*Omul de ştiinţă păstrează la loc de cinste, în biroul său din New York, fotografia Liceului „Hasdeu”

*Omul de ştiinţă păstrează la loc de cinste, în biroul său din New York, fotografia Liceului „Hasdeu”

Este unul dintre cei doi români care au pus pe jar întreaga lume medicală şi bolnavii de peste tot, descoperind anul trecut o „amprentă” universală a cancerului, pe baza căreia maladia ar putea fi uşor depistată şi tratată încă din stadii precoce. Doctor în biologie moleculară şi profesor la „Mount Sinai School of Medicine” din New York, Aurelian Radu este buzoianul, absolvent al Colegiului „B. P. Hasdeu”, promoţia  1972, datorită căruia omenirea ar putea beneficia într-o zi de medicamentul împotriva mai multor tipuri de cancer.

Stabilit acum în America, fostul elev al laureatului premiului Nobel, Guenter Blobel, Aurelian Radu a acceptat să vorbească pentru cititorii OPINIA despre cercetarea sa şi amintirile care îl leagă încă de oraşul natal. Echipele coordonate de el şi celălalt român implicat în cercetare, Nicolae Ghinea (Franţa), au studiat tumori recoltate de la 1.336 de pacienţi, reprezentând 11 tipuri de cancere: la prostată, mamar, la colon, pancreas, vezica urinară, rinichi, plămâni, ficat, stomac, testicule, ovare. În toate cazurile s-a confirmat prezenţa markerului şi e foarte probabilă confirmarea ulterioară în cazul celorlalte forme de cancer.

Deşi numele său a apărut în cea mai bine cotată publicaţie de cercetare medicală din lume („The New England Journal of Medicine”), intrând în vizorul presei din străinătate, buzoianul este un tip modest, care te emoţionează când vorbeşte despre Liceul „Hasdeu”, a cărui fotografie o ţine la loc de cinste în biroul din America. Le spune de fiecare dată când are ocazia tinerilor din întreaga lume cu care lucrează că acelui liceu din România îi datorează devenirea sa profesională, citindu-le apoi o observaţie a fostului său profesor, Sviatoslav Cremarenco.

Reporter: În anii de liceu, ce visaţi că veţi face în viaţă din punct de vedere profesional?

Aurelian Radu: Ceea ce mi-a decis drumul în viaţă au fost biografiile sau autobiografiile unor oameni de ştiinţă, mai ales fizicieni, pe care le-am găsit în biblioteca liceului, în biblioteca judeţeană, sau care mi-au fost împrumutate de profesorii de fizică de atunci, Alexandru Boiu şi apoi Nicolae Iacob. Am fost fascinat de stilul de viaţă şi de preocupările acestor oameni, şi m-am hotarât să încerc să merg pe aceeaşi cale.

Rep.:  Vorbiţi-mi despre „drumul” parcurs până aţi ajuns să lucraţi în străinătate.

A.R.: Am urmat cursurile Facultăţii de Fizică din Bucureşti, la care în ultimii doi ani m-am specializat în biofizică. După un stagiu la Întreprinderea de Aparatură Medicală din Bucureşti, am fost acceptat ca cercetător la Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu” din Bucureşti. Institutul, condus de răposatul Prof. Nicolae Simionescu şi de soţia lui, D-na Academician Maya Simionescu, era în climatul aberant din acea vreme o oază de ştiinţă la nivel mondial şi de normalitate şi profesionalism în relaţiile umane. În acel institut am fost antrenat ca cercetător în biologie celulara şi ulterior în biologie moleculară. Acolo am obţinut ulterior doctoratul sub conducerea Prof. Nicolae Simionescu.

O cercetare intermediată de Internet

Rep.: Cum a fost când aţi ajuns în străinătate?

