Administraţia spitalului din Buzău era încredinţată profesorului Alexandru D. Scrădeanu care, împreună cu vrednica sa soţie, îşi îndeplinea serviciul cu multă râvnă. Medicul Vasile Bianu îşi amintea cu plăcere şi de doamnele de la Crucea Roşie: Mocanu, inginer Nicolescu, Paraschivescu, Surlă şi dom­nişoara Mănescu „cari lucrau ca albinele, fiecare îndeplinindu-şi cu sfinţenie atri­buţiile: administrarea medi­camen­telor, distribuirea alimentelor, îngrijirea lenjeriei, luarea temperaturii etc.”

Localurile închise de teama jafurilor

De la ruperea frontului pe Jiu (22 noiembrie/5 decembrie 1916) „care a urmat repede după rănire şi moartea glorioasă a viteazului general Dragalina, şi până la ajungerea inamicului aproape de Buzău, am dus-o într-un chin care nu se poate descrie”. Vestea că trupele germane au ocupat, rând pe rând, Târgu Jiu, Craiova, apoi şi Capitala, Târgovişte, Ploieştiul, iar trupele române au fost silite să se retragă şi de la Nehoiu şi Tabla Buţii, îi provoacă mare amărăciune. Dar „şi mai cumplit decât aceasta a fost pribegia: populaţiunea aproape întreagă, atât cea bogată cât şi cea săracă, cuprinsă de spaima inamicului şi-a luat lumea în cap şi sate întregi au plecat cu ce brumă puteau lua. Fugeau cu toţii spre Moldova, care ajunsese să-şi îndoiască populaţiunea; toate oraşele şi satele gemeau de lume. Restaurantele şi birturile din Buzău erau pline de muşterii, încât nu mai găseai nici un loc la masă, unii mâncau stând în picioare, dacă mai aveau ce mânca; de multe ori lumea da buzna în bucătărie şi lua oalele şi cazanele cu mâncare de pe foc, chiar dacă carnea şi legumele nu erau încă fierte bine, le luau şi le duceau în stradă, împărţind mâncarea cum puteau; din această pricină, cele mai multe localuri s-au închis de frica jafului”.

Şi armata se retrăgea şi ea în neregulă, după cum putea.

Averescu a luat masa în restaurantul gării din Buzău

24 noiembrie/7 decembrie 1916, Majestatea Sa Regele, împreună cu Marele Cartier General al Armatei, care patru zile s-au aflat la Buzău (din 20 noiembrie/3 decembrie), au plecat spre Bârlad. Spitalul a primit ordin de evacuare a tuturor răniţilor pe cale de vindecare precum şi a celor care pot fi transportabili, reţinând numai pe cei amputaţi de membrele inferioare şi pe cei grav, absolut în neputinţă de a fi transportaţi. La început s-a hotărât ca doctorul Bianu să rămână la Buzău cu răniţii netransportabili, ca medic civil, sub protecţia Crucii Roşii. Dar s-a revenit cu un alt ordin, să plece cât mai grabnic cu formaţiunea sa, la Spitalul de Etapă nr. 3 care se afla la Mărăşeşti. În ziua de 25 noiembrie/8 decembrie 1916 şi-a pregătit la iuţeală cele necesare, iar cele 2.000 exemplare din lucrarea sa, „Dicţionarul sănătăţii”, împreună cu toate hainele civile le-a lăsat la spital, în grija economului Gh. Antonescu; mobilierul şi întreaga bibliotecă au rămas în locuinţa sa, sub paza proprietarului, părintele Alex. Movileanu, care şedea în căsuţele din fundul curţii. Spre Moldova nu mai pleca decât aşa-numitul tren Curier şi acesta numai seara, la ora 7. Dar în acea seară, în restaurantul gării din Buzău „la ora 8 lua masa generalul Alexandru Averescu, vrednicul comandant al Armatei a 2-a, cu întreg Marele său Stat Major care se compunea cam din 50 de persoane”, aşa că nu putea pleca la ora stabilită şi nici în restaurant nu avea acces. Trenul special cu care călătorea Averescu a plecat din Buzău la ora 9 şi 30 de minute, iar la ora 10 s-a putut urca şi eroul nostru în trenul Curier „mulţumită maiorului Călătorescu de la Marele Cartier General, care pleca în aceeaşi seară” şi era bun prieten cu fratele doctorului, maiorul Virgil Bianu, tot de la Marele Cartier General, plecat de la Buzău spre Bârlad, înainte cu o zi.

