Pentru a înţelege de ce acestui  produs i se atribuie o apartenenţă legată de oraşul şi judeţul Buzău, este necesar să plecăm mai întâi de la etimologie; „Covriga” este un cuvânt de origine slavă şi derivă de la forma sa de inel, produsul având o anumită grosime. Dar se produceau şi alţii mai subţiri, numiţi de turci, „simigi”  sau „simiţi”, cu acelaşi nume şi astăzi, de unde şi denumirea celui care producea covrigii – „simigiu”, iar al atelierului şi prăvăliei de desfacere – „simigerie”.

Contextul geografic şi economic

Constituit la cotul Car­paţilor de Curbură, la o în­cru­cişare de drumuri stră­­vechi, Buzăul a luat fiinţă pe malul apei de la care şi-a luat numele, într-un spaţiu în care agricultura, meşteşugurile şi comerţul se practicau concomitent. Aşezarea, ca şi în cazul altor târguri, a fost bine aleasă sub raportul condiţiilor de vieţuire – loc arabil, păşune, proximitatea pădurilor şi în perimetrul unui mare număr de sate atestate documentar în secolele XIV-XVI, dar mai ales ţinând cont posibilitatea comu­nicaţiilor cu zonele înconjurătoare. Trebuie avut în vedere că era în apropierea unui vad uşor de trecut în condiţiile din acea vreme, acolo unde apa se întretăia cu drumul. Aşezat pe o câmpie fertilă, aproape de limita dintre dealul acoperit de vii şi şesul agricol, având de jur împrejur păduri întinse între care se detaşa cea cunoscută şi astăzi sub denumirea de Crâng, rămăşiţă a codrilor de odinioară, beneficiind de traficul care ducea mărfurile oraşelor dunărene în Transilvania şi aducea în schimb produse manufacturate, cunoscute ca articole de braşovenie şi lipscănie (Lipsca – Leipzig, de unde negustori lipscani şi strada Lipscani din Bucu­reşti), Buzăul a beneficiat de însemnate posibilităţi de dezvoltare. Aşezarea sa la întretăierea drumurilor co­mer­ciale dintre Moldova, regiunile centrale şi apusene ale Ţării Româneşti şi porturile de la Dunăre – Brăila şi Galaţi, pe malul râului Buzău, într-un loc în care locuitorii se ocupau cu agricultura, morăritul, meş­teşugurile şi comerţul, constituie un indiciu al vechimii şi dezvoltării sale. Circulaţia de mărfuri este confirmată şi de privilegiul din 28 iunie 1358 al regelui Ludovic I al Ungariei, în beneficiul negustorilor braşoveni, indicându-se ca zonă de acces spre Dunăre teritoriul dintre râurile Ialomiţa şi Buzău.

Două brutării şi simigerii în Buzăul anului 1811

Un document datat 23 august 1625 menţionează meş­teri morari, morăritul (mori şi roţi de moară) fiind una dintre activităţile economice producătoare de venituri însemnate, aceste instalaţii fiind consemnate pentru prima dată într-un document din 8 septembrie 1525, emis în cancelaria domnitorului Radu de la Afumaţi, care a dăruit Episcopiei trei mori aflate pe iazul morilor. Până în 1603, pe cei aproape 10 km, cât măsura iazul, apar ca existente 13 mori, deşi este posibil ca numărul acestora să depăşească 15. Proprietarii erau Episcopia, mănăstirile Banu şi Sozopolea, precum şi câţiva boieri. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, fun­cţionau 18 mori, un raport din 5 octombrie 1817 menţionând 41 ,,roate de moară“ pe 18 vaduri, majoritatea proprietatea Episcopiei. Apar brutării şi simigerii (două în 1811).

Reduse ca număr şi varietate, meşteşugurile practicate în judeţul Buzău în secolele XVII-XVIII, ţineau mai mult de agricultură şi de nevoile casnice, doar o parte din produse fiind destinate comercializării în pieţe, târguri şi iarmaroace.

