Buzoianca Alexandra-Mălina Lipară, premiul I la secțiunea Poezie a Concursului LicArt: „Poezia este doar o altă formă de comunicare; unii oameni nu au bani de psiholog, alții nu au curaj să spună în față anumite lucruri…”

Alexandra-Mălina Lipară a obținut premiul I la secțiunea Poezie a LicArt, singurul concurs național de arte pentru liceeni, competiție ajunsă la cea de a 18-a ediție. Absolventă a Co­legiului Hasdeu, Alexandra a intrat în competiție în perioada în care era încă elevă a liceului buzoian, 17 dintre cele 18 poeme pe care le-a înscris în concurs fiind selectate de organizatorii LicArt. La final, din sutele de poeme ale liceenilor din toată țara, poemul buzoiencei „cel mai frumos film românesc” a primit premiul I din partea juriului format din poeții Ioan Es. Pop, Răzvan Cosmin Țupa și criti­cul Paul Cernat. LicArt este coordonat de omul de cultură și jurnalistul Radu Herjeu și se adresează elevilor pasionați de poezie și fotografie. Premiul câștigat de buzoiancă a fost de 1.800 lei. Anul acesta, la LicArt au fost înscrise în concurs, la secțiunea de Poezie și Fotografie, peste 5.500 de creații, primite de la 1.611 concurenți.
Acum, Alexandra-Mă­­lina Lipară este studentă la Facultatea de Litere din Cluj și măr­tu­risește că acest premiu o motivează, venind într-un moment în care se gândea că nu are rost să mai scrie poezie.

Reporter: Cum a decurs concursul LicArt la sec­țiunea Poezie?

Alexandra-Mălina Lipară: Au fost zece săptă­mâni de concurs în prima etapă, perioadă în care aveai dreptul să încarci o poezie pe siteul concursului. În cele 10 săptămâni eu am avut 17 poezii selectate, semifinaliste. La finalul fiecărei săptămâni a existat un juriu format, în mare parte, din persoane care au fost premiate în edițiile trecute, care a decis care sunt creațiile care intră în semifinală. Apoi, după cele zece săptămâni de concurs, poetul Răzvan Cosmin Țupa a selectat aproximativ 50 de poeme dintre semifinaliste. Dintre cele 50 de poeme, cu ajutorul celorlalți membri ai juriului, Ioan Es. Pop și Paul Cernat, au fost alese zece poezii finaliste și apoi trei.

„Diriginta Camelia Mancu ne-a prezentat o grămadă de chestii care nu se predau la școală”

Rep.: Când ai început să scrii poezie?

A.-M. L.: Am absolvit Colegiul Hasdeu la profilul Filologie Bilingv Engleză și am început să scriu poezie în clasa a IX-a. Punctul meu de reper era Nichita Stănescu, apoi diriginta, doamna Camelia Mancu, ne-a prezentat o grămadă de chestii care nu se predau la școală și am zis „wow! Deci e mai mult!”. Așa am început să citesc altceva și diriginta mi-a tot dat.

Rep.: Îți amintești când poeziile tale au fost prima dată apreciate de cineva avizat?

A.-M. L.: Anul trecut, în iarnă. A fost, la Cafeneaua Artiștilor, Talentul din Liceu se ARaTĂ, iar din juriu, la secțiunea Poezie, au făcut parte Laurențiu Belizan, Laura Cozma și alți scriitori. S-a dat un premiu din partea juriului și unul din partea publicului. Eu am primit premiu din partea juriului la seara de literatură. Atunci mi-am zis că aș putea să continui cu poezia. Eram foarte nesigură și încă sunt.

„Fix anul acesta mă gândeam că nu are rost să mai scriu poezie”

Rep.: Ce îți dorești să faci după absolvirea facultății?

