Că tot am trecut peste un referendum care, ­neva­lidat, schimbă la fel de multe ca atunci când ar fi fost validat de o majoritate zdrobitoare care să fi spus „da“ – nimic, adică, poate măcar învăţăm ceva din experienţa asta.

Am putea învăţa că democraţie înseamnă şi că poţi cheltui vreo 40 de ­mi­lioane de euro pentru un referendum care, juridic, nu ar fi schimbat nimic în România. Asta cu condiţia să existe un anumit număr de oameni, în cazul nostru peste trei milioane, care să semneze pentru organizarea unui referendum privind căsătoria. Sigur că suma este mare, mai ales când o arunci doar pentru alinarea sufletească a unora. Sigur că este mare şi dacă te gândeşti că statul ar fi putut construi, din aceşti bani, spitale, şcoli sau câţiva kilometri de autostradă. Doar că democraţia nu se măsoară în aceste lucruri sau doar în acestea şi e bine că nu se măsoară aşa.

Democraţia costă. Educaţia cetăţenilor se face în timp şi costă şi ea. Drepturile nu sunt mai multe pentru unii şi mai puţine pentru alţii, doar pentru că unii cred că sunt în tabăra bună (chiar dacă să presupunem că sunt). Şi chiar şi drepturile astea ne costă, şi e bine că ne costă şi ele, pentru că poate măcar aşa înţelegem cât de repede le putem pierde. În aceste condiţii, în faţa democraţiei, un referendum pentru a nu mai avea penali în funcţii publice este egal în drepturi cu unul pentru introducerea bărbatului şi femeii în Constituţie. Dar lăsând la o parte toate astea, indife­rent că suntem în tabăra pro, contra, âboicot, ceva am câştigat, totuşi, din ­re­ferendumul iniţiat de Coaliţia pentru Familie. Am câştigat o primă dezbatere pe o temă despre care s-a discutat, până acum, mai mult pe la colţuri, fără un cadru legal şi fără nicio miză.

Am câştigat o primă discuţie asumată despre căsătorie, despre familie, despre homosexualitate. Subiecte sensibile pentru un popor care merge încă de-a buşilea în privinţa democraţiei. O primă discuţie în care, de la Biserică la muritorii de rând sau apărători declaraţi ai ­fa­miliei tradiţionale ori netradiţionale, s-au aruncat vorbe grele, s-a injectat spaţiul public cu ură, s-au alimentat spaime de-a dreptul stupide, dar s-a mai deschis şi Constituţia, s-a mai citit şi din Codul civil, s-a mai vorbit şi des­pre cum este situaţia în alte ţări, s-a mai învăţat ceva şi despre cum pot fi schimbate legile şi câtă pu­tere au cetăţenii. Şi, cine ştie, data viitoare, dacă va mai fi o dată viitoare, poate că zgomotul nu va mai depăşi conţinutul discuţiei.

Şi cred că am mai putea învăţa ceva. Anume că, chiar dacă suntem în tabăra bună, cu poporul român nu mai merge să schimbi lucrurile folosind ura, ­min­ciuna, manipulările. Nu mai merge cu ameninţări, nici de la politicieni, nici măcar de la biserici.

Nu mai merge cu sădit teamă în sufletele oamenilor. Frica nu mai funcţionează, iar asta, după zeci de ani de dictatură odioasă în care a trăit acest popor, este poate cel mai mare câştig.

Text publicat în „Newsweek România

DISTRIBUIȚI
loading...