La 27 ianuarie 1854 vedea lumina zilei, la Buzău, Alexandru Marghiloman, una din marile personalități ale vieții noatre politice din a doua jumătate a sec. al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea. Părinții săi au fost Ioan (Iancu) Marghiloman și Irina Marghiloman, născută Isvoranu. Tatăl viitorului prim-ministru s-a născut în anul 1816 (și nu în 1817 cum s-a acreditat până acum)

în comuna Vernești de lângă Buzău. Acesta va dobândi prin metode mai mult sau mai puțin „ortodoxe”, averea importantă ce-i va permite să se impună în urbea Buzăului ca „pârgar” (consilier) și primar între anii 1840-1848.

Legenda averii dobândite pe căi necinstite

Era perioada  când acumularea primitivă de capital își trăia  „frumusețea“ hulpavă sub sintagma „homo, homini lupus”. În județul Buzău pământurile sale se găseau în localitățile: Vernești, Luciu, Grabicina, Băbeni, Săhăteni, Scorțoasa, Policiori, Fundeni etc. Legenda spune că multe dintre moșii le-ar   fi dobândit pe căi necinstite. Hoț de cai și trișor renumit, Ion Marghiloman s-a „bucurat” de atenția presei locale și centrale, fiind descris ca un tip ce nu știa ce-i mila în afaceri, judecându-se pânăși cu cele mai apropiate rude. Pe mulți i-a deposedat de avere cum e și cazul lui Constantin Musceleanu, la jocul de cărți – acesta pierzând cele 20 ha și heleșteul unde-și va ridica mai târziu Alexandru Marghiloman celebra sa vilă „Albatros”. Dar, se știe, între legendăși adevăr  nu-i decât un pas! „Scopul scuză mijloacele!” – a fost deviza de căpătâi a acestui om căruia nu-i putem contesta „genialitatea” în afaceri (pe harta făcută de Basil Iorgulescu în 1880 orașului Buzău, locul amintit anterior este menționat ca fiind proprietatea Marghiloman, inclusiv heleșteul).

Ion Marghiloman a fost nu doar moșier  și arendaș, ci și  un om politic cu vederi conservatoare, fiind unul dintre cei ce s-au opus  înnoirilor formulate în programul revolu­ționarilor munteni.

Revine în politicăși în perioada 1855-1857 îl găsim administrator al județului (prefect-n.n), devenind unul din fruntașii Partidei Națio­nale de la Buzău, susținător al Unirii Principatelor. În ianuarie 1858 Ioan Marghiloman este ales deputat în Adunarea Electivă ce va vota la 24 ianuarie 1859  dubla alegere a lui  Alexandru Ioan Cuza  în fruntea Principatelor Unite.

La 6/18 februarie 1859 Alexandru Ioan Cuza, în drumul său spre București, se va opri și la Buzău fiind întâmpinat de personalitățile urbei din care făceau parte atât Ioan Marghiloman,  cât și frumoasa sa soție Irina.

Demn de reținut este că, dincolo de diabolismul lui, Iancu Marghiloman s-a impus ca personalitate de prim rang, drept dovadă că însuși regele Carol I a participat la unul din balurile date de familia Iancu Marghiloman la locuința sa din București  (astăzi, în respectivul imobil se află Ambasada Franței!).

În „Portretele” sale, boierul de viță veche care era Duiliu Zamfirescu îl descrie astfel pe tatăl viitorului prim-ministru: „Părintele Domnului Marghiloman «Conu Iancu» era un fel de colon californian, arendaș, antreprenor, vânător de Bărăgan, jucător de cărți, prefect – în cele mai bune relații cu lumea din București, miniștri, deputați, senatori și cu lumea din provincie, alegători, subprefecți,  hoți de cai (…).

Iancu Marghiloman  va trece la cele veșnice în anul 1892 și va fi înmormântat în cavoul Familiei din Cimitirul „Bellu” din București.

Mama lui Alexandru Marghiloman provenea din marea familie a boierilor olteni. Se zice că era cea mai frumoasă femeie de la Curbura Carpaților. Frumusețea  ei a fost „apreciată” și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu prilejul popasului făcut la sfânta Episcopie a Buzăului în drumul său spre București.

Irina Marghiloman va închide ochii în anul 1911, la vârsta de 78 de ani. Ioan și Irina Marghiloman au avut trei urmași: Elena (1851-1919), Alexandru (1854-1925) și Mihail (1858-1923).

Trădător sau nu?

Despre viața tumultuoasă a lui Alex. Marghiloman, cu luminile și umbrele ei, ne-am încumetat a scrie o carte intitulată „Alexandru Marghi­loman – lordul valah” care va primi în anul 2008 Premiul „M. Kogălniceanu” al Academiei Române.

