Contrar curentului general al dezbaterii celui mai recent scandal politico-juridico-mediatic din actualitatea românească, şi anume a „cazului Belina”, dezbatere publică ce se concentrează pe aspectul justiţiar şi judiciar al problemei, cele câteva rânduri care urmează se vor focaliza pe tiparul mental şi proiectul politic care refulează prin toţi porii afacerii Belina.

   Nu am mijloacele necesare să stabilesc adevărul judiciar în acest colţ de pagină, este treaba meca­nismului justiţiei să-l determine pe bază de probe. Din acest punct de vedere mă limitez doar să susţin din primul moment că, până la stabilirea acestui adevăr judiciar, este de datoria celor aflaţi în ancheta procurorilor (Shaiddeh, Plumb) să elibereze funcţiile politice înalte pe care temporar le ocupă şi să se pună la dispoziţia justiţiei ca orice cetăţean. Aşa au făcut, în ocazii similare, câţiva politicieni, de exemplu Traian Băsescu (demisie din Parlament în 1997), Tudor Chiuariu (demisie din Guvern în 2007), Adriean Videanu (demisie din funcţiile din PDL în 2013), Vasile Blaga (demisie din fruntea PNL în 2016), Ludovic Orban (demisie din toate funcţiile din PNL şi renunţarea la candidatura la Primăria Capitalei în 2016). Alţii au refuzat să o facă (Vosganian, Şova), neinspirat pentru credibilitatea Parlamentului. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă benevol, ceea ce probabil că va fi cazul, ţinând cont de recentele declaraţii publice (Dragnea, Shaiddeh, Plumb), Parlamentul ar trebui, în virtutea obligaţiilor asumate implicit de România la momentul integrării în UE prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare în domeniul Justiţiei (a se vedea menţiunea critică recurentă din Rapoartele anuale de ţară), să voteze pentru ridicarea imunităţii parlamentare şi să permită anchetelor să-şi urmeze cursul.

   Cum spuneam, nu aceste aspecte, întoarse deja pe toate părţile şi analizate din toate unghiurile, mă stimulează să aştern aceste gânduri pe hârtie. Ci ceea ce transpare îngrijorător şi dezgustător din latura administrativ-politică a cazului Belina.

   Ce poate constata orice observator atent, făcând doi paşi în spate şi privind mecanismul afacerii?!

   1. Instinctul cleptocratic şi acţiunea cleptocratică. Un recent studiu al Hudson Institute (How Western Enablers Facilitate Kleptocracy, Oliver Bullough, 2016), definea acumularea de active ale sta­tului prin influenţă politică, drept una dintre principalele trăsături ale regimurilor cleptocratice şi, impli­cit, primul pas în construcţia acestora.

   Ce avem noi în cazul Belina? O suită de paşi administrativi materializaţi în acte oficiale prin care, nimeni altcineva decât Guvernul (PSD) “evapora” din patrimoniul public un activ important, pentru a-l pune la dispoziţia formală a unei firme private şi, de facto, în folosinţa unei persoane care controlează respectivul Guvern.

   Beneficiarul evident al afacerii este însuşi cel care controlează indirect sus-zisul Guvern (Dragnea). Chiar dacă nu împingem afirmaţia la sensul ei juridico-penal, ci o limităm la cel politic şi comercial, este de domeniul evidenţei cine făcea „invitaţiile” (Ponta dixit) la pescuit de ştiuci. Q.E.D. Apărarea neconvingătoare a împricinatului (deocamdată numai) politic (Dragnea), cum că sunt mii de astfel de concesiuni, păleşte în faţa suitei de operaţiuni (schimbări de clasificare, transferuri, preţ derizoriu al concesiunii) şi a implicării orchestrate a apropiaţilor săi politici. Desigur, pentru moment această orchestrare trebuie calificată ca fiind (doar) aparentă, dar este o aparenţă suficient de puternică în lumina unor informaţii şi probe pe care se pare că procurorii le au, de vreme ce au lansat o investigaţie atât de severă la un nivel atât de înalt. Deci, avem de-a face cu o operaţiune politico-administrativă în urma căreia un important activ al statului ajunge la dispoziţia celor care au apăsat pe sus-zisele pîrghii politico-administrative în interesul lor privat. Tipic cleptocratic. De manual. Simfonie de scamatorii meschine.

   2. Implicarea unor autorităţi publice în procurarea de avantaje private ale celor care conduc respectivele autorităţi. Este de notorietate necontestată (afirmat public chiar de către liderii PSD) faptul că atât Guvernul, cât şi Consiliul Judeţean Teleorman, sunt ferm conduse de liderul PSD şi echipele sale de încredere din Teleorman şi din Guvern. După cum e iarăşi de notorietate că pe balta respectivă nu se întruneau la pescuit de ştiuci olimpicii la matematică, ci „floarea social-democrată”, iarăşi Ponta dixit. Se pare că nici măcar „bravul” ­mi­nistru Daea nu avea acces, el nu e la PSD cu peştii, e cu oile. Atât de mult, încât tot în aceste zile, se pare că ciobanul Ghiţă i-a aplicat un par. Via DNA. Revenind la peşti, de aici decurge o a treia trăsătură a operaţiunii.