A. R.: În 1991,  profesorii Simionescu m-au recomandat pentru un stagiu de câteva luni la Universitatea Rockefeller din New York, în laboratorul Prof. Guenter Blobel, cu care ei erau prieteni şi fuseseră colegi în laboratorul Prof. George Palade. Ca şi Profesorii Simionescu, Prof. Blobel, laureat al premiului Nobel, a fost pentru mine un mentor extraordinar. Poate o să vi se pară surprinzător, dar nu am avut nici cea mai mică problemă de adaptare. În laboratorul Prof. Blobel totul decurgea la fel ca în Institutul de la Bucureşti, doar că resursele erau considerabil mai mari. În general, totul în SUA mi s-a părut exact cum credeam eu că o societate „normală” trebuie să funcţioneze, deci nu a existat nimic la care să fiu nevoit să mă adaptez. A durat mulţi ani până când am început să devin conştient că unele aspecte ale societăţii americane ar putea fi îmbunătăţite. Singurul aspect neplăcut a fost depărtarea faţă de familie, dar am considerat asta ca un preţ inevitabil.

Rep.: Cum a început cercetarea pentru descoperirea medicamentului împotriva cancerului?

A. R.: Mai întâi trebuie să fac o corecţie: nu am descoperit niciun medicament asupra cancerului, ci un proces care are loc în cancer şi pe baza căruia e foarte probabil că se vor face noi medicamente pentru cancer. Începutul a constat într-o discuţie la telefon, în 2006, cu fostul meu coleg din Institutul de la Bucureşti, Nicolae Ghinea, care lucra la Paris. Nicu mi-a spus că a observat în tumori de prostată prezenţa neaşteptată a unei proteine pe care el o studia de mai mulţi ani. Am ajuns amândoi rapid la concluzia că subiectul necesită cercetări suplimentare, pe care cel mai bine le putem face împreună, dat fiind că experienţele noastre ca cercetători se completau foarte bine. A fost important şi faptul că ne cunoşteam de mulţi ani şi ne înţelesesem întotdeauna foarte bine. Ulterior am descoperit împreună că proteina respectivă este prezentă în toate tipurile de tumori, nu doar în cancerul de prostată. Poate este interesant de menţionat că în toţi aceşti ani am discutat cu Nicu despre cercetările noastre aproape zilnic, uneori câteva ore pe zi, folosind telefonia pe internet.

Rep.: Este adevărat că dumneavoastră şi Nicolae Ghinea aţi coordonat echipe de cercetători în aceste studii?

A. R.: Este adevărat şi este un motiv de mândrie pentru noi, şi faptul că noi, doi români, am condus ceilalţi cercetători francezi şi americani care au contribuit la studiu.

Rep.: În ce a constat noutatea cercetării dvs. în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat până acum în medicină?

A. R.: Descoperirea se referă la o proteină, al cărui nume prescurtat în engleză este FSHR, care este necesară pentru funcţionarea hormonului FSH (hormonul de stimulare foliculară). Această proteină este cunoscută şi studiată de mulţi ani, dar se ştia că există doar în unele celule din ovare şi testicule, în conformitate cu funcţia ei cunoscută. Nimeni nu se aştepta să existe în alte ţesuturi, şi mai ales în tumori. În afară de descoperirea iniţială, a contat şi faptul că şi eu şi colegul meu Dr. Ghinea stăpâneam la perfecţie procedeele tehnice necesare pentru detecţia şi analiza proteinei respective. Pentru publicarea articolului în revista de vârf menţionată a fost importantă şi capacitatea de a raporta în scris în mod clar, concis şi convingător rezultatele noastre în articolul submis spre publicare. Editorii revistei în care ni s-a publicat articolul sunt extrem de exigenţi, iar articolele au o limita strictă de lungime. A trebuit să revizuim articolul de câteva ori până a fost acceptat, şi procesul a durat aproape zece luni. Scrierea unui articol ştiintific e o artă care se învaţă prin ani de practică, dar baza o constituie principiile universale de comunicare în scris, aceleaşi în orice limbă, pe care le-am învăţat pe băncile liceului.

