Privesc conturul mun­ţilor semeţi de după care apar timid primele raze de soare ale dimineţii şi aş vrea să simt bucuria începuturilor mele, dar nimic nu mai este la fel. Aş vrea să uit, dar dorul îmi strânge sufletul meu de copac dezrădăcinat ca într-o menghină şi nu mi-au mai rămas decât amintirile care mă chinuie…

Am apărut pe coama unui deal şi eram cel mai mic dintre copacii care mă înconjurau. Îmi amintesc că era primăvară, iar noi eram golaşi cu toţii. Cât vedeam cu ochii erau numai copaci, mai tineri şi mai bătrâni, care îşi întindeau crengile fremătate de vântul aspru. O vale largă se întindea de la rădăcinile mele fragile până hăt departe… Nu ştiam cine sunt, nici cine sunt ei şi care este rolul nostru acolo, în vârf de deal. Am aflat de la arborii atotştiutori că noi suntem pădurea. Tot de la ei am aflat tainele tainelor despre noi, copacii, despre viaţa noastră şi despre ­ano­timpurile prin care aveam să trec cu fruntea semeaţă privind către cerul albastru. Ce bine era când eram micuţ şi mă simţeam protejat de copacii mai mari din jurul meu! Eram atât de fericit şi nu aveam nicio grijă, decât să cresc.

La primul vânt mai puternic îmi era teamă că mă voi frânge şi nu-mi voi mai putea controla ramurile micuţe care se izbeau frenetic unele de altele. Am urlat tare, cât am putut, gândind că urletul îmi va anihila frica, ori că vântul, auzindu-mi disperarea, va înceta să mai bată. Ce naiv eram, mai târziu ne-am împrietenit!

Curând a sosit primă­vara, prima mea primăvară! Mi-au apărut frunzuliţe de un verde crud pe ramuri şi de jur împrejur începeau să mă acopere în fiecare zi mai multe, şi mai multe… Minunile nu mai conteneau să se ivească şi am fost de-a dreptul fermecat când am auzit glas de privighetoare. Atunci am gândit cât sunt de  fericit că sunt copac, că am apărut în pădure şi am realizat că iubesc, iubesc pădurea cu toate minunile ei, iubesc primăvara, iubesc păsările!

Anii au trecut şi am crescut semeţ, aproape că depăşisem în înălţime copacii bătrâni care mi-au fost străjeri şi care-şi întindeau crengile protectoare către mine ori de câte ori mă cuprindea frica că mă voi frânge sub bătaia vântului, atunci când eram mic şi neştiutor. Am învăţat multe despre viaţa în pădure şi ­des­pre tainele ei, cu care nu mai contenea să mă uimească. Acum vedeam bine munţii din faţa pădurii mele. Vedeam răsăritul şi aşa începeau cele mai frumoase zile din viaţa mea!

Dar, într-o toamnă, pe când o parte dintre frunzele mele căpătaseră culoarea mierii de tei, am auzit un zgomot necunoscut până atunci. Am simţit o îngrijorare când copacii bătrâni din jurul meu au început un freamăt de jale care venea înapoi în ecouri ce îmi dădeau frisoane. Nu îndrăzneam să întreb ce se întâmplă, dar simţeam pericolul care-mi vibra în frunze. Zgomotul acela asurzitor şi metalic se apropia, din ce în ce mai des auzeam urletul copacilor tăiaţi, aflaţi mai  la vale de mine.

Pădurea plângea şi odată cu ea plângeam şi eu! Rând pe rând, au dispărut copacii falnici din juru-mi, şi ce era mai rău pentru mine se petrecuse deja, rămăsesem aproape singur. Lângă mine mai erau doar nişte tufe călcate în picioare, resturi de trunchiuri ici-colo, ramuri fără căpătâi şi trunchiuri târâte pentru a fi încărcate de nişte maşinării sofisticate. Atunci, am închis ochii şi am vrut să fiu tăiat şi eu! I-am strigat, dar cred că nu mai aveam glas ori că poate glasul meu era acoperit de tot vacarmul făcut de maşinile acelea.

Era infernal!… Şi nu mai ştiu nimic, decât că, atunci când m-am trezit, mi-am urlat disperarea. Ce era mai rău pentru mine se petrecuse deja, rămăsesem singur şi pustiit în prag de iarnă! Aceea a fost cea mai grea iarnă din viaţa mea de copac! Nu mai aveam către cine să-mi întind crengile, pe cine să întreb şi cine să-mi mai răspundă despre câte în lună şi-n stele… Păsările plecaseră şi ele demult, animalele pădurii au fugit speriate care încotro, iar vântul mă găsea acum singur şi-mi urla a pustiu prin crengile-mi îngheţate, culcându-mă în rafale aproape de pământ în toate părţile.

Atunci, în acea iarnă, mi-am dorit să mă usuc şi să sfârşesc în putregai şi cenuşă. Deşi tristeţea îmi curgea în sevă, Dumnezeu mă ţinea încă falnic între toate resturile a ceea ce fusese odată pădurea în care locuiam. În nopţile acelea de urât şi pustietate m-am gândit mult şi am înţeles că oamenii nu ne iubesc cu adevărat, nu ştiu să ne protejeze şi să trăiască în armonie cu noi! Se bucură de umbra noastră, ne respiră aerul… dar apoi ne distrug, ne vând, ne ard…

Poate aş fi mai fericit să ajung mobilier ca să le fiu de folos, dar cine ştie dacă… Aşa gândesc acum, când am ajuns şi eu doar un trunchi dezrădăcinat aşezat la milimetru alături de alte trunchiuri şi prins în chi­ngi de nişte arcade mari de fier. Mă strânge tare şi mă apasă din toate părţile, dar ce pot să fac? Dintr-o maşinărie mare care mă cară nu ştiu unde şi de ce, privesc pentru ultima dată răsăritul şi conturul acela al munţilor atât de cunoscut mie care se îndepărtează, apoi piere… Şi toate acestea îmi trec cu repeziciune pe lângă trupu-mi ciopârţit şi proaspăt dezgolit de scoarţă…

DISTRIBUIȚI
loading...

1 COMENTARIU

  1. Nu mai plânge, copacule! Că lăstărește altul! Prin pepiniere, din proprie inițiativă … cum o vrea austriacul!

Comments are closed.