Când spui Regalitate, ţi se opresc, pentru o miime de secundă, bătăile inimii! Asta dacă ai respect faţă de ceva sacru, dacă nu treci fluierând peste moartea istoriei… Mai are cineva ceva sfânt? Cu siguranţă, nu!

   Când spui bunici, toate dorurile te cotropesc! Şi inima ta bate, bate tare… Ele îţi poartă copilăria prin lume şi prin timp…

   Când una din bunicile mele s-a hotărât să plece şi a căzut la pat, eram studentă în anul II. Una dintr-acelea nesuferite, conştiincioasă, stupidă, care nu făcea absenţe, mergea la curs şi venea la cămin, unde ateriza direct în sala de lectură sau mai stătea prin biblioteci (nu aş mai face aşa ceva nici în ruptul capului!).

   Unchiul şi mătuşa mea au insistat să vin să o văd… Cred m-am cam codit ceva… Cum să lipsesc de la ore? Ce senzaţie rea, de vină, am şi acum ! Cum, Doamne, nu voi fi zburat către domnia-sa? Îi port ochii şi tenul prin lume, mă mai asemăn la multe, cred că zâmbetul aninat pe obraz e de acolo, şi sângele, şi vorba… Iartă-ne, Doamne, eram modificaţi genetic, întorşi cu cheia, stupizi, proşti… ,,Hai, vino”, îmi şoptea unchiul meu, ,,nu poate să moară fără să te vadă!”. După vreo 36 de ore de codeală, am plecat spre casa bunicilor, şi am văzut-o pentru ultima oară.

   Mică, frumoasă, albă, stând în patul ei, aşa cum am ştiut-o de o viaţă. Dumnezeiesc de frumoasă! I-am simţit respiraţia, i-am văzut privirea blândă, i-am ţinut mâna într-a mea preţ de câteva zeci de minute. Sângele care curgea prin ambele comunica parcă. Mâinile noastre şi-au spus multe… ,,Te iubesc, nepoata mea! Mă duc la tatăl tău!”. ,,Te iubesc, bunicuţa mea, rămâi cu bine!”. Fără voci, fără nimic altceva decât strângeri, zvâcnet de sânge pompat cu putere, intensităţi de căldură. O mână era mai fierbinte, alta se răcea văzând cu ochii, una era roză, alta se albăstrea…

   M-a iubit mult! De la distanţă, nu m-a crescut ea, din frica mamei şi grija ei excesivă pentru mine, pentru genunchii mei… Ochii ei, deschişi pentru câteva secunde, spuneau multe… Se liniştise, eram fata lui Răducu, băiatul ei plecat spre cer înainte de vreme, ultima nepoată pe care o aştepta. A doua zi a încetat să respire….

   În linişte, după 86 de ani chinuiţi, după muncă de Sisif, după ce a pierdut şi reconstruit totul, după ce a plâns din fântânile ochilor copiii pierduţi înainte de vreme, după o coo­perativizare sălbatică, după dureri nespuse, după un etern zbucium…. Moartea linişteşte, ajută, mângâie, desprinde bunul de rău….

   De ce, Doamne, nu înţelege nimeni că Nicolae vrea să-şi vadă bunicul bun şi tandru care l-a crescut? Câte micimi omeneşti şi câtă mizerie se ascund în plângerile făcute la poliţie, în cel mai jalnic stil! De ce sângele albastru nu poate compatibiliza cu cel roşu? 

   De ce moartea UNUI REGE nu poate fi lăsată să se consume în linişte?

DISTRIBUIȚI