Pleacă din Buzău după 7 ore de aşteptare, într-un vagon de clasa a II-a, cu ferestrele sparte şi înfundate cu scânduri „prin care bătea vântul ca prin cortul ţiganului”, dar ajunge teafăr la Mărăşeşti.

Oarece treburi îl obligă să plece spre Buzău în ziua de 29 noiembrie/12 decembrie 1916, dar drumul pe calea ferată este anevoios, cu multe opriri din cauză că liniile erau ocupate, astfel că de la Râmnicu Sărat face cale-ntoarsă, mai ales că află că „nemţii de la Ploieşti au ajuns la Mizil, iar cei de la Nehoiu sunt la Vipereşti şi că în cel mult două zile vor ocupa Buzăul”.

În zilele de 7 şi 8, adică 20-21 decembrie 1916 a fost oarecare veselie aflând că Brăila n-a fost ocupată; „iar în sus au fost siliţi să se retragă între Zoiţa şi Buzău”.

Bianu este mutat la Fălticeni, vede gospodăria lui Mihail Sadoveanu de la Rădăşeni şi este impresionat. După referiri la evenimente din Rusia, numirea guvernului I.I.C. Brătianu (Ionel), vicepre­şedinte fiind Take Ionescu, se aminteşte de ofensivă ruso-română (12/25 iulie 1917) în Valea Caşinului şi a Putnei şi ocuparea satelor Mărăşti, Gogoiu, Voloş­cani; 13/26 iulie 1917, continuă ofensiva între Valea Caşinului şi Putnei, cu ocuparea satelor Gura Văii, Câmpurile, Roşculeştii, Ciurucul, Vizantea Mănăstirească, Piscul Radului, Găurile, Purceii şi Părosul.

La 28 ianuarie/10 februarie 1918, primeşte prima scrisoare de la Buzău, din teritoriul ocupat, de la Gheorghe Antonescu, economul Spitalului „I.C. Brătianu”. Purta data de 10 ianuarie 1918 stil nou şi a venit prin Divizia a 5-a. Scrisoarea avea următorul conţinut: „Cu mare mul­ţumire profităm de voia ce ni se dă de a scrie în Moldova, ca să vă trimitem şi de la noi un mic semn de viaţă. Pe aici au circulat diferite versiuni, că aţi fost bolnav de tifos exantematic, că aţi murit chiar, dar noi nu credem nimic şi avem credinţă că Dumnezeu vă va aduce tot sănătos. Cărţile şi celelalte lucruri lăsate la noi sunt în bună stare. Eu sunt foarte ocupat şi fac serviciul la Spitalul Gârlaşi căci spitalul nostru nu mai există. Dl. Dr. Ştefănescu, locţiitorul d-voastră, a murit de tifos exantematic. Dl. Dr. Emil Bianu de la Mizil, cu toată familia sa se află bine. Noi suntem de asemenea cu toţii bine. Vă dorim sănătate şi voie bună”.

Această scrisoare a venit în plic deschis, fără mărci şi fără sigiliu poştal, iar adresa este scrisă în germană. „M-a întristat mult vestea că nu mai există spitalul la care funcţionam şi care în mare parte era opera mea, căci mulţumită numai stăruinţelor fără preget am reuşit să se clădească aşa măreţ şi să se inaugureze în primăvara anului 1896, desigur că spitalul a căzut zdrobit de bombe duşmane la ocuparea Bu­zăului şi unde ruşii au opus oarecare rezistenţă. Spitalul n-a fost distrus cu totul; o singură bombă a căzut pe aripa dreaptă, pătrunzând prin acoperiş şi tavan în salonul bărbaţilor şi omorând numai doi bolnavi”.

În volumul al 2-lea subintitulat de autor „Apoteoza neamului nostru“, sunt relatate toate evenimentele care s-au petrecut după  Pacea de la Bucureşti până la încoronarea Regelui tuturor românilor, în Alba Iulia. De fapt „însemnările ” se încheie cu ziua de 12 iunie 1921, ziua în care Camera franceză a votat Tratatul de Pace de la Trianon, dar lor le-a mai adăugat o însemnare amplă din ziua de 15 octombrie 1922, când a avut loc încoronarea Suveranilor României Mari, la Alba Iulia şi a serbărilor ce au urmat acestui eveniment, în zilele de 16 şi 17 octombrie, după intrarea în Bucureşti pe sub Arcul de Triumf, atunci construit.

