Atunci când am pășit pentru prima dată într-o redacție de ziar – era la câteva zile după mineriada din iunie ’90 –, am fost șocat să întâlnesc acolo câțiva ziariști de pe vremea lui Ceaușescu. Eram un tânăr de 20 de ani, cu plete și cu vise mari, mirat de faptul că valul anticomunist nu-i măturase încă pe toți.

Ziarul în cauză, fost organ al partidului până în decembrie ’89, trecuse demult de partea opoziției și critica vi­rulent regimul Iliescu. Dar vechii tovarăși din presa comunistă nu dispăruseră. Unii se retrăseseră pe poziții tehnice, lucrau ca secretari de redacție, alții scriau despre cultură sau despre agricultură, încercau să se țină cât mai departe de agitata viață politică a fragedei noastre democrații.

Noi, ceilalți, proaspăt angajați de un șef care avea la activ oarece acte de disidență, ne uitam la ei ca la niște exponate vii. Și, din când în când, îi provocam să ne spună cum se făcea „presă“ înainte. Cei mai mulți ocoleau întrebarea, răspunzând cu o glumă despre vreo greșeală de corectură trecută pe sub nasul cenzurii. Nimic despre articolele de fond publicate cu prilejul celui de-al nu știu câtălea congres, nimic despre răul pe care-l slujiseră până mai ieri, nimic despre compromisurile și lașitățile lor.

Într-o noapte eram de serviciu („cap limpede“) și unul dintre ei a simțit nevoia să mi se spovedească din senin. „Ce-am făcut noi, dragă Sabin, n-a fost presă, a fost propagandă. Să nu le pui niciodată în aceeași oală. Sunt atât de diferite, ca adevărul de minciună“.

De ce vă povestesc asta? Pentru că unii se grăbesc să condamne inițiativa ,,News­week România” de a-i boicota pe politicienii care pretind că sunt de partea moralității, dar se complac să apară în cloaca televizată de la Antena 3. Post specializat în linșaj și manipulare, folosit ca măciucă politică de un securist și pușcăriaș ca Dan Voiculescu.

Și ce dacă? Politicienii trebuie să se adreseze între­gului electorat, mergând la toate televiziunile, țipă adepții realpolitik-ului de Dâmbo­vița! Jurnaliștii nu sunt decât niște „instrumente de comunicare în masă“, adaugă Dan Barna, liderul USR. O formațiune care militează, culmea, pentru „oameni noi“ și „fără penali“. Sunteți „puriști“, sar să reproșeze colegii de breaslă. Ca Teodor Tiță, de pildă, care scrie în Dilema Veche că „e irelevant locul în care se întâmplă dialogul“.

Trec peste detaliul că postul cu pricina nu mai are demult decât o influență mediocră. Ca dovadă stă chiar rezultatul ultimelor alegeri. Trec și peste faptul că locul are, ca și anturajul, însemnătatea lui. Închipuiți-vi-l pe Corneliu Coposu acordând un interviu fițuicii România Mare! Sau pe Iuliu Maniu vizitând redacția Scânteii!

Dar cea mai mare hibă în raționamentul criticilor e însăși premisa falsă de la care pleacă. Și anume că Antena 3 e „o televiziune ca oricare alta“. Nu este. Sau este tot atât cât erau și Scânteia și România Mare niște ziare ca oricare altele.

La Antena 3 se face propagandă, nu presă. Iar dife­rența dintre ele, așa cum îmi explica în urmă cu 29 de ani un ziarist comunist într-un acces de pocăință, este ca de la minciună la adevăr.

(Text publicat în ,,Newsweek România”)

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

Comments are closed.