Corneliu Ştefan a fost modelul meu de gazetar

Sabin ORCAN

Despre viaţa lui Corneliu Ştefan (1941-2003), probabil cel mai talentat gazetar pe care l-a dat Buzăul, s-ar putea scrie un roman. A fost o viaţă excepţională, în sensul ieşirii din banalitatea cotidiană pe care te aştepţi să o găseşti într-un târg de provincie.

Născut în 1941, într-o familie de intelectuali, şi-a început studiile în plină epocă de comunizare forţată a ţării. A avut şansa să intre totuşi în presă într-o scurtă perioadă de „relaxare ideologică”. Era momentul în care mulţi au sperat că se poate face gazetărie chiar şi sub un regim totalitar. Aşa a ajuns să scrie în paginile ziarului „Viaţa Buzăului”, înfiinţat în 1968 şi aflat sub tutela conducerii judeţene a partidului.

Spre deosebire de alţi confraţi – unii dornici, alţii obligaţi la compromisuri, dintre care cel mai uzual era câte un citat, ici şi colo, din „tovarăşul secretar general” – Corneliu Ştefan s-a ţinut deoparte de textele cu încărcătură propagandistică. A cochetat cu secţiunea de cultură, încercând să popularizeze poveşti neştiute ale locurilor – cum este cea a Tezarului de la Pietroasa. S-a ocupat puţin şi de sport, încercând să-l scoată din anonimat pe Prinţul Şerban Ghica, fost deţinut politic, ajuns antrenor la o echipă locală de rugby.

Apoi, s-a refugiat într-o rubrică de fapt divers, în care a reuşit să strecoare diverse “şopârle” care îi scoteau din minţi pe responsabilii cu cenzura. Cea mai cunoscută e povestea trenului de Nehoiu, oprit în câmp de o bandă de ţigani şi jefuit ca în „Vestul Sălbatic”. Alta, mai puţin ştiută, dar nu mai puţin savuroasă, a fost o ştire de coloană despre spargerea unui magazin alimentar. Reporterul nota că fapta s-a petrecut la miezul nopţii, iar autorul a fost prins de cetăţenii aflaţi în zonă. Cetăţeni care, deducem, ­n-a­veau ce căuta acolo decât dacă stăteau la coadă pentru mâncare. Fireşte, ştirea n-a căzut deloc bine pentru autorităţile unui stat în care, oficial, nimeni nu ducea lipsă de nimic! Această nouă sfidare i-a atras interzicerea dreptului de semnătură în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste.

Sfârşitul lui 1989 aduce însă neaşteptata răsturnare a regimului şi, totodată, redescoperirea libertăţii de exprimare. Corneliu Ştefan este printre primii care înţeleg potenţialul acestei prefaceri pe cât de bruşte, pe atât de uluitoare. Preia imediat ziarul „Viaţa Buzăului”, îl redenumeşte „Opinia” şi îl privatizează la începutul lui 1990.

Redacţia, populată încă de foşti ziarişti şcoliţi la „Ştefan Gheorghiu”, este deschisă noilor generaţii. Aşa se face că, la 20 de ani, devin reporter şi ajung să învăţ, din mers, tainele meseriei. Erau vremuri în care gazetarul scria încă la maşina de scris, reportofonul era o ­ra­ritate, iar televiziunea părea un vis îndepărtat.

Politica editorială a fost, de la bun început, îndreptată împotriva noii puteri. În speţă, a FSN-ului condus de fostul activist comunist Ion Iliescu, convertit peste noapte la democraţie.

Să faci gazetărie de opoziţie într-un „judeţ roşu” ca Buzăul, în anii mineriadelor, era cu adevărat o provocare. Corneliu Ştefan, cu spiritul lui de combatant sigur pe el, cu ironia pe care şi-o păstra chiar şi în clipele cele mai tensionate, cu înţelepciunea de a te îndemna să priveşti dincolo de evenimentele zilei, a ştiut să ne-o facă mai uşoară.

În ciuda opiniilor uneori diferite, a despărţirii care a urmat, pot să spun că a fost „maestrul” meu. Adică modelul meu de gazetar. Şi cred că nu e o hiperbolă sau un sentimentalism să consider că aceşti 15 ani, scurşi de la dispariţia lui prematură, au lăsat în breasla noastră un gol ce nu poate fi umplut.