   3. Personificarea instituţiilor. Atunci când instituţii politice publice administrative (Consiliu Judeţean) sau de interes public (partid) în care spiritul democratic şi decizia colectivă după care ar trebui să funcţioneze, sunt anihilate de o ­re­gulă paralelă de conducere, respectiv obedienţa fără rezerve faţă de voinţa unui singur om, sau când instituţii în care conducerea formal preponderent unipersonală (minister) este uzurpată din mâinile ministrului pe acelaşi criteriu al obedienţei politice oarbe faţă de aceeaşi persoană a şefului de partid, avem de-a face cu un fenomen tipic regimurilor autoritariste iliberale (eufemism pentru dictaturile „soft”), de personificare a instituţiilor, de uzurpare de facto a funcţiilor legal oficiale şi de anulare a caracterului democratic al sus-ziselor instituţii. Concret, Consiliul Judeţean, ministerul, Partidul Social Democrat şi chiar Guvernul nu mai funcţionează ca instituţii democratice colective, ci ca anexe formale ale voinţei unui singur om. Sau, în cuvintele unui pamflet, râmele sunt conduse de un fel de vierme-şef pe care-l urmează în orice rahat! Am în vedere doar pe cei care l-au urmat, există cert şi pesedişti „smart”, care empatizează chiar şi cu USR în aceste zile.

   4. Închipuirea. Mărturisesc faptul că această trăsătură este mai mult intuită, greu de demonstrat. Pentru că ţine de reacţii punctuale, priviri scăpate, reflexe necontrolate, lucruri greu de ilustrat. Sunt acele lucruri pe care le recunoşti atunci când le vezi. Dar, ca unul care a văzut frecvent şi de aproape pe aceşti „Dinu Păturică” ce şi-au greşit şi secolul şi locul atunci când s-au născut, spre ghinionul (vorbă de aur!) nostru, pot să afirm cu conştiinţa împăcată că toate cele de mai sus sunt animate de o mare închipuire: importanţa propriilor persoane! În fond, asta e şi de înţeles: orice nimeni vrea şi el să fie ceva! Ceva mare! Aceşti social-democraţi de baltă (la propriu, după cum se vede), nu pot trăi modest, ca tatăl lor, domnul Iliescu, care a învăţat perfect camuflajul bolşevic, respectiv cum să trăieşti cumpătat în Cartierul Primăverii de cum revii de la Moscova. Şi nici nu pot fi ca­pitalişti din inovaţie, ci din cleptocraţie. Nu pot fi latifundiari, pentru că asta ar însemna norocul vreunui înaintaş care le-a lăsat moştenire bălţi, pământuri şi castele. Dar ei se închipuie ludic în toate aceste ipostaze şi vor să trăiască pe picior mare. Să discute treburi importante în mijlocul naturii, ca boierii lui Puşkin (e vorba de un scriitor, domnu’ Dragnea, nu vă îngrijoraţi), să facă planuri de afaceri la pescuit precum magnaţii sud-americani. Vizionaţi, vă rog, serialul „Narcos”, o producţie care descrie viaţa infracţională a lui „Pablito” Escobar şi, dacă nu aţi văzut până acum cum arată Belina şi viloiul aşezat pe trei străzi din mica Alexandrie de Teleorman (cel mai sărac judeţ din România), o să le vedeţi în acest film! Cum fac ei ca toată această închipuire să devină realitate?! Simplu. Ei au la îndemână ceva foarte „cool” care se cheamă puterea! Contează că au obţinut-o prin fraudă morală, măscărind poporul cu un program mincinos la TV?! Că promit autostrăzi, şcoli şi spitale, în timp ce se ţin de ciordit bălţi şi fac zob o ţară?! Câtuşi de puţin!

   Şi, uite aşa, ajungem la concluzia cea mai îngrijorătoare: dincolo de cazul Belina descoperim Proiectul Belina! Un proiect de ţară. Un model. O viziune de democraţie măscărită, de regim autoritar şi cleptocratic care e întins deja pe suprafaţa României ca o plasă. O plasă în care valori reale, oameni oneşti, tineri ingenui se zbat precum păsările în colivie, pândind o portiţă prin care să scape şi să îşi ia zborul, lăsând în urmă o ţară din ce în ce mai pustiită de valori autentice.

   Proiectul Belina dezvăluie în toată urâţenia sa modelul politico-mafiot pe care prea mulţi îl vor realizat în România: regim de „fake democracy”, aşezat pe afaceri dubioase cu protecţie politică, specia­lizat în delapidarea de active publice. Regim sterp, incapabil de inovaţie şi competiţie reală de valori.

   Să mai spunem că, potrivit unor studii recente de primă calitate profesională, cleptocraţia, corupţia şi subminarea justiţiei (pervers motivată de unele erori judiciare sau abuzuri ce se cer investigate echidistant şi apolitic) sunt armele folosite din ce în ce mai asertiv de Rusia de astăzi pentru destabilizarea democraţiilor din Europa de Est?!

   Iată care este misiunea urgentă a dreptei, a PNL, a USR, a PMP, a oricui conştientizează pericolul de mai sus: să ofere o alternativă funcţională pentru o Românie cinstită, a valorilor autentice, a competiţiei oneste şi reale, a bunei guvernări, a cumpătării în bunăstare şi a solidarităţii sociale! Îndrăznesc să spun că acest obiectiv ar putea fi comun şi stângii într-un viitor, să sperăm, nu prea îndepărtat, în măsura în care PSD se debarasează de cleptocraţi, dă cale liberă unor tineri neatinşi de patima lăcomiei de bani publici şi nemunciţi. Abia atu­nci am putea spune că suntem împreună pe drumul cel bun pentru ţară.

Preluare “Adevărul”

DISTRIBUIȚI