Ce au omis ceilalţi cercetători

Referitor la semnificaţia descoperirii, trebuie să amintesc că se ştie de mulţi ani că tumorile, pentru a creşte mai mari de câţiva milimetri, trebuie să-şi formeze vase de sânge care să le alimenteze cu oxigen şi substanţe nutritive. Blocarea acestui proces este o strategie care se încearcă de mulţi ani şi care până acum a avut doar succes parţial. Noi a demonstrat că proteina FSHR se găseşte pe pereţii vaselor de sânge din tumori (aşa cum e ilustrat în schema alăturată.) Imaginea următoare reprezintă o secţiune printr-o tumoră incipientă de prostată, privită la microscop. În  roz se vede proteina FSHR, în lungul pereţilor unui vas de sânge. Nucleii celulelor tumorale sunt marcaţi în albastru. Bara albă, care dă scala imaginii, este cam cât jumătatea grosimii unui fir de păr. Datorită locaţiei „strategice” a proteinei FSHR, direct accesibilă pentru agenţi injectaţi în sânge, se pot genera medicamente care să fie ţintite către ea, şi care să distrugă vasele de sânge tumorale, fără să afecteze vasele normale. Este de asemenenea probabil că această proteină contribuie la procesul în sine de formare a vaselor de sânge în tumori, deci blocarea ei directă prin noi medicamente ar trebui să fie benefică. Avem în curs cercetări pentru verificarea acestei posibilităţi.

Discuţii cu cele mai mari companii farmaceutice

Rep.: S-a vorbit despre posibila acordare a Premiului NOBEL pentru cercetarea dvs.? Este adevărat?

A. R:  După cum este bine cunoscut, premiile Nobel se acordă de regulă după mulţi ani de la efectuarea unei descoperiri, pentru că în majoritatea cazurilor este nevoie de multă muncă suplimentară, facută de descoperitori, dar şi de alţi oameni de ştiinţă, pentru ca aspectele esenţiale ale descoperirii să fie lămurite. Poate mai important, impactul real al unei descoperiri este greu de apreciat iniţial, şi este adesea modificat, în plus sau în minus, de cercetări ulterioare. În cazul unui potenţial impact medical, nimic nu este sigur până când tratamentele preconizate nu sunt testate pe mulţi pacienţi şi se dovedesc eficace. Iar astfel de cercetări costă sume imense şi durează de obicei mai mulţi ani. La momentul de faţă, este clar că descoperirea nostră este suficient de importantă ca să merite investirea de muncă şi resurse pentru a se produce şi testa noi medicamente. Am obţinut de curând două fonduri de cercetare pe acest subiect de la instituţia americană care este echivalentul ministerului cercetării biomedicale. Colegul meu a obţinut fonduri de la forul echivalent al guvernului francez. În plus, instituţiile noastre sunt în tratative cu două dintre cele mai mari companii farmaceutice din lume, care vor să finanţeze cercetările noastre. Nimeni însă nu poate prevedea la acest moment dacă şi cât de eficace vor fi tratamentele respective, pentru câte feluri de cancer, pentru cât la sută din pacienţi, şi dacă efectul va fi major sau doar va consta în prelungirea vieţii  cu câteva luni, aşa cum este cazul multora din medicamentele actuale. Procesele biologice şi medicale sunt mult prea complexe şi greu de prevăzut, astfel că doar efectul asupra pacienţilor poate lămuri fără dubiu importanţa unui nou tratament.  Acestea fiind zise, răspunsul direct la întrebare este că nu am auzit nicio persoană competentă care să vorbească despre premiul Nobel în conexie cu descoperirea noastră.

Rep.: Care sunt greutăţile cu care vă confruntaţi în legătură cu derularea cercetării?

A. R.: În general, obţinerea de fonduri pentru cercetare. Cercetarea americană este extrem de competitivă – la momentul de faţă în medie doar aproximativ una din zece propuneri făcute de cercetători este finanţată.

Rep.: Cât de departe este medicina de realizarea unui medicament împotriva cancerului?