Un mentor în tainele lui Caragiale

Călin BOSTAN

Printre multe clişee apărute în limbajul cotidian, şi chiar în cel ­jur­nalistic, se numără şi cele răsărite, bineînţeles după evenimentele din decembrie 1989, care fac referire la personalitatea marelui Caragiale. ,,L-au întrecut şi pe Caragiale”, ,,Mai rău ca-n Caragiale”, ,,Se răsuceşte Caragiale în mormânt de invidie” sau ,,Oare cum ar fi scris astăzi Caragiale dacă trăia?”, sunt numai câteva exemple.
Îl iubesc pe Nenea Iancu. L-am iubit încă din şcoală, din vremea când profesorii de română erau obligaţi să ne spună că personajele din opera sa arată decăderea burgheziei cu care a fost contemporan. Şi nicidecum felul de a fi al românului.
Am început, însă, să îl iubesc cu adevărat pe Caragiale abia după ce în viaţa mea s-a produs evenimentul unic numit Corneliu Ştefan. Pentru că fondatorul, patronul şi conducătorul redacţional al ziarului OPINIA nu s-a mulţumit niciodată cu aceste trei roluri. Pentru cine a avut ochi de văzut şi urechi de auzit, Corneliu Ştefan a fost şi un adevărat părinte, profesor, îndrumător în meserie şi în viaţă. Şi… un mentor în tainele lui Caragiale! Deşi nu a spus-o niciodată, sunt sigur că şi el era pe deplin convins că nu poţi deveni un bun ziarist al zilelor noastre dacă nu eşti fan Caragiale.
Nicio discuţie cu Corneliu Ştefan, nicio relatare făcută de el nu se lăsa fără vreun citat din Nenea Iancu, fără vreo referire la vreun personaj al său sau la vreo situaţie descrisă de el. Corneliu Ştefan mi-a deschis ochii asupra unui fapt pe care nu mi-l poate tăgădui nimeni: Caragiale nu a exagerat cu nimic în scrierile sale. Ca dovadă, faptul că mulţi contemporani ai noştri i-au întrecut cu brio personajele.
Aşa că voi încheia şi eu cu o parafrază la unul dintre clişeele de mai sus: ,,Oare cum ar fi scris astăzi Corneliu Ştefan dacă trăia?”.

„Sărut mâna boierule!

Mihai BÂZU

Aprilie 1990. Revoluţia se mai prelungea în viaţa oraşului, zilnic se făceau descoperiri importante des­pre evenimentele din decembrie 1989, se discutau fel de fel de situaţii, se făceau afirmaţii uluitoare despre terorişti şi persoane implicate în sprijinirea acestora.

Într-un cuvânt, populaţia buzoiană trăia sub o imensă încordare. Ziarul OPINIA, proaspăt înfiinţat (1 martie 1990), avea o tematică bogată, axată pe întâmplările din acele zile zbuciumate. Personalul redacţional, insuficient pentru nevoile ziarului cotidian în format mare, avea o încărcătură deosebită, astfel şi cei din conducere se aliniau muncii de documentare şi redactare a materialelor publicistice.

La sfârşitul unei săptămâni din luna aprilie, la şedinţa de planificare pentru primele două ziare de după week-end, directorul executiv, Corneliu Ştefan, ne spune că ar fi bine să introducem ceva care să detensioneze încordarea publicului, prea mult sufocat de tematica revouţiei. Astfel, el şi-a trecut pe diagramă un reportaj despre ce se mai vinde în târg. În acele timpuri, târgul avea de toate, cele mai interesante zone erau cele cu animale şi cereale. Reporterul Corneliu a avut o duminică deosebit de interesantă, despre care ne-a relatat într-o manieră hazlie proprie. În ziua următoare, ziarul avea pe prima pagină o fotografie mare cu un grup de ţigani lângă un cal. Fotoreporterul Dorin Ivan realizase o poză demnă de concursurile Foto Art. Numărul acela al OPINIEI a fost un gen de bombă de presă, nimeni nu mai adusese ţiganii  în faţa publicului în postura de oameni de afaceri. Despre ei se pomenea doar la furtişaguri şi găinări. Ne-am admirat colegul şi ziarul, mulţumiţi că am ieşit din presiunea revoluţionară.

Momentul relaxant s-a întrerupt, pentru că venise o delegaţie de ofiţeri superiori de la unitatea din Unguriu  cu care aveam de discutat o sumă de întâmplări petrecute acolo în decembrie 1989. Corneliu dorea să consemneze din relatările militarilor pentru o investigaţie mai largă, aşa că am părăsit biroul lui.

