Originar din Ardealul stăpânit de aproape un mileniu de Austro-Ungaria, doctorul Vasile Bianu, ca mulţi patrioţi români, era animat de dorinţa de a-şi vedea locurile natale eliberate de jugul străin şi reunite, împreună cu alte ţinuturi româneşti aflate în suferinţă, sub un singur steag şi formând un stat unitar. De aceea, după încheierea Păcii de la Bucureşti,  după Campania din Bulgaria (23 iunie-9 august 1913), la care a luat parte ca medic-maior, şef al Ambulanţei Diviziei a 3-a de rezervă, se desparte de camarazii săi cu urarea „Să ne vedem în Ardeal”. Şi exact după trei ani „s-a dat semnalul mântuirii neamului românesc”, în noaptea de 14/27 august 1916.

S-a născut la 30 septembrie 1858, la Aiud. Studiază la Blaj şi Bucureşti, absolvind, în 1881, Facultatea de Medicină (1877-1881), fiind în acelaşi timp şi custode al Bibliotecii Centrale. Funcţionează apoi ca medic de plasă în judeţul Bacău (1881-1882), medic la spitalul rural Slatina din judeţul Suceava (1882-1888), medic la Spitalul din Galaţi şi apoi medic primar la Spitalul Horezu-Vâlcea (1888-1891), medic primar la Spitalul “I.C.Brătianu” din Buzău (1892-1920). A funcţionat şi ca profesor de Igienă la Liceul “Al. Hasdeu” (1896-1899), fiind, totodată, şi medic-maior în rezervă, în evidenţele Regimentului 8 Infanterie Buzău. Renumit chirurg, a desfăşurat în acelaşi timp şi o laborioasă activitate culturală şi publicistică, colaborând asiduu la revistele medicale ale vremii.

În 1893 era membru în Comitetul Ligii Culturale, Secţiunea Buzău, la 18 februarie 1894  conferenţiind la Ateneul local despre teme medicale de interes, iar în aprilie 1894 a ţinut un emoţionant discurs la mitingul organizat la Buzău de Liga Culturală, pentru a se protesta împotriva procesului intentat memorandiştilor. Pe lângă dări de seamă şi rapoarte ştiinţifice legate de activitatea spitalelor unde a funcţionat ca medic, este autorul unei lucrări de popularizare: Dicţionarul sănătăţii sau Doctorul de casă (Buzău, 1910; ediţia II-a, 1941), scrisă împreună cu dr. Ion Glăvan, membru al Societăţii de Oftalmologie din Paris, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România, laureat al Academiei Române, lucrare premiată de Academia Română cu premiul Năsturel (1911). După 1920, s-a retras la Cluj.

În însemnările sale, face şi o serie de remarci legate de evenimentele din acea vreme, amintind că uriaşul război pe care l-au început, în august 1914, Germania cu Austro-Ungaria, ajutate de Turcia şi Bulgaria, a dat României prilejul mult dorit şi atât de binevenit. Toate puterile mari ale lumii – Franţa, Anglia, Italia, SUA, Japonia-, urmate de o mulţime de popoare mai mici, au acţionat împotriva celor patru duşmani, hotărâte să lupte până se va statornici dreptatea, până când se vor dezrobi toate neamurile.

*

Retras la Cluj, după 43 de ani petrecuţi în Regat, dintre care  27 de ani  la Buzău, ca medic-primar al Spitalului „I.C. Brătianu”, Vasile Bianu începe redactarea „însemnărilor” din „Răsboiul Ro­mâniei Mari” la care a participat ca medic-colonel al Spitalului de Etapă  nr. 3 al Corpului 3 Armată, încă din prima zi. Ele au fost scrise „zi cu zi” şi cuprind mai ales fapte văzute, dar şi auzite, citite şi culese de prin diferite ziare şi reviste, toate în legătură cu „războiul sfânt de întregire a neamului”, arătând în acelaşi timp şi stările sufleteşti prin care a trecut autorul lor în diferite momente ale desfăşurării conflagraţiei. Pentru că dispunea de un material bogat, autorul l-a împărţit în două volume, dar având un titlu comun, „Însemnări din Răsboiul României Mari”. Ambele volume au apărut la Institutul de Arte Grafice „Ardealul” în anii 1926. Pentru publicarea acestei cărţi, autorul a primit sprijinul ministrului Instrucţiunii Publice, Dr. Constantin Angelescu, căruia îi mulţumeşte „cu adâncă recunoştinţă”.

Cartea este dedicată „Viteazului soldat necunoscut”: „Ţie bravule între bravi, ţie, simbolul virtuţii fără seamăn a acelor cari şi-au dat viaţa pentru Patrie şi Tron; ţie, reprezentantul gloriei române, care prin sublima ta jertfă ai făurit România Mare; ţie îţi închin această carte în semn de recunoştinţă şi pios omagiu”.

Primul volum pe care autorul l-a subintitulat „Calvarul nea­mului românesc”, cuprinde toate evenimentele, începând cu Mo­bi­lizarea din 14/27 august 1916, şi se încheie în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918, ziua Păcii de la Bucureşti.