A. R.: Bazat pe ce se ştie la momentul de faţă, mi se pare improbabil, dar nu exclus, că se va găsi un medicament unic pentru vindecarea completă a tuturor tipurilor de cancer. Este însă clar că în fiecare din următorii ani un procent din ce în ce mai mare de pacienţi, şi  mai multe tipuri de cancer, vor fi vindecabile. Ca să punem însă lucrurile în perspectivă, chiar dacă s-ar descoperi un tratament care să vindece complet orice cancer, s-a estimat că efectul ar consta în prelungirea duratei medii de viaţă a populaţiei cu numai aproximativ zece ani – cancerul este doar una din bolile majore care ne curmă viaţa.

„În România trebuie îmbunătăţit respectul pentru munca inteligentă”

Rep.: Credeţi că aţi fi putut ajunge la acest nivel de cercetare dacă aţi fi rămas în România?

A. R.: Dacă ne referim la descoperirea asupra cancerului, tehnologia necesară există încă de acum treizeci de ani în institutul la care am lucrat şi  a existat şi continuă să existe în alte institute din Bucureşti şi din alte centre universitare. Dacă ne referim însă la tehnologia necesară pentru dezvoltarea ulterioară a descoperirii şi traducerea ei în medicamente şi tratamente, nu sunt sigur că există încă sau că este uşor accesibilă în ţară în acest moment. Programele europene de cercetare colaborativă oferă însă acces la astfel de tehnologii. Am foşti colegi cercetători care lucrează în ţară şi care din punct de vedere al experienţei şi nivelului de cunoştinţe nu sunt cu nimic mai prejos celor mai buni cercetători de aici. Nu este decât o chestiune de timp şi noroc până când mai multe descoperiri majore vor fi făcute de cercetători români care lucrează în România. Am însă impresia că în unele medii este nevoie de îmbunătaţirea relaţiilor umane şi mai ales a respectului pentru munca inteligentă, competenţă profesională, onestitate şi voinţa de a realiza lucruri importante.

„Am pe birou cuvintele prof. Sviatoslav Cremarenco”

Rep.: Mai ţineţi legătura cu Buzăul? Dar cu foştii colegi din Hasdeu?

A. R.: După plecarea în SUA, am venit rar în ţară şi în Buzău, la fiecare câţiva ani. Am păstrat legătura cu unele rude din oraş şi din satele din zonă. Nu am legături stabile cu foşti colegi din Buzău, dar am interacţionat ocazional cu mai  mulţi. Aproape de fiecare dată când am fost în Buzău, m-am întâlnit cu D-l Prof. Iacob.

Rep.: Ce vă amintiţi din liceu?

A. R.: Mi-i amintesc pe toţi  profesorii pe care i-am avut la Liceul „Hasdeu” ca fiind foarte buni sau excelenţi. Le datorez cultura generală, cu care nu m-am simţit niciodată mai prejos colegilor pe care i-am întâlnit aici, unii educaţi în ţări şi la şcoli de mare prestigiu. Datorez însă cel mai mult D-lui Prof. de Fizică Nicolae Iacob şi D-lui Prof. de Matematică Sviatoslav Cremarenco. Ei mi-au format gândirea cantitativă care mi-a fost de folos constant în viaţă şi în profesie. În birou am pe perete, printre alte câteva locuri care mi-au definit cariera, fotografia liceului „Hasdeu”. Le spun tinerilor care vin să lucreze cu mine, unii americani, alţii din ţări din toată lumea, că acea şcoală din România este punctul meu de plecare profesional. De asemenea, am pe birou traducerea observaţiei „O problemă bine pusă este pe jumătate rezolvată”, iar dedesubt numele celui de la care am auzit-o, Sviatoslav Cremarenco. Îmi face plăcere să spun studenţilor că ştiu acest adevăr simplu, dar important, de la profesorul meu de Matematică de la liceul din România.

DISTRIBUIȚI
loading...