A.-M. L.: Sunt studentă în anul I la Facultatea de Litere din Cluj, la Literatură Comparată și Limba și Literatura Română. Mi-ar plăcea foarte mult să fiu redactor de carte sau să lucrez în jurnalism, să fiu copyrighter sau, în cel mai rău caz, să fiu profesoară, dar nu vreau să intru în învățământ.

Rep.: Ce reprezintă premiul acesta de la LicArt pentru tine?

A.-M. L.: Este în primul rând o validare. Poezia este ceva foarte subiectiv, dar din moment ce reușești să te clasezi în primii zece este un semnal că e bine. Este important ca niște persoane care au ajuns destul de sus în domeniu să îți confirmă că e bine ceea ce faci. Eu, fix anul acesta, mă gândeam că nu are rost să mai scriu poezie, că trebuie să mă las. S-a întâmplat să fie așa cu concursul acesta și voi conti­nua. Dacă nu era așa, probabil nu aș mai fi continuat.

„Foarte mulți oameni nu au profunzimea de a citi poezie”

Rep.: Mai e loc de poezie în perioada asta nebună în care trăim? Se mai poate trăi din poezie?

A.-M. L.: Problema este că în societatea actuală cuvântul poezie vine la pachet cu foarte multe prejudecăți și ste­reotipuri. Cei mai mulți oameni când aud poezie se gândesc la Mihai Eminescu și la ce se face în școală. Poate sună urât, dar foarte mulți oameni nu au profunzimea de a citi poezie. Pentru a înțelege poezia trebuie să simți totul la alt nivel. Sorin Despot spune că poezia este doar o altă formă de comunicare, de fapt. De ce scriem? Unii oameni nu au bani de psiholog, alții nu au curaj să spună în față anumite chestii, sunt frustrări adunate, lucruri care pur și simplu vrem să le spunem. Partea bună în ceea ce privește poezia care se scrie acum, poezia contemporană, este că ea e, în mare parte, mot-a-mot, nu mai e cu simboluri care trebuie interpretate. Cred că oameni trebuie să acorde o șansă poeziei. Sigur că e important și cum știi să vinzi poezia. Eu am avut ocazia să-i cunosc pe oamenii de la Cozy Poetry Night, niște oameni foarte faini, care recită pe muzică… De exemplu, recită cu accent moldovenesc poeziile pe muzică populară și se creează o atmosferă altfel. 

 

     

premiul 1, secțiunea poezie, LicArt 2019, Alexandra-Mălina Lipară

cel mai frumos film românesc

în noaptea aia ar fi putut ieși monstrul care a sforăit ani de zile sub patul meu din apa de la Someș
cu toate fricile mele scurgându-i-se pe pielea bătătorită care n-a cunoscut niciodată mângâiere
și m-aș fi simțit mai în siguranță decât cei care sunt în programul de la protecția martorilor
ascultând Johnny Cash în vilele lor albe cu verande spațioase și curți gazonate ca-n filmele americane

și străzile orașului păreau că se mulează după nevoile noastre afective scoțând pe ici-colo câte o cărare lăturalnică
e una din ocaziile în care poți să faci ce simți fără să te gândești la ce o să urmeze mâine sau înainte s-o faci măcar
și mai încolo am cerut indicații către Parcul Rozelor unor bărbați de pe o bancă pe la vârsta a doua
când ne-au văzut ținându-ne de mână probabil s-au gândit că luăm micul dejun în aceeași bucătărie – ei nu știau

în noaptea aia am simțit în brațele unui necunoscut siguranța
pe care n-am simțit-o niciodată când m-a strâns de mână figura maternă în timp ce traversam strada

doamne și avea ochii atât de albaștri băiatul ăsta puteai să vezi pe fața lui toate diminețile senine din Texas
în care o tânără plângea și urla și se dădea cu capul de pereți în apartamentul ei modest că a mai pierdut încă o sarcină

ei nu știau că luăm autobuze diferite în fiecare dimineață și că mâinile noastre nu s-au mai întâlnit de atunci.