine (eu nu aveam atunci copii), prilej cu care copiilor le-am oferit banane; am avut parte de cea mai mare bucurie vazand copilasii cum le admirau si le savurau.
    De a doua zi am primit si un nickname „mister bananas”, cu care am fost apelat pana in ziua de astazi. Am aflat ca acei copii, licentiati in economie, inginerie etc, au emigrat de ani de zile in Canada, acolo unde acum ei au copii, globalizati, unde nevoia de a acorda nickname de genul relatat mai sus nu este nevoie.
    De ce? Ne poate spune vreun politician, inclusiv acest individ arogant, tolerat de un popor haituit, ametit, mintit si amagit zi de zi, cu nickname-ul DADY?

Comments are closed.