Studiam rapoartele de la difuzarea prin intreprinderea proprie condusă de Gheorghe Vasile şi eram pregătit să plec spre Direcţia Judeţeană de Poştă pentru a culege şi rezultatele din acel sistem, când, pe uşa biroului meu au năvălit vreo douăzeci de ţigani, urlând că au fost jigniţi şi vor să vorbească cu directorul. Câteva secunde i-am pri­vit, apoi m-am ridicat de pe scaun şi am urlat la fel: ,,LINIŞTE!”. S-a lăsat tăcerea. Din secretariat, unde mai erau alţi 30-40 de suporteri ai găştii, se auzeau strigături cu ,,Să-i aruncăm pe geam!”. Am spus apoi, suficient de răstit: ,,Linişte! Aici se lucrează, nu este galeria stadionului! Cine este ştabul vostru? Vreţi să discutăm civilizat ori chem armata să vă aresteze pentru intrarea abuzivă în redacţia unui ziar?”.

Un minut s-au privit dezorientaţi, apoi, unul cu ceva alcool în vene, zice răstit: ,,Noi trebuie să-l batem pe cel ce ne-a înjurat!”. ,,Bine”, zic, ,,dacă nu puteţi vorbi omeneşte, schimbăm foaia!”.  Am pus mâna pe butonul telefonului şi am sunat secretara spunând cu voce ridicată: ,,Să vină ofiţerii!”.

Grupul de ofiţeri a intrat. Le-am spus să-i ducă la arest pe năvălitori, pentru că nu sunt civilizaţi şi au intrat agresiv în redacţie. Au început tânguielile, că ei nu sunt duşmanii ziarului, că vor să se spună şi despre ei adevărul… Am convenit să rămână în birou doar bulibaşa cu doi sfetnici, ceilalţi au fost scoşi în stradă. Tratativele nu au fost prea complicate, am stabilit ca, a doua zi, eu şi Dorin Ivan, să-i facem o vizită bulibaşei, cu scopul de a publica  un material ilustrativ pentru viaţa acelui clan.

Am avut o surpriză de proporţii când am ajuns la casa ştabului. O vilă impunătoare, înzestrată cu tot ce se putea în sensul mobilierului, a echipamentelor sanitare şi gospodăreşti. Au venit mai mulţi ţigani din conducerea clanului, au relatat cu aplomb cum se gospodăresc, cum lucrează, ce au agonisit şi din ce pricină s-au simţit jigniţi când au văzut în ziar cum se laudă samsarii de cai, ţigani dubioşi din punctul  lor de vedere. Am întrebat dacă pot folosi cuvântul ţigan în materialele viitoare. ,,Desigur, cum ­alt­fel?”, îmi zice mirat. Acum ne sună ciudată asemenea încuviinţare, atunci ciudăţenia era să le spui altfel.

Revin la descrierea momentului. După retragerea ,,invadatorilor“ am intrat în biroul lui Cornel. L-a pufnit râsul. ,,Domnuuu…, nu credeam că se poate întâmpla aşa ceva, intrasem în panică văzându-i cum v-au împre­surat. Mă aşteptam să le spuneţi că nu aveţi nicio contribuţie la acest material şi…”, dar, se apucă iar de râs, ,,când am auzit că solicitaţi armata m-am luminat. Da! M-aţi făcut şeful clanurilor! Acum, când mă vor vedea, o să aud <Sărut mâna boierule!>”.