Până să ajungă la data de 14/17 august, autorul face o emoţionantă trecere în revistă a faptelor glorioase din istoria ­nea­mului nostru, uneori apelând la versurile lui Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Octavian Goga şi chiar ale celui pe care istoria literară l-a etichetat ca „poet minor”, bucovineanul Dimitrie Petrino. Se ajunge la anii neutralităţii şi la zilele când România încă pendula între Germania şi Rusia şi la Consiliul de Coroană de la Cotroceni, unde Alexandru Marghiloman îşi exprima părerea de rău că Guvernul „s-a angajat” alături de Aliaţi, căci „nu se ştie care va fi sfârşitul războiului“. El avea informaţii că Hindenburg, şeful Staff-ului german, pregătea o mare lovitură împotriva Rusiei şi ar trebui să se aştepte rezultatul acesteia înainte de a hotărî de partea cui să se situeze România în război. „Ţara nu este pregătită de război şi românii din Ungaria nu doresc să se unească cu noi”, spunea Marghiloman. „El vede realitatea aşa, că ruşii se vor instala la Constantinopol, ceea ce ar însemna moartea României. Dacă nenorocirea aceasta ar fi să se întâmple, cel puţin să nu se întâmple cu concursul nostru. Regele a întrerupt atunci pe Marghiloman cu următoarele cuvinte: <Ad­miţând că ruşii ar fi într-o bună zi la Constantinopol, ce ar fi mai preferabil pentru noi: să fim prietenii, ori duşmanii lor?>Turburat, dl. Marghiloman n-a răspuns nimic, dar a promis tăcere, fără să poată da concursul.”

Mobilizarea armatei

În ziua decretării Mobilizării, medicul Vasile Bianu era concentrat de câteva săptămâni la Galaţi, unde va rămâne până în ziua de 24 august/ 6 septembrie, când primeşte ordin să se deplaseze cu Spitalul spre Ploieşti. Când a primit vestea mobilizării a venit la Buzău, acasă, pentru a-şi lua „toate cele trebuincioase pentru mobilizare şi să-mi aranjez toate afacerile pe tot timpul lipsei mele”. Drumul până la Buzău a fost anevoios, căci „trenurile au început deja să fie înţesate de soldaţi; apoi pe lângă trenurile obişnuite începuseră să circule trenurile curat militare, înjghebate în pripă pentru înlesnirea concentrărilor”. În timpul călătoriei de întoarcere la Galaţi, care a fost „îndoit mai lungă decât în timp normal”, este impresionat „cu cât avânt şi entuziasm alergau soldaţii noştri din toate părţile spre locurile de concentrare, pentru a lupta şi a-şi da viaţa ca să dezrobească pe fraţii lor subjugaţi şi cari de doi ani sângerau în lupte crâncene pentru asupritorii lor”.

Întors la Galaţi, ia în primire Spitalul de Etapă nr. 3 al Corpului 3 Armată „pus sub conducerea” sa şi având ca ajutoare pe medicul-maior Ioan Papanicol, medicul-căpitan Petre Nedelcu, farmacistul-sublocotenent Iulian Cucu, iar ca ofiţer administrator pe locotenentul Ilie Gănescu. Trupa spitalului era compusă din 30 sanitari, dintre care trei sergenţi, cinci caporali, afară de ordonanţele ofiţerilor. Ordonanţa sa era Alexandru Constantin, de fel din comuna Gura Nişcovului, cătunul Săsenii Noi, contingent 1898. Avea cinci copii, patru pogoane de pământ, o vacă cu viţel şi şase oi. Boii îi vânduse ca să-şi planteze un pogon şi jumătate de vie cu teraz, dar avea şi câţiva butuci de viţă veche, rămaşi de pe vremuri; mai avea şi 150 de pruni în livada casei, din care scotea cam 30 de vedre de ţuică în vremuri bune. „Pentru apărarea moşiei a hotărât să-şi dea viaţa”.

Despre Mobilizare, autorul spune că „s-a făcut în cea mai mare ordine şi cu un entuziasm care nu se poate descrie, toţi soldaţii alergau la chemarea patriei cântând şi chiuind. În cinci zile întreaga armată română a fost mobilizată. Efectivul mobilizat de ţara noastră chiar de la începutul războiului a fost de peste 800.000 de oameni, adică aproape 13% din întreaga populaţie”.

De la Galaţi, medicul Vasile Bianu şi spitalul său au pornit spre Ploieşti, cu un popas de câteva săptămâni la Inoteşti unde este impresionat de biserica „zu­grăvită” de pictorii N. Stoenescu din Râmnicu Sărat şi P. Nicoleanu din Buzău. Doctorul Bianu avea la Mizil pe fratele său, doctorul Emil Bianu „însărcinat cu toate serviciile medicale din localitate, fiind singurul lăsat pe loc”.