În renumitele şi străvechile târguri ale Drăgaicei (12-24 iunie) şi Văii Teancului, (sâmbăta şi duminica, de la 15 septembrie la 15 noiembrie) –  unde, alături de negustorii şi meşteşugarii autohtoni, veneau şi negustori de la Braşov, Silistra etc. – avea loc, an de an, un intens schimb de produse. Târg păstoresc pe Penteleu, având ca specific vânzarea lânii, Drăgaica îşi mută locul lângă Buzău, fiind menţionat în perimetrul oraşului într-un hrisov al lui Alexandru Ipsilanti, din 26 august 1778.

Un produs uşor de consumat de către negustorii ocupaţi 

Pornind de la aceste realităţi înţelegem de ce era nevoie de un produs uşor şi rapid de realizat şi consumat, fără ca negustorii sau cumpărătorii să-şi întrerupă  activitatea. La Buzău şi la Gura Nişcov, simigiii au amenajat cuptoa­rele unde produceau, pentru cei grăbiţi (ca şi astăzi de altfel) COVRIGII, ce vor deveni, mai ales pentru Buzău, un fel de simbol, datorită numărului mare de producători, fiind astfel asimilat, cum am mai menţionat, cu zona Buzăului. Credem că este vorba de numărul mare de produse realizate aici, după 1990 apărând în toate zonele oraşului (ca şi în cazul farmaciilor şi birturilor) cuptoare unde se produc „renumiţii covrigi de Buzău”. Este nevoie doar de făină, drojdie şi sare, dar înainte de 1990, pentru „protocol” se mai foloseau lapte şi praf de vanilie, produsul făcând deliciul reprezentanţilor presei şi nu numai, după reuniunile oficiale.

Covrigii, menţionaţi în arhive    

Şi dacă ne referim la menţiuni documentare certe, în mercurialul din 1860 cu preţurile de vânzare „producte” se stabilea că o oca de covrigi şi simigi (covrigi subţiri, n.n.)  se vindea cu 44 bani.  Iată şi alte câteva referiri despre producerea covrigilor la Buzău: în 1915, avea o simigerie, Caliope Ştefănescu; în 1919, Mitru Vasiliu se judeca cu Tănase Serafimovici pentru prăvălia de simigerie din strada Târgului, colţ cu strada Smârdan (unde şi acum este o patiserie); în 1936 funcţionau covrigăriile: Nae Iordache, strada Unirii nr. 195; Teodor Iliescu, Naum Naumovici, Trandafir Mocanu şi Clara Lehlingher; în 1938, se elaborează Regulamentul pentru controlul fabricaţiei şi vânzării pâinii şi articolelor de simigerie.

Comuniştii duc tradiţia mai departe 

În noiembrie 1961 s-a înfiinţat Întreprinderea Economică Buzău, cu sediul în strada Filimon Sârbu (Unirii) nr. 33, din februarie 1952 devine Întreprinderea Economică Orăşenească. În noiembrie 1952 s-a comasat cu Întreprinderea Economică Raională, devenind   Întreprinderea „Flacăra”, între anii 1952-1955 a preluat sau a înfiinţat o patiserie în centrul oraşului şi două unităţi de covrigărie (Buzău şi Sătuc). De la 1 iunie 1956 devine întreprindere interraională, între anii 1956-1960 realizând o serie de produse, între care şi covrigi, pateuri, cornuri.

La şedinţa din 20 februarie 1959, s-a analizat raportul privind activitatea Cooperativei ”Steaua Roşie”, Alimentare şi Diverse,  strada Independenţei nr. 4, cu diverse laboratoare, cât şi patru de simigerie în oraş şi alte patru la Beceni, Brădeanu, Pătârlagele şi Pogoanele.

Acum, în ţară se produc peste tot covrigi, diferenţa fiind forma, mărimea, adăugarea la suprafaţă a macului, susanului şi sării şi, bineînţeles, preţul. În concluzie,  se poate vorbi de un brand în acest caz, deşi este vorba de un produs „importat”, dar care a căpătat o anume notorietate în zona noastră.

DISTRIBUIȚI

LĂSAȚI UN MESAJ

Scrieți comentariul dvs.
Introduceți numele dvs.