Condiţiile umilitoare impuse României prin Pacea de la Bucureşti i-au dat doctorului Bianu „o stare sufletească greu de descris, stare care a durat până în ziua de 1/14 mai 1918“. Primeşte veşti şi din Ardeal, unde „ungurii se aruncă cu înver­şunare să stârpească populaţiunea română”.

„Carne, brânză, ouă, lapte, toate le iau germanii”

La 31 mai/13 iunie, prin Ordinul nr. 2167 al Directorului Sănătăţii Publice, doctorul Vasile Bianu a fost demobilizat. Încă nu plecase din Fălticeni când primeşte o carte poştală de la Buzău. Preotul Movileanu, proprietarul locuinţei din Buzău, „în puţine cuvinte, spune toată martirologia sa din timpul ocupaţiei nem­ţeşti”. Între altele, se plângea că a slăbit cumplit deoarece mânca doar fasole şi verdeţuri deoarece „carne, brânză, ouă, lapte, toate le iau germanii”. În camerele pe care le ocupase doctorul locuiau „nişte nemţoaice, probabil surori de caritate”. Despre cărţi şi haine îl informa că „multe vor lipsi”, totuşi va găsi „mai multe decât alţi refugiaţi ale căror case sunt goale puşcă”. Preotul se plângea că „de trei luni n-a plouat în judeţul Buzău”, aşa că erau ameninţaţi de foamete, „ceea ce este mai cumplit decât războiul”.

Odată cu scrisoarea preotului primeşte şi din partea lui Gh. Antonescu, economul Spitalului „I.C. Brătianu”, prin care îl anunţa că spitalul „abia acum se deşartă de germani şi nu se ştie când se va putea deschide fiind stricat şi devastat de duşmani”.

În Buzău va rămâne o divizie germană şi după ratificarea păcii, ea fiind una din cele şase care rămâneau în ţară până la pacea generală. Purtarea germanilor a fost cât se poate de neomenească faţă de populaţie, „s-ar putea zice chiar barbară, mai ales în timpul din urmă”. Nu era de ajuns că toţi nemţii din Buzău trăiau bine, luând tot ce găseau prin case, dar fiecare soldat trimitea o dată pe săptămână la familia din Germania, o lădiţă de lemn de 5 kilograme, plină cu alimente luate prin rechiziţie. Acum, în preajma ratificării păcii, nemţii au mai făcut o rechiziţie alimentară, lăsând locuitorilor hrană numai pentru 15 zile, zicând că de atunci înainte se va îngriji guvernul român de ei, care mutându-se de la Iaşi la Bucureşti, le va aduce alimente din Moldova. Toţi cei rămaşi în Buzău sunt de nerecunoscut, aşa sunt de slabi şi de îmbătrâniţi: figura lor exprimă suferinţă şi jale, apoi îmbrăcămintea le-a ajuns în aşa stare încât se ruşinează să mai iasă pe stradă, căci tot ce au avut mai bun le-au luat vrăjmaşii.

Într-o zi s-au pomenit orăşenii cu o poruncă de la Comandatură că a doua zi la ora 8 dimineaţa, toţi bărbaţii de la 16 până la 50 de ani, să iasă la marginea oraşului, la Crâng, şi acolo după ce au fost inspectaţi de un ofiţer, au fost împărţiţi la diferite munci, la tăiat lemne din pădure, la săpat şi altele, fără să se ţină seamă de poziţia lor socială. Altădată, după o poruncă prin care fiecare locuitor trebuia să-şi măture trotuarul din faţa casei, mai multe doamne din societatea aleasă au fost arestate la arestul preventiv fiindcă n-a fost măturat trotuarul şi ţinute la arest preventiv 24 de ore.

La 28 iulie/10 august 1918, în scrisoarea avocatului Emil P. Theodor din Buzău se consemna: „Noi am dus-o foarte rău din cauza ocupaţiunii străine, fiindcă am stat fără lucru şi am avut multe neplăceri inerente stării de război şi a poziţiunii noastre de învinşi… Până acum am dus-o bine că am avut ce mânca, nu ca altădată, dar nu am flămânzit. De acum nu ştiu cum va mai merge, căci din cauza secetei nu avem făină şi o să ne lipsească pâinea cu desăvârşire. Mălai poate vom avea la toamnă, dar deocamdată şi el e rar. Carne nu găsim decât la 10-15 zile, câte două kilograme; grăsimile de tot felul lipsesc, iar zahăr, cafea, unt de lemn şi alte băcănii nu există. Acum ne hrănim cu legume şi brânză, cât vor mai fi… Iată cum trăiesc românaşii în ţara lor bogată, sub stăpânirea celui mai cult şi mai puternic popor din lume.”