Mihai Bâzu este ziarist, născut pe 15 mai 1942 la Monor, judeţul Bistriţa-Năsăud. Cursurile şcolare primare şi  liceale  le  absolvă  în  oraşul  Bistriţa. Urmează cursurile Facultăţii de Finanţe şi Contabilitate a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. În anul 1966, începe activitatea de economist la Întreprinderea de Construcţii Forestiere Cluj. În vara anului 1969, devine şef al secţiei  economice la ziarul ,,Ecoul”, al judeţului Bistriţa-Năsăud. În anul 1970 este numit corespondent al  ziarului “Scânteia” pentru judeţul Bistriţa-Năsăud. În anul 1972 , absolvă cursul postuniversitar al Facultăţii de Ziaristică de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti. După absolvire, este numit corespondent al ,,Scânteii” pentru judeţul Buzău.  În luna noiembrie 1979,  devine redactor-şef al ziarului judeţean săptămânal ,,Viaţa  Buzăului”.
În 22 decembrie 1989, transformă ziarul ,,Viaţa Buzăului” în cotidian independent autofinanţat. Au urmat activităţi intense pentru abandonarea tabloidului şi lansarea unui cotidian în format mare. La 1 martie 1990, apare ziarul OPINIA, director şi patron Mihai Bâzu. Din luna septembrie 1990, se organizează o societate comercială închisă,   cu adunare a acţionarilor, consiliu de administratie şi director general Mihai Bâzu.
În luna iulie 1991, emigrează în California, Statele Unite al Americii, unde se ocupă de redactarea revistei de limbă română ,,Clipa”. În toamna anului 1997, părăseşte Coasta de Vest şi se aşează în Long  Island , statul New York, susţinând analiza politică în revista  ,,Foaie”. În aceeaşi perioadă, apare în casetele redacţionale ale săptămânalelor ,,Lumea Liberă” şi ,,New York Magazin”, ca publicist comentator. În vara anului 2005, revine în ţară, la Cluj, ca pensionar.

Corneliu Ştefan, om de litere, ziarist şi politician

Dorin IVAN
Corneliu Ştefan, directorul ziarului OPINIA din Buzău, s-a născut la 21 octombrie 1941 şi a murit la 9 februarie 2003, la Buzău. A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu“ din Buzău, Facultatea de Limba şi Literatura Română din cadrul Universităţii Cluj (1967) şi Fa­cultatea de Filologie-Istorie a Universităţii din Craiova (1978). După o periodă de profesorat, a devenit redactor principal al cotidianului Viaţa Buzăului (1968-1987), apoi redactor-şef la coti­dianul OPINIA (din februarie 1990).
S-a implicat în politică: membru PNŢCD şi preşedinte al organizaţiei judeţene până în 1995, preşedinte al organizaţiei judeţene a Convenţiei Democratice între 1991 şi 1995. A fost consilier judeţean din februarie 1992 până în ianuarie 1996 şi consilier municipal, între februarie 1996 şi mai 2000.
A debutat ca student în revista ,,Tribuna”, în 1967, unde, timp de doi ani, a susţinut rubrica „Ex Libris”. A mai colaborat la „România Literară”, „La Steaua”, „Amfiteatru”, ,,Ramuri”, „Cronica”, „Almanahul Literar”. Ca redactor la „Viaţa Buzăului”, a iniţiat rubrici culturale: „Să vină reporterul”, „Cadran cultural”, „Cadran istoric”. A elaborat documentare, în special ­de­dicate judeţului Buzău: săpă­turile arheologice de la Pietroasele, Gruiul Dării, Zănoaga-Năieni, Cârlomăneşti şi Vintilă Vodă; aşezările rupestre de la Nucu-Bozioru; Tezaurul de la Pietroasa; ediţiile Taberei de sculptură Măgura. A scris despre V. Cârlova, G. Ciprian, Caragiale, Constanţa Marino-Moscu, Hortensia Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, N. D. Cocea, Al. Odobescu, Gala Galaction s.a.
Dintre volumele sale de autor, proză şi reportaj amintim: „Expediţie la apa vie” (Editura Albatros, 1981), „La noapte, cotidianul” (Editura Eminescu, 1985), „După anchetă” (Editura ­Emi­nescu, 1986), „Adio cu nopţile de unul singur” (Editura Eminescu, 1987), „Drumul prin pădure” (Editura ­Emi­nescu, 1989), „O scrisoare pierdută şi evenimentul zilei” (Editura Porto-Franco, 1998), „Râul tăcut” (Editura Eminescu, 1999). A condus revista lunară „Carnet literar” (seria a III-a, din 1998). A fost membru al Uniunii Scriitorilor (din ianuarie 1990).
O biografie exemplară, care conturează o personalitate culturală de excepţie. „Autor de cărţi, iniţiator de reviste culturale, director al unui ziar căruia i-a salvat, alături de colegi, independenţa, personalitate a unei comunităţi suficient de mici ca să-şi păstreze intimitatea, Corneliu Ştefan a iubit şi, în felul lui, a dat demnitate provinciei. Or, miza unei astfel de existenţe nu este doar <locală>”, scria, într-unul din editorialele sale, la decesul marelui jurnalist, dizidentul buzoian Gabriel Andreescu.

 

1 COMENTARIU

Comments are closed.