După un alt popas la Homorâciu, prilej cu care îl vizitează pe N. Iorga la Vălenii de Munte, în ziua de 22 septembrie /5 octombrie 1916, revine la Galaţi. Aici constată că mulţi soldaţi erau răniţi la mâna stângă, ceea ce conducea la concluzia că mulţi se auto împuşcau pentru a scăpa de front, iar indiciile erau clare că aşa se petreceau lucrurile. Dar are şi neplăcuta surpriză să-l găsească pe maiorul Mihail Buruiană din Regimentul 48 Buzău care, uşor rănit în luptele de la Boiţa (Ardeal), fuge peste munţi până la Curtea de Argeş, împreună cu câţiva soldaţi, „lăsându-şi batalionul în voia Domnului”.

În ziua de 26 octombrie/10 noiembrie 1916 prefectul judeţului Galaţi îi comunica ordinul Marelui Cartier General nr. 3515, prin care era detaşat la Buzău, unde trebuia să plece „cât se poate de iute” pentru a se pune la dispoziţia Comitetului Regional de acolo, „fiind mare lipsă de personal medical faţă de numărul enorm al răniţilor ce au trebuinţă de a fi operaţi”. Drumul a fost greu şi obositor, înghesuit într-un vagon sârbesc de clasa a III-a, dar bucuria a fost mare că „după trei luni de absenţă, am ajuns să-mi revăd căsuţa”.

Operaţii la Spitalul Brătianu

În Buzău a primit conducerea Spitalului „I.C. Brătianu” care acum se numea Spitalul Militar Buzău nr. 166 şi, în loc de 40 de paturi, avea acum 70, toate ocupate de răniţi grav. Afară de aceasta, a primit însărcinarea să efectueze toate operaţiile ce se vor trimite de la celelalte spitale din oraş. Răniţii uşor erau operaţi şi retrimişi la spitalele lor, iar cei grav, „cu amputaţiuni şi dezar­ticulaţiuni de membre, precum şi toţi cranienii, toracicii şi abdominalii”, după operaţie erau opriţi în spital, „dând în locul lor pe alţi operaţi care se găseau pe cale de vindecare”.

Timp de 24 de zile cât a rămas la Buzău, a efectuat peste o sută de operaţii, „între care cele mai multe erau amputaţiuni (tăieri) de coapse, gambe, braţe şi antebraţe”. Operaţiile mergeau în general bine. Pansamentele erau făcute de către subchirurgul Gheorghe Antonescu, ajutat de doamnele de la Crucea Roşie: Teodoru, Haiden şi Lupescu şi domnişoara Elena Gh. Antonescu. Pansamentele se făceau dimineaţa, „de la 7 până la 12 ore”, cele mai multe sub supravegherea doctorului. Ope­raţiile se făceau după-amiază, „de la 2 până la 6 ore”, când era disponibil tot personalul spitalului. În cazul operaţiilor mai mari era ajutat de maiorul-doctor Ştefănescu (mort mai târziu, sub ocupaţia germană, de tifos exantematic). El făcea serviciul la spi­talul nr. 167 din Internatul Liceului. La efectuarea ope­raţiilor, în funcţie de gravitate, folosea cloroform, rachistovainizare sau anestezie locală cu cocostovaină. De obicei operaţiile reuşeau şi pacienţii se vindecau. Dintre toţi răniţii, pe unul nu l-a uitat. Se numea Ion Murea care venise în spital cu antebraţul stâng zdrobit şi cu genunchiul din aceeaşi parte „găurit şi ţăndărit”. I s-a amputat braţul, iar genunchiul i-a fost imobilizat şi pansat, dar a fost în zadar, până la urmă i s-a amputat şi piciorul, „aşa că acest erou al nea­mului a rămas fără o mână şi un picior de la rădăcina lor…”

Cele mai grave răniri erau făcute de schije de obuz şi de şrapnele, care produceau „mari destrucţii în drumul lor”, iar leziunile produse erau aproape toate infectate din cauza pământului şi a murdăriei de pe haine, luate cu ele şi introduse în carne. La Buzău, ca şi la Galaţi, a găsit şi mulţi răniţi cu degete tăiate de glonţ, care nu se puteau vindeca din cauza unui mic oscior ce ieşea prin plagă, din cauză că nu erau medici chirurgi care să scoată oscioarele şi să cureţe plăgile. Dacă ar fi fost chirurgi să-i opereze, aceştia s-ar fi vindecat în câteva zile şi ar fi putut merge din nou pe front. Lipsa de chirurgi s-a dovedit cu prisosinţă prin numărul foarte mare al răniţilor a căror vindecare stagna. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care a fost detaşat de la Spitalul de Etapă nr. 3, mai întâi la Galaţi, apoi la Buzău.

(Va urma)

1 COMENTARIU

  1. Prima imagine (cai, militari, defilare) este din Bucuresti, cu generalul August von Mackensen la o parada a trupelor austro-ungare (se gaseste extrem de rapid la un search pe google, face parte si din wikipedia commmons).

Comments are closed.