La 29 august/11 septembrie 1918, se revine la Buzău cu trenul demobilizaţilor. Din însemnarea datată 31 aug./13 septembrie 1918, reiese că locuinţa din Buzău era ocupată de un preot al armatei germane, dr. Klein, cu secretarul şi ordonanţa sa, încât este nevoit să doarmă la un vecin.

„Odăile mi le-am găsit devastate aproape de toate obiectele mai de valoare şi de o parte din bibliotecă, în special colecţiile nelegate de reviste, cu care s-au servit la aprinderea focului; ele erau într-o stare de murdărie cu neputinţă de descris; stai şi te întrebi cum aceşti oameni aşa de culţi şi de curaţi la ei acasă, au putut trăi într-o murdărie aşa de cumplită. Ceea ce este la mine acasă se vede la toate locuinţele ocupate de nemţi, cari au pretenţia să stăpânească lumea ca fiind poporul ales de Dumnezeu.”

La o inspecţie a locuinţelor s-a constatat că numai casele locuite de germani erau mur­dare; ordonanţele nu făceau curat şi nu-i lăsau nici pe proprietari. Se povesteşte că foloseau oalele de noapte drept vase pentru gătit, la fel foloseau şi ligheanele după ce le spălau sumar, iar unii soldaţi îşi pregăteau ceaiul în vasele Serviciului barometric al oraşului, cu care se deşertau latrinele, după ce le curăţau superficial.

Cetăţenii au o înfăţişare lamentabilă: „mai toţi cei graşi, afară de trei, au slăbit mult”. Chinul cel mai mare a provenit din lipsa alimentelor şi greutatea de a le procura pe cele care încă se mai găseau. Nemţii aveau prăvăliile lor încărcate, de unde îşi procurau tot ce le trebuia, aveau birturile lor, după categorii, unde erau serviţi cu toate bunătăţile. În afară de ceea ce consumau în România, ei „mai hrănesc şi 20 de judeţe din Germania”.

Palatul Comunal, ocupat de germani

„În oraş sunt multe cazinouri pentru ofiţerii diferitelor unităţi, instalate în cele mai bune case şi având tot confortul”. La fel au şi soldaţii. Toate clădirile mari, publice sau private sunt ocupate de germani.

Palatul Comunal, în toată mărimea lui, este ocupat numai de Comandatura Diviziei, iar Primăria, cu toate birourile ei, este înghesuită într-o locuinţă mică, particulară. În clădirea Diviziei române este instalat un Soldatenheim. „Nu este casă care să nu aibă musafiri nepoftiţi. Germanii se răsfaţă din belşug şi sunt instalaţi ca şi când ar fi să trăiască o viaţă întreagă pe la noi”.

Casa căpitanului pensionar Simionescu, având familia refugiată în Moldova, casă mare cu subsol, este ocupată toată de un maior cu ordonanţa sa, proprietarului permiţându-i-se să locuiască în odaia servitorilor, lângă bucătărie, apoi nu i s-a mai permis nici acolo, maiorul motivând că nu are nevoie de spion. Nici la toaletă nu avea voie şi era obligat să-şi satisfacă necesităţile în grădină. Acelaşi maior a dat ordin vecinilor, pe o distanţă de 100 de metri, să-şi taie cocoşii căci îl deranjau noaptea cu cântecul lor.

„Oraşul Buzău n-a suferit stri­căciuni, căci bombardamentul, la venirea nemţilor, n-a durat decât puţin timp. Un obuz a atins frumosul turn al Palatului Comunal făcând numai mici stricăciuni care s-au reparat îndată”. În Strada Târgului au ars cinci prăvălii cărora, se zice, ruşii le-au dat foc în retragere. „Gara a fost cea mai grav atinsă, în jumătatea ei din dreapta fiind atinsă de ruşi. Nemţii au reparat-o imediat pentru ca să se poată servi de ea”.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
loading...