Cazul fetiţei adoptate, tăvălit de Dăncilă, de procurorul general, de ministrul Justiţiei, de Tăriceanu, de Secţia Specială, de o bună parte a presei, de unii care s-au apucat de protestat pe străzi şi pe Facebook, mi-a amintit de o experienţă destul de recentă.
Anul trecut, am fost o săptămână în Neamţ şi încă nişte zile în Dolj, împreună cu o colegă de la „Newsweek România”, Flavia Drăgan. Am mers să documentăm o serie de articole pentru o campanie a revistei, care s-a numit „Ucişi din grija statului”. Era vorba despre copiii care erau în centrele de plasament şi care muriseră în perioada 2013–2017. |n total, 362 de copii morţi. Un număr uriaş.
N-am să povestesc detaliat ce am scris atunci, articolele pot fi găsite pe site, însă altceva vreau să spun. |n Neamţ, am mers şi acasă la o familie care avea opt copii. Şase fuseseră daţi în grija statului, dintre care unul, un băieţel de 11 ani, murise. Vasile s-a înecat în Canalul de la Stejaru-Pângăraţi, după ce fugise, într-o seară, din centru, împreună cu un alt băiat. Fugise acasă, îi era dor de părinţi. |n acte, s-a scris că a fost un accident.
Alte două copile, de cinci ani şi de doi ani, erau ţinute acasă, într-o mizerie de nedescris. Mama lor primise – de la o organizaţie care i-a dat ajutoare – săpun, detergent, şampon, tot felul de produse de igienă şi de curăţenie. Toate erau aliniate pe dulapul din bucătărie, dar nimeni nu se atingea de ele. Casa era nu doar sărăcăcioasă, nu asta ar fi fost problema, pentru că era clar că oamenii erau şi săraci. Dar casa era mizerabilă, iar pentru a face curat, chiar nu cred că e nevoie să fii bogat. Cele două fetiţe, ţinute aproape goale-puşcă prin curte, erau şi murdare, şi lihnite de foame. Când le-am înrebat ce mâncaseră în ziua aceea, mi-au răspuns aşa: „Nimic”. Copilele se jucau în curte cu un şoarece mort. Asta era jucăria lor, un şoarece mort. Fetiţa cea mică respira foarte greu, mama ne-a spus că are o boală de inimă. Nu ştiu dacă era aşa sau avea alte boli. Nu existau documente medicale, iar copilei nu i se făcuseră nişte investigaţii de specialitate, nu urma vreun tratament. Asistentul social, preotul, sătenii, primarul, poliţia, toţi ştiau de această familie. Nimeni nu făcea nimic.
Un alt copil din cei opt fraţi, o fată, Marimar, fusese dată de părinţi unor rude, ca să o crească. Nu pe acte, ci pur şi simplu dată. La noua familie, fata, la 13 ani, a fost violată de şapte bărbaţi, unul dintre ei fiind chiar băiatul familiei care o luase în grijă. Marimar a ajuns aproape moartă la spital, aşa a aflat şi poliţia de ea. După episodul ăsta, părinţii au fost decăzuţi din drepturi (doar în privinţa fetei), iar Marimar a fost dusă la orfelinat.
Mama celor opt copii nu muncise niciodată, iar de familie se ocupa aşa cum v-am povestit. Tatăl muncea cu ziua, când şi pe unde apuca. Un lucru mi-a mai rămas în minte din acel loc de unde am plecat neom. Ziua în care a murit Vasile am aflat-o din actele poliţiei şi de pe crucea din cimitir. Mama lui nu-şi mai amintea acest detaliu.
Melek, 15 ani, o fetiţă lăsată în grija statului, după ce tatăl a abandonat-o, iar mama a plecat la muncă în străinătate, s-a sinucis. Copila ajunsese depresivă, se tăia pe mâini, pe picioare, fugea din orfelinat, o găseau şi o aduceau cu poliţia sau se întorcea singură, apoi iar fugea, intrase şi într-un anturaj prost, suferea după mamă, deşi vorbea des cu ea. |n final, s-a aruncat în Lacul Bâtca Doamnei şi s-a sinucis. Şeful centrului de plasament în care fusese fata ne-a spus, cu scârbă, că Melek îşi „căuta mereu băieţi mai mari cu care să facă sex” (nu-mi imaginez ce discuţii purtau cu fata). Iar şefa DGASPC Neamţ ne-a asigurat că „s-a făcut tot ce s-a putut” pentru Melek. Tot ce s-a putut din partea statului a însemnat ca un copil să ajungă să se omoare.
Cazurile astea despre care v-am spus acum nu sunt excepţii. Multe dintre centrele în care ajung minorii au fost renovate, arată bine, dar e un cimitir sufletesc înăuntru. Sunt copii care se sinucid, alţii mor după ce fug din orfelinate, suferinţa după părinţi este enormă, acasă nu-i aşteaptă nimeni, nicăieri nu-i aşeaptă nimeni, dramele lor sunt imposibil de imaginat.
De ce am scris toate astea e nu pentru a reproşa că autorităţile se ocupă acum de cazul Sorinei. E normal ca poliţia, procurorii, judecătorii să intervină, dacă, cu adevărat, e de intervenit în acest caz. E important să înţelegem ce se întâmplă şi să oprim nişte abuzuri, dacă ele sunt.
Silă îmi provoacă, însă, intervenţia politicienilor – de la Dăncilă la Birchall, Tăriceanu etc – în povestea asta. Şi ştiu că ei o fac nu pentru că îi interesează ce e cu aceşti copii abandonaţi, ci doar pentru că s-au agăţat de acest caz din care speră să câştige nişte imagine bună. Sper să nu facă acelaşi lucru şi procurorii. Sper.
Mă gândesc, însă, cu groază că statul ăsta defect la cap în care trăim ar putea „rezolva” cazul Sorinei aşa cum am văzut că a „rezolvat” multe alte cazuri în care copiii au ajuns să fugă din orfelinate. Depresivi, ţinuţi cu sedative, consiliaţi numai Dumnezeu ştie cum. Nedoriţi de nimeni. Sau morţi cu zile.
(Text publicat în „Newsweek România”)
