Ioan STOICA

Cel mai mare astru de pe cer, soarele, a fost dintotdeauna idolatrizat de oameni. Faptul ne apare firesc, dacă avem în vedere că lumina, căldura şi puterea sa de germinaţie s-au răsfrânt –  şi încă se răsfrâng –  benefic asupra lor. Ca urmare, încă din comuna primitivă, la toate popoarele s-a dezvoltat o complexă mitologie legată de astrul solar. Şi pe teritoriul Daciei preistorice, chiar înainte de etnogeneza dacă, s-a cristalizat un adevărat cult al soarelui. S-a amplificat la daci, apoi la dacoromani şi s-a menţinut la protoromâni.

Pentru mitologia română, cele mai importante însemne solare sunt cercul şi spirala. Cercul simplu a rămas figurat plastic prin horă, cel complex, prin roată şi spirală. De aici, putem configura relaţia: Soarele-Cercul-Hora… Ra=Zeul ; Ho-Ra=Zeul Soarelui,Răsărit,Rază; Ho-Ra=Cercul Solar, Horă în Cer.

În faţa vicisitudinilor, oamenii primitivi, neputincioşi, lipsiţi de  apărare, după momente  neprielnice ale vremii,  cu  ierni înnourate  prelungite mult în primăvară,  precum  cea din acest an, ieşeau  din adăposturi şi, nevăzând soarele, priveau rugător către cer, dorind  ca acesta să apară. Se aşezau în cerc, imitând forma soarelui, apoi se mişcau  în sensul deplasării astrului pe cer. Uneori, ridicau mâinile către bolta cerească, invocând forţele divine să elibereze soarele, astfel încât căldura acestuia să se reverse  asupra lor! Alteori,  se prindeau de mâini şi invocau împreună, ridicându-le către soare. Când astrul îşi făcea apariţia printre nori, cu razele sale pătrunzătoare, ei se bucurau, scoţând sunete nearticulate, sau bătând din picior, spre a-şi exprima bucuria. Treptat, au constatat  că suna mai frumos, când băteau  cu piciorul  în pământ, descoperind astfel ritmul. Apoi, a apărut vorbirea articulată şi s-au acompaniat, tot ritmat, mai întâi vocal, apoi prin diverse ,,instrumente”, plecând de la forme simple (atingeri  repetate  cu un obiect  sau  două etc.). Iată primul pas către horă şi acompaniament, care s-au dezvoltat  continuu…

,,Choreea” greacă, ,,hora” română şi ,,valla” albaneză sunt formele cele mai evoluate şi reprezentative apărute în terminologia din sud-estul Europei, ele moştenind direct – cum aprecia savantul Nicolae Iorga – substratul magico-mitologic al dansului tracic kolabrismos, pe scurt, ,,kolo“-ul trac. Din care au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului, şi  hora deschisă, cu mai multe variante. Dintre variantele horei deschise de tip spiralat, mai supravieţuieşte doar cea întâlnită la macedoromâni,  precum şi la dacoromânii din Banat şi Oltenia, dar care  şi-a diminuat  caracterul magic.

Tot mai mulţi  cercetători, printre care G. Dem. Teodorescu, sunt întru totul de acord că hora ,,reprezintă factorul de permanenţă al culturii române, în necontenit  proces  de evoluţie,  din preistorie până astăzi…”

Privind vechimea multimilenară a horei,  originea sa de rit complex semnificativ, ce ţine de cultul solar, ca o curiozitate pentru cei interesaţi, semnalăm că  Muzeul Judeţean Buzău, din câte ştim, oferă câteva argumente  convingătoare referitoare la cele afirmate mai sus. Astfel, la Secţia de arheologie, se află mici statuete feminine din lut, plate,  în poziţie „invocatio”. Extrem de expresive, cu mâinile ridicate – evident, către soare – ele amintesc de începuturile horei, ce se desfăşura în sensul mişcării astrului pe cer, iar înălţarea mâinilor semnifica preamărirea, invocarea acestuia. Statuetele cu pricina au fost descoperite   pe teritoriul judeţului nostru  şi datează din neoliticul târziu. Interesant e şi piciorul unui vas ajurat, sub formă de figurine, a căror dispunere lasă impresia unor făpturi ,,înlănţuite” în horă. Obiectul a fost descoperit la Cârlomăneşti, aparţine epocii dacice şi ne duce cu gândul la celebra ,,Hora de la Frumuşica” (judeţul Neamţ), cu datare în neolitic.

Aceeaşi generoasă Secţie de arheologie pune în valoare un spectaculos cerc solar, alcătuit dintr-o succesiune de trei discuri cuprinse fiecare în câte un cerc incizat lis. Sub formă de raze, părţile exterioare  ale discurilor sunt înconjurate de siluete, excepţie, făcând cel din mijloc, unde siluetele se află dispuse în interior, întregul ,,ansamblu” dând impresia a trei splendide hore circulare, semănând foarte tare cu dansul pe generaţii al unei formaţii coregrafice de azi. Statueta datează din epoca bronzului şi provine din aşezarea tracilor monteoreni de la Cârlomăneşti. Şi exemplele se pot înmulţi, dacă am lua în discuţie toate ,,dovezile” de acest fel de pe întreg teritoriul ţării. Hora e mândria românilor, primul dans al lor, pe care au preamărit-o,  numind-o ,,Naţonală”! Uneori, la nunţi,  ori la hora satului, încă mai putem distinge câte o ,,voce” strigând: ,,Lăutare, fă o <natională!“> şi astfel vom putea  auzi o horă ,,pigmentată”, de regulă, cu strigături, cele mai multe dintre ele  având caracter moralizator: ,,Asta-i hora strămoşească, /Cine ştie, s-o lovească, /Cine nu, să se lipsească /Ca de foc să se ferească!” etc.

DISTRIBUIȚI
loading...