Buchetul de ghiocei

Motto: „Dragostea pare a fi atât de rapidă, însă ea este de fapt cea mai lentă dintre toate evoluțiile. Niciun bărbat sau o femeie nu știe ce înseamnă iubirea perfectă decât după ce au fost căsătoriți vreme de un sfert de secol”. (Mark Twain)

Eiii… dar viața trece mult prea repede, ca un vis, iar la asfințit, ajuns în pragul bătrâneții, cărările se troienesc devenind tot mai greu de urcat.

E dimineață. O nouă dimineață, o nouă zi din existența-i efemeră pe care o începe privind recunoscător către icoană și făcându-și semnul crucii. Apoi, încet, cu pasul greoi și aplecat de spate, sprijinit în două bastoane, se îndreaptă către grădină, plin de speranța că astăzi natura va fi generoasă cu el și va găsi măcar un ghiocel înflorit spre a i-l oferi în dar soției lui iubitoare pe care, în urmă cu 60 ani, o conducea la altar și-i jura credință veșnică.

Amintiri dragi îi revin în mintea ageră încă, și-i par atât de proaspete, de parcă s-au petrecut ieri! Așa a început totul, cu un buchet de ghiocei. El era frumos, un flăcău matur râvnit de domnișoarele din comună, iar ea era un amestec de copilă și domnișorică după care mai veniseră pețitori dar nici unul nu i-a fost pe plac. În ziua în care a cerut-o de soție, când tânărul bărbat s-a ivit în prag cu buchețelul de ghiocei proaspăt culeși din grădină, aranjat la costum și cravată, cu aerul lui șarmant și politicos pe care nu-l întâlneai la flăcăii de rând de pe vremea aceea, ea a știut că el îi este sortit. Într-o săptămână s-au logodit  apoi, după o altă săptămână a avut loc nunta. Se grăbeau, că începea Postul Mare sau se grăbeau că se plăceau și nu mai doreau să stea departe unul de celalalt… ei știu!

Atunci așa a fost, dragoste la prima vedere, dar relația a fost construită cu grijă și migală, ca lucrul bine făcut să țină o viață. Și așa, odată cu primăvara începea povestea lor de iubire pe care o mai împletesc și astăzi! Nunta a fost că-n povești, cu mirele și mireasa purtați până la biserică în caleașcă cu perne albe trasă de șase cai frumoși, însoțiți de nași și de nuntași. În ziua aceea au trecut prin toate fenomenele meteo, a plouat, apoi a nins, după care a ieșit soarele… dar erau împreună, cui îi mai păsa de vreme!

Viața nu le-a fost ușoară, dar s-au iubit, s-au înțeles, au muncit împreună, au construit o casă nouă doar pentru ei, apoi Dumnezeu le-a dăruit și doi copii. Anii au trecut în zbor, dar povestea lor de iubire continuă. Este o iubire mult mai profundă, care se manifestă uneori printr-o grijă exagerată, alteori prin plăcerea de a-i găti soțului mâncarea preferată, de a-l ajuta să se îmbrace ori să se încalțe, de a-și atenționa soția să-și mai pună o haină pe umeri să nu răcească, de a-i săruta mâna cu tandrețe, de a-i zâmbi cu recunoștință, de a-i fredona un cântec drept răspuns la o întrebare ori de a-i compune versuri…

El nu a uitat niciodată să-i dăruiască flori! Ea nu a uitat niciodată să-i mulțumească pentru toată dragostea ce i-o poartă! Ei au mers întotdeauna ținându-se de mână, iar atunci când au întâlnit pietre în cale s-au sprijinit reciproc.

Atâta iubire au avut de dăruit încât și-au crescut și nepoțeii, i-au văzut mari, au jucat la nunțile lor… iar viața merge mai departe. Se bucură mulțumindu-i lui Dumnezeu că sunt încă împreună, își fac planuri, dar pe termen scurt de data aceasta. Ba plantează un copac și își doresc să-i guște fructele, ba planifică cum să aranjeze solele cu legume în grădină în primăvara aceasta… lucruri mărunte, dar care îi motivează să meargă înainte.

În această poveste este vorba despre părinții mei, care au făcut scut din iubirea lor, iar eu când am apărut în mijlocul frumoasei familii am simțit asta din plin. Am avut o copilărie fericită de care nu mulți copii au parte și pentru care le mulțumesc. Niciodată, nicăieri nu am văzut o iubire mai mare decât cea din căminul nostru, și acum realizez că nu e lucru puțin să ai liniște, armonie, respect și veselie în jur… suntem norocoase – eu și sora mea – cu doi părinți ca ei!

Dar astăzi este o zi specială și el ajunge în sfârșit la brazda cu ghiocei de lângă gardul grădinii, ghiocei aduși din pădure și plantați de mâinile lui cu câteva zeci de ani în urmă, să înflorească parcă special pentru a sărbători aniversarea nunții lor. Se apleacă cu greu, sprijinindu-și genunchiul pe pământul moale și afânat de la zăpada care, cu o zi-două înainte, și-a ridicat vălul alb de pe brazdă, și cu mâinile tremurânde, din cauza vârstei sau a emoțiilor, culege tulpinile fragile una câte una, le strânge în buchet…

Nici lui nu-i vine să creadă că a ajuns atât de repede în toamna vieții, că au trecut anii ca un roi de fluturi, ca o părere… I se perindă prin minte frânturi de fericire, momentele la care ține atât de mult și pe care le păstrează în suflet ca pe o comoară! Îi întinde mamei buchetul, îi sărută mâna și-i șoptește „La mulți ani”, iar lacrimile îi schimbă abia perceptibil inflexiunile vocii. Nu știe dacă va apuca să repete acest obicei, ca un ritual atât de drag amândurora, anul viitor. Mama primește florile și-l sărută pe obraz. Și ea are ochii umezi. Se gândește cu siguranță la același lucru, însă de data aceasta nu se lasă pradă tristeții și se bucură de clipa de față, căci așa au fost ei învățați dintotdeauna: când unul își mai pierde curajul, celălalt să nu-l lase să cadă pradă întristării.

Zâmbesc amândoi, ei stiu… Ei știu că fără buchetul de ghiocei nimic nu ar fi fost la fel!