Din păcate, cărțile de istorie, scrise înainte, dar mai ales în anii comunismului, l-au prezentat pe Alexandru Marghi­loman posterității drept un trădător al interesului național. E timpul să ne întrebăm, dar mai ales să răspundem cu argumentele adevărului istoric: a fost Alexandru Marghiloman un trădător de neam? Ce spun arhivele și presa, oamenii politici ai vremii în acest sens? „Omul și-a servit patria și tronul sub doi regi, cu credința unui câine, omul care prin sine însuși s-a ridicat la cea mai înaltă culme a valorilor patriotice, a sfârșit prin a primi în inima care a bătut acolo unde era România, săgeata epitetului de trădător”, scria „Acțiunea Buzăului” la 25 octombrie 1936. Această gravă acuză, din păcate, cu foarte mici excepții, continuă, mai mult sau mai puțin voalat, până în zilele noastre. Nimic mai dureros și mai nedrept pentru memoria acestui strălucit fiu al pământului buzoian.

Sacrificându-și, cu bunăștiință, cariera politică, și-a asumat răspunderi enorme în cel mai greu moment istoric al României moderne, acceptând să fie prim-ministru în vederea încheierii păcii cu Puterile Centrale, când trei sferturi din țară era sub ocupație. Cu tenacitate și diplomație, sub presiunea tot mai puternică a „învingătorului”, în vederea semnării ­trata­tului de pace, el a reușit să salveze DINASTIA șI ARMATA, fără de care România n-ar fi putut reintra în război pentru reîntregirea neamului. Pacea de la București (24 aprilie 1918 – s.v.) – cu toate consecințele ei dureroase pentru statul român – a fost pentru Alexandru Marghiloman unica modalitate de a înșela, prin tergiversare, vigilența și aroganța prezumtivului învin­gător, în așteptarea orei astrale când România, cu ajutorul lui Dumnezeu și sacrificiul armatelor române și aliate, își va putea înfăptui destinul său istoric, formarea României Mari!

Nu-i mai puțin adevărat că, deși răzlețe, au fost și voci care au recunoscut rolul de sacrificiu jucat de Alexandru Marghiloman în cea mai mare conflagrație de la începutul secolului al XX-lea, la care România a fost parte. „Marghiloman a avut patriotismul să accepte, din inițiativa primului ministru Ionel Brătianu, cu care obișnuia să aibă tainice convorbiri săptămânale, spinoasa sarcină a discuțiilor cu miniștrii Germaniei și Austro-Ungariei la București, pentru a juca la caz de mare restriște, cartea înțelegerii cu Puterile Centrale”, scrie Dan Amedeo Lăzărescu („Magazin istoric”, nr.2/1997). Istoricul C.C. Giurescu avea să noteze și el în „Memorii”: „A fost criticat, uneori cu înverșunare, pentru faptul că a format guvernul din 1918 care a semnat tratatul de la București. Trebuie să recunoaștem acum, din perspectivă istoricăși privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat atunci un rol de sacrificiu”.

În afară de cariera politică,  desfășurată pe durata unei jumătăți de veac, Alexandru Marghiloman s-a dovedit și „un mare avocat, poate cel mai mare al acestei țări” – după cum aprecia I.G. Duca în „Memoriile” sale. și să nu uităm că aceste opinii veneau de la un adversar politic! Ca orator, la tribuna Parlamentului, Alexandru Marghiloman poate fi pus alături de marii cuvântători ai timpului său: Titu Maiorescu, Take Ionescu, Al. Lahovari, P. P. Carp, C. C. Dissescu, B. șt. Delavrancea etc.

Dincolo de preocupările politice, Alexandru Marghiloman a fost unul dintre pionierii hipismului românesc, cu caii pur-sânge crescuți în herghelia de la Buzău câștigând nenumărate premii naționale și internaționale. și ar mai fi ceva: Alexandru Marghiloman a fost, prin ținutăși comportament, un adevărat „lord valah” – cum fericit l-a numit în scrierile sale Petre Pandrea. Acida butadă a primei sale soții, prințesa Eliza știrbei, că „la el totul e fals în afară de argintărie”, nu se susține. Dimpotrivă. Viața i-a dovedit că fostul soț, devenit din 1914 președinte al Partidului Conservator, nu era cu nimic mai prejos față de viitorul său tovarăș de viață, marele om de stat, Ionel Brătianu!

Astăzi,  când viața politică din România își devorează cu atâta fervoare fiii, mai mult sau mai puțin instruiți ori dotați pentru „politichie”, ultimele cuvinte scrise de Marghiloman în însemnările sale politice au fost: „Mă duc, oricând s-o încheia viața mea, cu conștiința mea în pace. Am greșit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost totdeauna curat și mi-am iubit țara (…). Eu am intrat în politică bogat și ies sărac, dar cu mâinile curate”. Cine are urechi de auzit, să audă!

În încheiere, cuvintele lui Nicolae Iorga sunt mai mult decât elocvente: „Alexandru Marghiloman a fost tragica victimă a unor grozave împrejurări (…), o podoabă a vieții noastre politice”.

Se stinge din viață la 10 mai 1925 fiind înmormântat la cimitirul Bellu din București, în cavoul familiei.

 

Nicolae Peneș este membru al Uniunii Scriitorilor din România și laureat al Academiei Române

DISTRIBUIȚI
loading...